Poezie

Mansarda

1 min lectură·26 februarie 2015

Mediu

Hei, mansarda-i ciuruită, de la foc îs debranșat

Pe pereții plini de rime plânge igrasia sumbră;

Scârțâind pe vechi podele, ca o deșirată umbră

La un ochi de geam ajung și afară vremea cat.

Printre nori ce picuri cern răsar petele de soare

Pe pavaj, cu alb de nufăr navighează o umbrelă

Care deodat' se închide și zăresc blondă, rebelă

O superbă trecătoare ce se uită-n sus, îmi pare.

Mă agit să mă remarce, am noroc de balamale

Care ruginite țipă când fereastra larg deschid;

Scot afară mâna întinsă, un chip palid și timid

Dar un tip înalt și june către blondă vine agale.

Caut iute prin sertare al meu liric, vechi poem

Și-n el înfășor cu grijă o albă, artificială roză.

Azvârlită spre blondină cu oftat în supradoză,

Din păcate o culege doar un zdrențăros boem.

Observ lunga sărutare și pulsul haotic crește

Dama râde fericită strânsă în brațe de amant;

Înturnând fața de ascet la bârlogul deprimant,

Vad pe raftul colbăit Eminescu cum zâmbește.

001.007

Adrian Tarita. “Mansarda.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/adrian-tarita/poezie/14066311/mansarda

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.