Ada Ionescu

Pentru ce să mă ridic din oase? Trăiește tu, dacă vrei, acest răsărit sinucigaș! Tu, cel care citești! Trăiește tu, Doamne! Ori trimite-ți, mai degrabă, îngerul să-mi ia locul pentru a le

Baloane uriașe cu heliu mă purtau prin cer în toate acele dimineți răcoroase; tatuam cu arătătorul o casă pe aburul sticlei, o-mpachetam în mecanismul unui ceas de perete oprit și o trimiteam la

O tristețe insuportabilă trecea prin noi, ori de câte ori ne priveam cu luciditate, ochi în ochi, ferindu-ne privirile. Sirenele ambulanțelor spărgeau noaptea urbană. De frică, nimeni nu

Cu ce voi umple, Doamne, golul Tainei? Unde vor cuibări în această iarnă rândunelele casei noastre și-ncotro spulberă vântul înserarea? De când ești mort și-ngropat, Doamne, ierburi vineții

- Tanti Leana, unde se duce sufletul omului când moare? - Se duce în cer, Ada. Nenea Dimitrov a murit alaltăieri, așa că azi îl vor îngropa. L-au pus în mijlocul curții acoperite cu praf roșu, care

Te priveam și amestecam involuntar timpurile. Nu ne rămâne decât să stăpânim singurătățile, îți spuneam. Dincolo de cuvinte asasinam întâmplări nedorite de nimeni. Umbra mea cu aripi se prelingea

o tristețe nepereche ne crește în urmă port în brațe un con de umbră un poem pieziș pe scoarța zilei îngerul face cale întoarsă în gări infidele - copilăria lingându-și rănile un

În noaptea asta începe singurătatea pulbere fără memorie nicio mână să îmblânzească cel mai trist gând al meu vaier de fiară tânără negăsind urma în genunchi trec oameni de sticlă.

Să nu rostești nimic! Nimic să nu atingi! Cu un singur gest am putea ucide acest sentiment abia intuit: niște întrezăriri care ne bântuie cotidianul, precum nuferii adâncul cu glod.

Se umpluse lumea de argint în acea dimineață: toate cântau! Umblau prin noi elipse, eliziuni, gesturi inconștiente și eram triști din cauza adevărurilor care creau spații intermediare. Din absența