Din scaunul cu cinci rotile (IV)

Astăzi (28 iunie, a.c.) scriu ceva off topic și ceva off-off topic. „Fardad” – Călin Sămărghițan; Sibiu, Print Atu, 2009, ISBN 978-973-88827-3-7 / 821.135.1-1 – e una dintre puținele cărți pe care nu le-am putut citi în maniera mea obișnuit-neortodoxă: întâi cuprinsul și, pe cât posibil, de la sfârșit către început. Nu mi-a rămas decât să fac saltul în gol, de dragul perspectivei, ignorând întrutotul avertismentul ferm din „Cuvânt înainte al autorului”: „/... Ordinea, așadar, nu este aleatorie și vor apărea diferite personaje pe parcurs. /” (p.3). Cum era de aștepat, m-am trezit în plin „Accident”: „/ Cristalul / pe care l-ai spart / erau lacrimile mele / înghețate. /” (p.52), adică într-o lume de închipuit minimalistă, unde există un singur tren, care culmea!, merge către Viena, lume în care nu se pune problema inventării carburanților, nici aceea a diferențelor dintre 1, 2, 3, 4 și ... Euro 5, să zicem! Ce facem după alungarea din Eden?, pare a fi cheia ce se-nvârte-n broasca existențială a acestui volum. Păi, facem o lume după capul, chipul și asemănarea noastră. Avem landemână Creatorul, Tema și Poetul. Creația este CARTEA, așa cum reiese din „Teama lui Iacob”: „/ ... dimineața începe să răsară; / o teamă fugise, / o umbră / și o alta venea înapoi, / luând locul singurătății limpezi, / povara mai grea / a mirărilor viitoare. /” (p.58). ... CARTEA „Fardad” nu este tocmai o „in-novație” stilistică, nu-i nici un hățiș, nici cine știe ce labirint dedalian, ci este o sumă de puncte iradiante care nasc o țesătură de raze ce se suprapun, se întretaie, se acompaniază sau se solidarizează, dacă nu magic, atunci frumos și incitant. „Fata din livadă” ne dă destui sâmburi pentru semănat, „Prințesa de nisip” destul loc pentru săpat, iar „Prințesa persană” destule ... ademeneli. Evident că nu mai rămâne loc decât pentru „Antielegie” – una singură: „/ O elegie se compune dintr-o moarte și o culoare. / Moartea este a ta, a celui dinlăuntru. / culoarea este a ei. / Este a ei.” / (p. 82). Închei invitându-vă pe „Þărmurile zilei întâi – două zile lungi –\", fiindcă acolo autorul spune că: „/ Va veni o vreme în care voi crede / că luna doarme la mine în palme. / Câmpurile-și vor scoate greierii uzi la soare / iar tu mă vei privi cu ochi de catifea. /” (p.46), după care am să ascund cartea asta cu coperțile ei cu tot, făcute de Alice Drogoreanu, și cu paginile ei de hârtie plămădită după o idee a editorului, pagini care „mârâie” ca o femeie mângâiată. ... Ceva-ul off-off topic sună așa: data viitoare, când mai plec la drum, nu mai trec muntele spre Mărginimile Sibiului; o să mă opresc în Valea Jiului și acolo o să rămân ... cu o pensie de mizerie, ca să nu-mi mai dea mâna să citesc și să scriu.