Din scaunul cu cinci rotile (V)

Astăzi (1 iulie, a.c.) îmi fac de cap. Dacă nu mă înșel, cât am stat noi la Cisnădioara telefoanele au fost într-un fel de „pauză de irealitate”, nu numai ale mele, ci și ale celorlalți. În ceea ce mă privește nu am mai avut ocazia să mă port barbar cu interlocutorii mei: – Ce faci măi? – după caz, Alo!, ce mai faci? – Păi, stau de vorbă cu tine. – Și ce mai faci de fapt? – Lucruri care nu-ți convin ție, evident. – Adică!? – Îmi testez spiritul anticipativ. Până acum nu m-am înșelat. M-ai întrebat: ce fac?; ce fac de fapt?; și adică?; după care o să-mi spui, anticipez: salut, lasă că vorbim noi altă dată! – Hi!, salut, vorbim altă dată, că fac economie. ... – Alo!, auzi? – Da, aud. – Am citit într-o confesiune recentă a unuia, că literatura de după post-modernism a început să-i dea de gândit, deși e monotonă. Stai să-ți explic ... – Lasă asta, ai grijă cum conduci. Hai pa! – Neseriosule, ce pa? ... Hai pa! ... – Salut! – Mda, te treziși, ce să zic! – Mi-ai dat tema aia cu „licuricii iubirii”, adu-ți aminte. – Și ce dacă? – Am început cu: „presimțirile licuricii iubirii scara din iarbă”, dar zic să schimb cu: „presimțirile licuricii iubirii scara ... prin iarbă”, ori cu: „doar presimțire licuricii iubirii scară de iarbă”, și mai am o idee plină de cruzime, care sună cam așa: „scară și iarbă licuricii iubirii presimțirile”, dar mai am și altele. Indiscutabil ... – Ai grijă cum semnezi. Să semnezi indescifrabil. Ai înțeles?