Poezie

Stând...

1 min lectură·24 februarie 2018

Mediu

Mi-amintesc că eu însumi,

stând de unul singur,

dezolat peste măsură,

concepusem calea de-a produce o durere cumplită,

doar numind-o drept o durere-n sine

de dragul de a o îndura,

mulți m-au întrebat atunci

ce înseamnă asta.

Uitarea, draga mea,

este suprema durere

pe care aș putea-o aduce

împotriva tuturor durerilor

acestui Pâmânt născut de la Adam,

trecând printr-o Evă – aducându-l tot mai mult

către zilele noastre...

Și le-a plăcut; cei de primprejur sperau

ca și acea uitare să fie-mprejmuită

și-apoi dată pradă de-acum

clasicelor dureri împământenite..

Apoi, se mai luminară,

nu le mai plăcură încumetarea

din spusele mele și au pus-o la îndoială.

- Hei! Uitarea nu poate conține nicio faptă,

se răsti unul către mine.

Și nu-i un simțământ ce poartă-n sine

vreun urlet de care ar fi nevoie.

Într-un sfârșit, mi-au poruncit să-mi schimb cuvântul,

să creez o altă durere, spre care

restul relelor să aspire.

Stau, iubito, privesc cu ochiul singur

prin fereastră și văd făpturi la fel ca mine,

însă nu pot zări în depărtări

nici stări și nici iscusințe,

decât o goană acerbă

către sfârșiturile noastre,

cele de toate zilele...

00980

Adrian Lazarescu. “Stând... .” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/adrian-lazarescu/poezie/14121143/stand

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.