Te așezi pe o bordură. Pe marginea drumului, sau cine știe, pe malul unui lac. În parc, pe o bancă. Și aștepți. Să vină cineva să te întrebe ceva. Să încerce dacă încă mai exiști. În timp, cineva-ul
Ai fost mereu
un uriaș de neclintit.
Aveai brațe de lut
și – mereu –
păreri ferme.
Mă țineai sub umbra ta puternică,
de oase, mușchi și cărnuri tari,
gata-gata să-mi sfarme tăcerile
și
Mișcători, rapizi
umezi și reci
ca tropăiți de mii de furnici negre,
ne strecuram nopțile
prin sertare de lemn vechi.
Așchiile săreau
semețe
ne înțepau
pielea
și din ea curgea lumină
Acum că ne-am luptat,
că ne-am sfâșiat obosiți
cărnurile nebune,
acum că am terminat de iubit
că nu mai vrem să urâm
și nici n-am mai ști, parcă,
așază-te.
Stai lângă mine,
fii bărbatul meu
Ieronim a deschis cu două degete fereastra. S-a întins peste pervaz ca o pisică tăiată în două, a împins cactusul slăbănog spre stânga si, cu ochii plecati, a mai rămas o clipă astfel suspendat doar
