Ada Bianca Azap

La Rohia, timpul s-a oprit să se roage. A îngenunchiat pios pe treptele abrupte, sărutând nemișcarea pietrei. …un timp verde, născut din abis de frunze proaspete. …un timp roșu, născut

Era așa o liniște încât auzeam tropăitul furnicilor pe pământul umed, seva urcând în spicele de grâu, urletul dragostei din mine și nepăsarea golului din ochii tăi... Acum e o altfel de

Să-ți mulțumesc, oare? Mi-ai reamintit drumul spre poezia din mine. Ai redeschis o ușă, demult ferecată cu lacăt. Acum mă năpădesc versurile. Zeci de poeme nescrise se înghesuie să

E toamnă. Cerul de plumb sapă gropi adânci în mine și le umple cu ploaie. Vântul tăios îmi fură visele și le duce departe. Nori grei îmi apasă tâmplele și nu mă lasă să zbor. Frunzele

Se uită la mine cu ochii lor veșnic deschiși, bulbucați; îmi rânjesc tragico-comic și tac. Chipurile lor dăltuite în lemn vorbesc mut despre viață. …Tu de ce râzi? …Tu de ce te

EL: Îmi îngrop sufletul între sânii tăi goi, dezbărați de trup. Îmi potolesc setea cu lacrimile tale, născute din nepăsarea mea. Îmi scutur frunzele peste fiorul genelor

Bătrânul cuc a adormit în nuc. S-a trezit ud și-a zburat în dud. S-a întins la soare, că penaju-l doare. A venit o cucă și l-a lovit c-o nucă: - Hai bătrâne cuc cu mine în nuc să-ți arăt un