Poezie
Aparente-nselatoare
Publicatã în revista „Astral” – iunie 2003
1 min lectură·
Mediu
Naivi și-atât de tinerei…
N-au mai făcut-o niciodată.
El, rușinat, îi spune ei:
Nu știu, nu pot, ești supărată?!
Și-atuncea ea, râzând zglobiu,
Îi spune: “- Ei, fir-ar să fie!
Bine-nțeles, nici eu nu știu,
Dar cine s-a născut să știe?”
Ea vine chiar deasupra… ei
Și o privește, o studiază,
Apoi, se-apasă cu temei…
… ceva-năuntru nu cedează.
Nu-i prea subțire, dar nici groasă.
E tare, bine potrivită.
Gâfâie, luptă, nu se lasă
Chiar dac-o doare, o irită.
Stă chiar deasupra așezată,
Cu genunchii depărtați.
De efort e transpirată.
Sânii tresaltă agitați.
El e uimit, căci ea scâncește,
Își mușcă buza, se apasă
Și plânge, dar nu se oprește,
Oftează greu, dar nu se lasă.
Și dintr-o data… o străpunge…
Tot mai adânc… de-ar mai fi fost…
Lichidu-nvolburat se scurge.
El se-nroșește ca un prost.
Ea îl privește relaxată,
Îl ia de mână și oftează:
- “Mă simt puțin cam vinovată,
N-am vrut să par așa vitează.
Când s-o-nfunda pe viitor
Acest sifon din pardoseală,
Aducem un instalator,
Că e prea multă oboseală…”
001.699
0