Poezie
Fiica Dochiei
2 min lectură·
Mediu
Scot zenit din călimară și-l trântesc pe-omătul foii
Iau și stele din priviri, vise dulci din nopți cu lună,
Fac un univers poetic într-un crâng ce ciori adună
Iar carul lung din chibrituri îl conduc eu, fiul ploii.
Cu mantaua în spinare mân spre-o luncă fluierând
Ochi de lup de după tufe cată spre a mea biciușcă;
N-am cuțitul sub curea, nu îmi trebuie vreo pușcă
Tata zicea: când ești singur fii mai pozitiv în gând.
Ajungând la mal de râu dau de puntea suspendată
Printre nori razele lunii cad pe-un legănat grotesc.
Dar cu talie gingașă sub veșmânt lung, femeiesc
Trece ca pășind pe ape trup de preafrumoasă fată.
Ațâțând în cord curajul cum făcea Călin Nebunul
Merg spre ea să-i ofer brațul la un ceas așa târziu.
Lucesc irisuri albastre pe-al său chip pal, străveziu
Zâmbetu-i din perle albe cum în vis văzusem unul.
Și când mâna îmi întinde simt atingere de gheață
Sunt a Dochiei odraslă, spune ea cu glas strident,
În strigoaică îs prefăcuta de un zeu rău și dement,
Dă-mi fierbinte sărutare să mă-întorc în a ta viață.
Eu de mijloc lin o strâng și-o ridic ca pe-o petală
Cu arsa gura îi sorb crivăț si răceală din rărunchi.
Contopindu-ne dorințe într-un pasional mănunchi
Ne vărsăm, scântei și susur într-o apă minerală.
002
0