Poezie

Austeritate

1 min lectură·12 octombrie 2007

Mediu

Eu n-o s-ating nicicând cărarea lunii către nemurire

Doar visu-mi va fugi pe-o rază să-și sărute steaua,

Din pulsul ei ardent să sorb în piept fiori de’ntinerire

Și n-oi simți pe tâmple reci cum cerne timpul neaua.

N-am vrut să fiu stingher și calm în candida chilie

Ci-am pătimit să-mi zboare dorul liber spre himere

Și chiar de vicii am gustat căzând în efemeră reverie,

Tot nu regret c-am șters păcatul prin aprigă durere.

E trist să fii un fruct nepângărit uscându-se în soare

Și apoi să cazi în colb știind că nimeni nu te-atinse

Dar te-ai gândit cum ar fi fost să-ți dai dulceața oare

Unor priviri de foc și unor palme de femeie întinse?

....................................................

Pustnic cu ochi senini citești înțelepciunea lumii

Și-ai stins cu liniștea din cuget plăcerile trupești

Fără să știi cum e-un sărut în barcă-n raza lunii

Pe lacu-n care te zăreai sub cer ......și nu ești.

001.662

Adrian Tarita. “Austeritate.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/adrian-tarita/poezie/1748086/austeritate

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.