Adrian Gerhard

Necenzurată cade toamna Cu pâclă cenușie de coșmar Târându-mi gândul pe hârtie Și pasul hâtru de hoinar. Ascult vârtejul vântului din cântec Într-un sărut timid și vag, Mă tai rostogolit de

În cuprinsul necuprins tresar din zborul ce-mi despică trupul... Privesc în jur cu ochi de vânt cum noaptea răsucește lutul, cum între coloane ațipite în pragul timpului pierdut îmi urlă

Dragă Emanuel După cum bine cred că ai observat încerc – atât cât mă duce capul – să transmit un mesaj simplificând discursul literar intr-o manieră și cu un limbaj structurat pe propria

Azi tolerez tăcerea mea tăcută atât de impregnată-n trup și noaptea prefăcută-n vise din care clipele se rup, Azi scutur norii de parfum terestru, acvila nopții o cobor în pat să-mi plângă în

Sună-mă Timp să-mi dezmorțesc oasele... Sună-mă de pe mobil tastând oasele străbunilor. Sună-mă și scuipă printre ani delirul, ironia și frica, aruncă-ți cămașa de forță, nepriceperea și

Un pas peste Timp spre sfârșit și niciunde. Un cal e pata de alb printre umbre căzute. Morții cu morții și moartea lovește târându-și coptura din gând se zbate puțin și rupe lumina flămândă-n

La Operă, tăcută Ana Visa-ndelung în actul trei Să aibe vocea ca soprana Și doar puțin din sânii ei.

Umbrelor turmelor ațipire nepereche sunet, aripi în ureche curcubeu în drumul vămii ochi de cer din largul mării glas cioplit, fluier crăpat suflet trist

Pe trepții gândului voi trece nepăsător și albul îmi va fi corabie de vânt. Voi atinge durerea și albul îmi va fi vindecare voi atinge curcubeul și albul îmi va fi

Iarna viscolește cu mere putrede mai aproape de sufletul meu pe mâneci îmi ascund pâinea și ultimul leu. Cerșesc de o viață, lumea mă înjură în haine de timp eu zac număr anii cu

Așteptare... Clipă rece a trăirii pe pământ scrum de toamnă os de veghe rătăcesc înspre mormânt. Vis visare visu-mi umbră sânul timpului povară os în

Mă plouă azi punctat de crud și scrisul mă despică mă plouă-n nord mă plouă-n sud cu noapte și cu frică. Topit de vânt sunt adiere și strop în infinit sunt nord și

Rămâi de dincolo de uitare mai mult decât ești devorată de semne și însemne. Rămâi ascunsă privirii cu durerea înșurubată zi și noapte în neputință, dor și nepricepere. Rămâi

Toamnă de gând Floare de șoapte frântă în durere nescrierea-mi plânge de o mie de ori... Îmi cade toamna în rădăcini de gând și spun cât poate fi de

Paranteză Dincolo de Soare mi-ar sta sufletul sub alt cer să stingă durerea mai lungă ca moartea căzută ieri.

De dragoste și umbră De dragoste și umbră privirea mea – rămasă urmă pe crucea ochiului tău stâng – e valul unui timp anume în care nu

Câtă trimitere durerii spasmul dezordinii care ne înconjoară în coliere de ani , inegale coliere pe gâtul plăpând al ... umanului ... Resorb tăcuta înțelegere și o