Septembrie

Ceasul își mișcă leneș limba minutarului, trăgând parcă de timp. În clasă e o căldură înăbușitoare, de septembrie. Stăm toți în bănci și…tăcem. Unii privesc cerul albastru prin fereastra întredeschisă, unii stau rezemați pe coate iar alții…alții dorm cu desăvârșire în timp ce un profesor de fizică plictisit se chinuie să ne îndese în cap cât mai multe formule. Vorbește continuu, iar eu îi privesc fascinată buzele: se mișcă, dar nu aud nimic din ceea ce spune. O clasă obscură, cu elevi mânjiți de nesimțire și un profesor țâfnos și sictirit. Un decor al absurdului, al dezinteresului și al tâmpeniei pure, menit să stingă orice licărire de inteligență din privirile elevului. Cineva cade cu capul pe bancă, provocând un sunet scurt, sec, a gol. Omulețul îmbătrânit se oprește din pledoaria lui monotonă și îl ia la rost pe respectivul. Îl ceartă, îi demonstrează cât de prost este și că are nevoie de el, marele profesor. Iar “marele profesor” se gândește cum să ajungă mai repede acasă să mănânce chifteluțele făcute de nevastă pentru cină. Un concurs permanent între omul care a fost și omul care va fi. Un concurs în care elevul și profesorul se joacă de-a “care înșeală primul”, neglijând aspectele importante, cum ar fi cultura artistică sau știința. O lume mediocră și plictisită, în care prostia și mândria domnesc mână în mână. Un cazan mare din tuci plin de o matrice gelatinoasă, neagră, un fluid murdar, pe care îl numim “viață” sau “existență” și pe care noi înșine, sau profesori țicniți, sau părinți obsedați, îl răscolim cu un băț lung. Un sunet spart anunță sfârșitul orei. În sfârșit, o rază de speranță! Și peste zece minute ne întoarcem la locurile noastre. Dar oare trebuie să continuăm la fel?…