Adriana Weimer

Printre relații (și inter-relații), e o scară ierarhică (nu de valori) înspre urcatul sau coborâtul la alt nivel; e doar un scaun și un loc, un rând printre rânduri și așteptarea ca o

Te pierdeai în mulțime și-ți părea parcă bine că pașii nu știau încă drumul. Fără țintă. Aiurea, hăinăreală; după atâtea ore de cursuri. Te simțeai obosit, dar gustul libertății îți dădea siguranță.

Îmi îmbraci sufletul pentru totdeauna lumină; ochii mei vor înnopta în surâsul nopților tale pentru răsăritul tău; sunt lumină din întunericul tău, umbra luminii tale, lacrimă a

Se despletește-n tine timpul. Ce liberă e neființa pe care-o alegi. - Nou-născut cu fiecare clipă, timpul e copilul-minune cu care-au învățat toți să se joace; dar gingiile timpului s-au

S-a scris despre sufletul fiecărei clipe și fiecare clipă scrisă a devenit istorie. Îi e scrisă undeva, fiecăruia dintre noi, o istorie și fiecare istorie trăită va deveni, pe rând, doar

Amânarea din noi ne va pierde. Vom rătăci și vom fi rătăciți. Vom asfinți în cuvânt fiecare rostire. Vom încerca să răsărim din nou. Dar amânarea din noi ne va pierde.

Înserarea din noi nu are nume. Sfârșit de gând, singurătate impusă, calendar cu amintiri rupte la timp, album cu imagini din zâmbetul nostru. Cândva, nu demult, această clipă avea numele

Ai învățat să gândești timpul ca pe o plantă pe care tu - grădinarul imaginar - o poți cultiva în mii de soiuri posibile te-ai obișnuit să mă cunoști aceeași - fără început, fără sfârșit

Uneori te confunzi cu identitatea fără formă a valului uneori îți sunt stânca de care te spargi uneori îți sunt țărmul de la care pleci, la care vii la limita dintre două mări - una de

Poți să te naști, înaintea nașterii tale, prin ideea de tine a părinților; poți să gândești, înaintea gândirii tale, prin puterea de inteligență a materiei; dar nu poți privi, înaintea

Chiar de ninsorile mai cad nenuntite, simple tăceri dor răstignite-n cuvănt; toamna își mai urcă doar căderea în frunză și-n noi - ca și-n lucruri - un dor de firesc mai doare.

N-ai putea să vezi niciodată dincolo de rostire, dacă gândul că urmele tale pot fi străine de pașii acestui timp te va întoarce. Dincolo de multul acestei clipe auzi respirația plină a

Învățăm răbdători închiderea în cuvânt (ca sămânța în fruct) și cât de simplă ni se pare desprinderea de pe ram, apoi căderea (ca o formă de zbor pe verticală). Undeva polenul fecundează o

Între tine și clipa pierdută sunt generații de cuvinte. Tu taci despre toate, tot astfel cum o durere fără contur ștergând sau impunând limite.