Viața mea

Și așa a fost, viața mea, m-am așezat pe o șubredă cherestea, lipind fără prea multă minte, nimicuri de care să-mi aduc aminte. Și nimic nu mai contează, aici sunt tristă, demodată, ura-mi macină și cea mai albă pată... Uite așa, mă plâng de ce-a fost, ce altceva poate să fie, sunt o copilă prinsă-n colivie. Da, rime, versuri, să fie poezie... de tristețe, de melancolie, ce contează, am înțeles că trebuie să fie. Uite-mă că plâng și de această dată, pentru că sunt aici și acum pentru ultima dată. Gândurile luptă între ele, desenează, demnitate, demnitate, din cer aterizează! Te rog, nu șovăi, printre alte iluzii a mă învălui. Urăște-mă dar azi evită a mă spovedi. Zâmbește-mi fals, pictează, soarta în nuante dezbrăcate-mi consolează.