Adrian Furnica

De la un timp încoace Simțind cum dragostea mea pentru Tine Crește Am strâns funia cu care o țineam legată Apropiind-o tot mai mult de mine Spre a fi sigur că nu scapă din Conul de umbră al

Privesc cu jind negura În care ar fi trebuit să-mi fii lumină Și-mi strâng la piept emoțiile tremurânde Pe care numai privirea ta le-ar putea face Să mai existe. Îmi strigă liniștea-n urechi,

Într-o viață plină de colțuri De unghiuri care înțeapă În coasta sângerândă a destinului Nu reușesc să mă refugiez Decât în rotunjimile Iubirii tale Atât de bună, De blândă Și de

Privesc uimit cum, pe verticala Iubirii mele pentru tine Se scurge încet O lacrimă stingheră Așezată cu grijă Pe sânul tău drept Adăpând cu umezeala ei Efemeră Setea de tine Și ținând loc

De fiecare dată când simt că mă îndrăgostesc Fug la bucătărie și-mi torn în cap un pahar cu apă Rece. Ce dacă mi se-ntâmplă prostia asta iarna? Iar după ce strig cât pot de tare ”Dragostea e o

Îmi intră tăcerea în sânge Și în ochi Printre firele de păr Și în degetele Care au început să tacă și ele Odată cu mine. Simt cum îmi intră tăcerea în priviri Și pleoapele încep și ele

Am râs când m-am uitat în oglindă Și m-am văzut Un pic schimbat De gânduri Neașteptate Răsărite atunci când am observat Că nu mai sunt identic Cu mine însumi Am început apoi să mă Caut

Îmi mai răsună încă în urechi Un suspin trist, dar sigur Ce-mi transmite un adio de dincolo De privirea ta Rece. Mi se mai zbate încă între pleoape Un surâs nestingherit și rece Ce-mi dă

Te voi iubi de două ori pe zi Și te voi dezbrăca în fața mea Iar inima mea se va opri din ticăitul monoton Și tern Infarctul mă va pândi Dar nu mereu, ci doar de două ori pe zi Și-atunci te

Iubește-mă, iubito, nud Și calcă-mi trupul cu privirea Privește-mi părul de pe piept De tine-n taină răvășit Sărută-mi crupa musculoasă Odihnită Ce tare-a ispășit. Da, te iubesc și-n mine