Înspre solstițiu

din matca orașului se desprind străzile
râuri de piatră în care soarele parcă s-a scufundat
printre copacii încercănați de frunziș
trec zilele fâșii lunecânde
din ovarul însângerat al amurgului
vara urcă pe ziduri trandafirii sălbatici

această clipă are gustul unei piersici zemoase
amintindu-mi de gura ta
dar uite cum indiferența plutește
de la un capăt la altul al cartierului
ca un fum insinuat peste tot după un incendiu devastator
grădinile cresc de-a valma din lava amurgului tulpini împletite
născând înserarea pasăre de cenușă cu ochi de cărbune
cuibărită într-o fotografie cu chipul tău

din ochiul de smoală al deșertului cosmic
va veni noaptea ca o cățea în călduri
în citadela dezbrăcată de catifele
întunericul îmi va pipăi nestingherit oasele
până când aerul va deveni din nou respirabil
în incertitudinea unui timp ce va urma fără tine
absența e un petic desprins din aripa unei libelule
când vântul foșnește printre oțetari așezând cerul

captivă e vara în pielea de cordoba
purtând amprentele întâlnirilor noastre
prin magazinele de antichități totul e neschimbat
doar ceasul paznic neobosit al memoriei
trecând de punctul fără întoarcere
măsoară tăcerile ce s-au așternut între noi