Jurnal anonim

Incorigibil și impardonabil, imposibil chiar, mă desfășor în aceeași imensă Clipă. Aceeași. Ca un obsedat, o vreau Aceeași. Să scotocesc în oamenii mei vechi, oameni pe care, închizând ochii, să-i pot reconstitui fibră cu fibră, zâmbete și ochi. Eternitatea e apă moartă; ne leagă de un trebuie și o spaimă. Acea roată... Clipa e apă vie. În ea mă joc și-mi trăiesc povestea. Ecce homo: Harap- Alb. Și nu glumesc deloc. Tramvaiul e condus de o femeie ce poartă o rochie ușoară, vaporoasă, de vară. O rochie albastră, înflorată. Când coboară să schimbe macazul, amețim cu toții, vrăjiți ca de iele. Doar o pensionară îi spune, înciudată, soțului: -Pe vremea mea nu existau vătmănițe în Iași. Doar la București... Aștept cu o țigară să înceapă \"Fragii sălbatici\", în regia lui Ingmar Bergman, când apare un bătrân, zdrențăros și murdar. Duce la piept, grijuliu, un buchet de flori roșii. Incredibil de roșii. Intră, dar nu-l mai urmăresc. Mă gândesc la fragii sălbatici, roșii, pătând o fecioară. Peste câteva zile, coborând Copoul, mă ia cu vertij. E același bătrân? De ce sunt galbene, incredibil de galbene acum, florile? Vreau să le cumpăr, dar nu, nu pot. Doare.