Poezie
Mansarda
1 min lectură·
Mediu
Hei, mansarda-i ciuruită, de la foc îs debranșat
Pe pereții plini de rime plânge igrasia sumbră;
Scârțâind pe vechi podele, ca o deșirată umbră
La un ochi de geam ajung și afară vremea cat.
Printre nori ce picuri cern răsar petele de soare
Pe pavaj, cu alb de nufăr navighează o umbrelă
Care deodat' se închide și zăresc blondă, rebelă
O superbă trecătoare ce se uită-n sus, îmi pare.
Mă agit să mă remarce, am noroc de balamale
Care ruginite țipă când fereastra larg deschid;
Scot afară mâna întinsă, un chip palid și timid
Dar un tip înalt și june către blondă vine agale.
Caut iute prin sertare al meu liric, vechi poem
Și-n el înfășor cu grijă o albă, artificială roză.
Azvârlită spre blondină cu oftat în supradoză,
Din păcate o culege doar un zdrențăros boem.
Observ lunga sărutare și pulsul haotic crește
Dama râde fericită strânsă în brațe de amant;
Înturnând fața de ascet la bârlogul deprimant,
Vad pe raftul colbăit Eminescu cum zâmbește.
00999
0