Din apă,picătura cu timpul, se întrece
abstract,ea bate-n piatră,a sufletului, rece
și nu-ndrăznește mersul în unison să-l piardă,
căci stinsă va fi iară.
Căci stinsă va fi iară.
Din
Nu mă ruga să mai aștept
să rabd să sper a ta iubire
cînd devenit un rob al tău
captiv,mă simt fără jignire...
Căci cum de foame-s crud de doru-ți
de gelozie-s sufocat
sunt gata,
O ploaie-n noaptea lungă pică,
de-un vînt străin,trimis aseară,
de iarnă,toamna e grăbită,
să-și lase straiele afară.
E zgomot viu pe la ferestre,
ce trupul tot ti-l înfioară,
cîntare,haos de
De cum soarele apune
De cum noaptea fără nume
Lîngă casă mă adună.
De cum stelele din cer
Bat cu razele de fier
Mă subjugă ,mă sugrumă.
De cum ochii mi-i închid
De cum versul nu-l mai simt
Ea
Picături de ploaie
Reci ca altă dată
Pe curata foaie
Ce nu mai asteaptă
Îmi usuca dorul
Fară de speranță
Vreau să-l umple golul
Cel rămas de viață.
Picături de ploaie
Rog,nu-mi stingeți
Statui pe morminte
calomniate,
sfidate,
prădate,
etichetate,
în veci condamnate,
recucerite,
păzite,
legate,
postamentate,
în lanturi,
eroice,
de cuvinte,
deacum ruginite.
Gînduri fără rimă,frumoase-s,aranjate,
frecvent trans-spuse in urbe,
ba chiar mai mult și-n carte,
dar cu regret confrate
să știi că-n astă lume
nu vei avea tu parte
în ea poesis nu e.
E întuneric și nimic,nimic nu-ți este a spune
Căci e frig
Și gîndul greu apare cînd îngheață
În suflet și iubire și speranță
Într-un cuvînt ce-i spus
E tot nimic.
Te zbați,pulsezi,închis în
Nu-mi ocoli privire-ți caldă
te vreau și rabd a mea iubire
vorbește-mi cum socoți,chiar rău
captiv doar sunt,fără menire...
În ocnă-mi visu-i plin de doru-ți
de roadă gindul mi-l aleg
dorințe
E părăsită toamna,
de ziua ce se scurtă,
de ploaia rece-a toamnei,
ce bate-n geam măruntă,
încearcă-n al meu suflet,
reintră-n a mea casă,
tristețe să-și găsească,
lumina să n-o lase.
E
Esopic îti alegi tu fraza
cind speri foloase să răzbești
la lume ascunzînd tu raza
în întuneric o orbești.
Umilă neștiut ascultă
în față-ți stă să o turcești
la număr cît ar fi de multă
în
