poem,iscoadă-a morții mele -
în sânul aruncat de amazoană
ai strâns din ploi aripile de stele
și-acum hrănești la piept o gură de cuvinte
\"copacii uzi ai nopții iernează în morminte\"
și
În fiecare șoaptă aștepți să facă visul zi
dar noi suntem acum la fel de goi ca trupurile
atinse de îmbrățișare și febră,
abia contemporani iubirii noastre -
Cum ar fi să vezi în fiecare poem
La ce ar putea face reclamă un poet?
Într-o dimineață am găsit în lătratul unui câine
Gestul mușuroaielor: ca o mulțime de lucruri
asemănătoare,
De ființe asemănătoare
Era purtat, peste vânt,
Iubito,tribut din sângele de înger e lacrima
ce-ți poartă chipul
În ochii-mi molipsiți de dor cu întuneric și
singurătate
Haiduc e sufletul ce știe dintr-însul ce să ia
sprea-și dărui
Lasă-ți viață, picioarele moarte
Când stai în inima mea ca pe o sanie
Înghețată
Nu uita să ți le lași însă
Când într-o parte
Când în alta, după cum iau colțul cuvintelor,
Cu un sânge.
chipul tău,o urmă în zăpada de-ntuneric a
singurătății.
să uiți că vârsta e un alibi pentru moarte!
bătrânețea e prea trecută și obosită
pentru a mă mai ajunge vreodată...
să uiți că vârsta e
Somnul îi împinsese ochii
până dincolo
de geamandura luminii:
de acolo,de sus,visele închipuiau
o pradă bogată.Adormi pândind
în licărul acela,ca-ntr-o șoaptă,
o fărâmă de blândețe,
un mugur
