Adam Rares-Andrei

o compresie pusă pe frunte sau pe antebraț nu salvează omenirea. o pastilă împinsă cu degetul sub limbă și niște perfuzii atârnate precum cârligele la abator nu dizolvă seceta din gobi. nu înfig

putem aștepta până mâine parcela aceasta e plină de idoli vor fermenta sub pământ ca toți ceilalți le-am spus ei aruncau și restul de bolovani peste bucățile acelea de lemn care vorbeau peste

amiază. caniculă. 14:04. îmi plac biletele dus-întors: indiferent ce ți s-ar întâmpla, știi sigur că cineva iubește în locul tău.

eu știu mai bine cum o gheară de vrabie întoarce un chip. pentru că dacă ai fi mausoleu n-ai putea alege niciodată cine să te văruiască. ai primi o pereche de ochi pentru orice. doi ochi pentru

în timp ce scriam, ea avea un trandafir și un obraz așezat într-o palmă. în timp ce mâna ei mușca din obrazul său, mâna mea mușca din ceea ce scrisesem. mâna ei plină de sânge s-a împreunat cu

cu tine e ca și cum m-aș uita insistent la un felinar stradal și m-aș întoarce brusc să te văd: am orbit, femeie, dar încă nu la fel de mult ca felinarul.

relax situația e sub control totul e sigur și indestructibil dacă speli mâinile după ce ieși de la baie și dacă pui scorțișoară în omletă totul va fi bine keep calm and you know important e

dac-aș avea un rege mi-aș face pielea o tarabă și părul piaț-aglomerată de români mi-aș face degetele lăzi cu versuri să le vând m-aș pune paznic de-ar fi un rege-aș face gambele-mi trăsuri cu

e nevoie de patru mii de morți pentru ca următorul om viu să se întrebe până când în timp ce își dă și el duhul alături de grupul lui de patru mii din patru în patru moartea dă pe gât un pahar de

femeia care are pe cineva e cea mai singură. femeia cea mai singură îți cere să reciți ceva să-i placă. poeții nu fac asta. ei se întreabă, complexul lui oedip nu e atunci când dai titlu unor

Sunt omul cu cană pe spate, caut licoare. Sunt omul cu cana ciobită pe spate, decolorată, nemodelată, făcută din porțelan de calitate, cu toarta aplecată pe spate. Caut licoare. Servirea

stau lângă un lan de porumb care nu se mai termină și mă gândesc că peste câțiva ani în acest loc vor face un aeroport în care n-am să-ți mai pot face check-in iar frunzele să-mi bată în geamurile

eu nu iubesc ca ceilalți arunc priviri din bucătărie spre blocul tău ca și cum aș arunca cu lopata pământ e decembrie și marți mă simt în cadă ca într-un ocean de celule și deschid ochii la

am impresia că stai deasupra mea cu un etaj și de acolo coși cu ață albă toate ideile mele steagurile astea care fâlfâie dumnezeu știe în ce părți odată de partea morții odată de partea unui om

în ceea ce mă privește, quisque. în ceea ce te privește, je voudrais un chien. apelativele sunt propriile-mi derogări- într-o tară ninge, într-alta am cunoscut un om- atinge, totuși, dimineata,

mușuroaie de ploi scurg 2 ani nu e vară când tu mă strigai la poartă câinele nu mușcă intră și zburdă ca un cal prin sertarele casei pe sub dușumele ascultă liniștea dintr-un mușuroi de

v-ați pregătit de sfârșitul lumii? v-ați făcut un set de reguli cu ce are dumnezeu voie să spună și ce nu? v-ați hotărât unde preferați să aibă loc judecata, la fumători sau la nefumători? sau

pentru mine apocalipsa e doar o macara cu cearcăne un fel de ființă singură cu o masă la care pune un scaun în plus din dorința de a avea o familie pentru mine judecata de apoi e un fel de viol

cică... poezia aceasta e despre altcineva, ar trebui să-ți faci griji. ei spun că ar trebui chiar să te schimbi, să îți tai unghiile, să te hrănești ca o vidră, ei spun că nu mai merge cu razele

mai bine te-ai îmbăta cu gândul că și eu m-aș putea îmbăta din nefericire singur oricum nu există lucruri frumoase doar lucruri urâte care se fardează bine care fac dușuri și extensii de păr mai

sunt o ecuație care caută iubire, sunt un mic construct de vărsat de vânt și de cancer, un bolnav de șine de cale ferată, un râs și un plâns, o fiară. pe aceste margini scările nu duc