Adriana Weimer

Uneori ești doar o existență consumată din ambele părți și dincolo de rutina unei zile privirea ți-e goală de sensuri, când ieri a rămas doar un sandviș - consumat într-o pauză târzie de

Ca o dulce povară e dorul de tine - mereu acum, mereu totdeauna -; și nu mă ierta când clipele-și mor trecerea fără strigăt; și nu mă lăsa să cred în singurătate, când eu îți spun:

Ca și cum ploile ar fi un destin ni s-a făcut dor de apropieri fără nume; doar tu ești aici și ploaia aceasta locuindu-mă; n-aș vrea să plec niciodată fără să știu că în mine rostul

Inexplicabila teamă a identității tale în lucruri, jocul acesta în unu - fără plăcerea de-a pierde, fără curajul de-a câștiga -, nefirești începuturi de drum sfârșite în noi cu durere; și

Plecarea din tine către tine, mâinile suportând greutatea valizei, trupul dezbrăcat de umbra lungită pe trotuarul măsurat cu pași egali - totul privindu-te cu ușurința pedepsei date - și

Dincolo de ridurile iubirii așteptăm alergând printre gânduri; doar timpul ne clădește în straturi de cuvinte, ne modelează-n veșnicii. Într-o destrămare născândă a vieții câte priviri mai

Ca o ardere nezidită încă e starea primară a jumătății - cu risipiri de noi în imagini, cu drumuri dus-întors pentru un tren personal și poate uneori cu senzația scoicilor frânte sub talpă

Aproape tăcere între da, între nu; între noi și firesc, aproape primăvară; când privirile noastre se cunosc și se caută, se iubesc în tăcere. Între da și nu s-a născut o speranță între

De unde această teamă a clipelor de a se naște întregi? Jumătăți, chiar și sferturi, - mototolite și aruncate la coșul zilei - nu mai pot găsi drumul spre timp.

Se zbat în trupul ceasului ore, vieți rătăcesc netrase la timp; dintotdeauna e dreptul amiezii de a se naște-n lumină; uneori gândurile dor uitate-n memorie; acum zâmbetele se pot

Mai toate sfârșesc înnoptate în vis între două destine, când simpla tăcere e de ajuns și gândurile cad peste noi neînțelesuri, peste fiecare pas rătăcit. Totul e prea mult și prea joc pentru

Nici astăzi, nici mâine, ba astăzi, ba mâine, de astăzi, pe mâine; viața ca un împrumut de la plată la avans.

Urc - coborând în esența materiei - spre un echilibru al lucrurilor; gândesc, în timp ce materia se gândește pe sine gândindu-mă .

În clipe ce vin - niciodată știute - cu zâmbetul trist, negăsit suflete-n drum mor rătăcite. Nu e nimic? Dar ochii mint; zilele cad grăbite.

E atâta nevoie de noi în tăcerea din lucruri; în atâta strigăt suntem pierduți; de atâta însingurare rămânem uitați; încât ni se dă dreptul la trecere.

Cum trec prin timp anotimpuri și eu. În urmă - pași, înainte - drumuri. Încotro? Când totul la întâmplare ți se dă, apoi ți se ia; ți se spune, apoi ți se uită; totul o întâmplare, până

Unii pe lângă alții trecem anonimi și simpli ca o tăcere, când orele mor târâte de zi în întuneric, când ochiul răbdării e orbit de durere - și-am învățat ce-i ura și lupta și-abia că trăim o

Am învățat sa trecem prin timp în tăcere cu ani povară cu întrebări nepuse purtând în ochi toate mările într-o singură lacrimă scursă; dar pe un drum neînceput - uitat în memoria unui destin

Spunem acum, dar clipele cad acoperindu-ne iluziile și credem mereu într-un infinit pentru care ne calculăm în taină limita, în timp ce idealurile se conturează în drumuri, drumuri în