Adrian Stângă

Mă pârjolește arar al toamnei soare Într-o fântână ce-și sorbea cuvânt, Căldura mă îmbată în septembrie cânt Și reapar struguri storși de carnea tare. Iar eu număr ce-i uitarea de

Colțul din dreapta pe care îl privesc în aceste momente parcă se dilată, dar într-un mod care îmi face frică. Nu știu dacă doar mi se pare sau este adevărat. Sigur e însă un lucru: colțul din dreapta

Ale mării fine perle se destramă Prin aleile pustii, în zboruri, Se destramă drumul cu faguri În zâmbetul ei, în plânsul fecioarei. Nimic nu-i fără tine, iubito, Decât un cer sulfuros

De dorul tău nu-i vis Copacii albi, copacii negri Privesc sub felinarele aprinse Ridicarea firelor de nori – Însemne de-nserată nedurere. Nasturi mici, broboanele de ploaie Nici nu sunt,

Femeie de lut Femeie de lut cu chipul primăverii pe buze, Demonă cu tandre glasuri înfipte violent, Zi clară cu adieri trecute-n unghiuri obtuze, Noapte senină cu stele tresărind greoi,

Încet, dar sigur, reușim să ne recăpătăm valorile spiritualității culturale în medii crezute (de mult!) pierdute, dar pe care nu le-am uitat niciodată. Cultura la televitor tinde să se extindă cu

Doamna și piatra Plecând în obisnuita mea plimbare, pe Calea Victoriei, am fost surprins de forța pe care unii o pot manifesta în modul cel mai negativ cu putință. O forță nu fizică, cel puțin nu

O ZI DE IULIE Acceleratul oprește într-o haltă în care nu ar trebui să oprească. Cobor, cu tot cu bagaj, trenul pleacă, eu rămân. Totul îmi pare sărăcăcios, arhaic, un tărâm

PIERSICI DULCI În jurul meu, peste tot, mirosul catifelat al piersicilor îmi închidea orice fel de gândire, orice mod de a vedea ceea ce se întâmplă cu mine. Rătăceam, pierdut, ca în multe alte