a

Explicatie: se scrie - de vreme ce, scara a treia (este numeral ordinal).
La ultima, merge și cu care, dacă te referi la filme.
Alex Radu

Parcă ai decupat textul de undeva și l-ai postat, cam cu așa ceva seamănă. Poveștește mai mult, scrie mai mult, descrie mai mult, scrie proză!!!

E o scriere plăcută, care se citește ușor, ceea ce e bine în zilele noastre. Într-adevăr, ar mai trebui prelucrat; acordă mai multă atenție detaliilor, mai plasează din când în când și niște dialoguri etc. Oricum, e destul de bine pentru început, iar prin faptul că vorbești despre copilărie, despre acea perioadă inocentă, atragi cititorul la lectura textului.
Am descoperit câteva erori gramaticale pe care trebuie să le semnalez, neapărat: \"(...)un Pegas mic și cam nărăvaș, devreme ce la prima baltă am căzut(...)\", \"(...)de la scara trei a blocului(...)\", \"(...)obsedat de filme, cu care îmi împuia capul seară de seară,(...)\".

În această poezie, sunt adunate, de altfel, specific autoarei, tipare umane arhicunoscute, cele care ne înconjoară volens-nolens. Avem lolite, avem perverși, pe scurt, persoane ingenue.
Uimitor în această poezie este ultimul vers, \"nici singur nu poți rămâne singur\", care trimite cititorul în sfera meditației adânci. Singurătatea este starea de care oricine se teme, dar care, de fapt, nu există. Omul trăiește din amintiri, visuri, gânduri, dar toate acestea sunt vlăstari ai vieții, prin ele ființa rămâne vie și, de ce nu, eternă.
Paradoxul nu se naște doar din ipostazele descrise (fetița care se joacă în timp ce un bărbat și două femei se afundă în lascivitate etc.), ci și din intenția eului liric de a-și schimba condiția: \"am tras rochia mai jos de glezne/să nu mai fiu nici infanta nici lolita\". Hybrisul nici nu mai trebuie argumentat.
\"Paradoxul\" rămâne, în cele din urmă, o poezie a graiului despre viață și a eternei meditații, combinate în rotocoale arse din zi, în lolite și în vulturi negri.

Eul liric este aici supus unui chin, care își are rădăcinile în ideile refulate ale coșmarului. Absurdul, ce are ceva, parca, ionescian în el, se naște tocmai din aceste reverberații pe care coșmarul le are în suflet. Eul liric este disperat, este năucit și se manifestă în consecință în realitatea exterioară. Dicteul interior este dominat, desigur, de noapte, dar revărsarea lui în contingent se petrece doar în zi.
Liniștea interioară, care survine, poate surprinzător, în final, se datorează exclusiv contactului cu apa, o apă desprinsă din râurile amniotice ce se identifică, aici, în ipostaza ploii: \"am dus-o așa până la suprafața apei am așteptat să plouă/(...)și să mă visez în altă luntre decojită de lume\". Aș spune, însă, că liniștea aceasta nu este permanentă, fiindcă visarea, ori chiar pătrunderea într-o \"altă luntre decojită de lume\" poate genera o altă stare, precum cea inițială.

O poezie hiper-modernă, care exprimă o idee realistă: cea a parveniților, a vitejilor care se arată după război. Bine!

O expunere interesantă a ideii de optare pentru cultură sau incultură. Este redată aici maniera de a gândi a unui semidoct, pus într-o situație de acest gen.

Dacă trebuie să aleg, aș opta pentru a treia. Cred că e cea mai bună, fiindcă celelalte nu mi se par, din nou, că ar fi poezii adevărată. Fără supărare! Oricum, frumoasă ideea.

Prea multe anafore...
Care e, de fapt, mesajul? Că ne mulțumim și cu ceva ce nu e bine întru totul?

Cred că ar fi arătat mai bine ca proză. Să nu te superi!

Din nou... proză! Nu încerca să povestești ceva în adevăratul sens al cuvântului. Transmite sentimentul profund prin versuri!

Mi-a plăcut incipitul, care e bine realizat, cred că se urmărește întocmai ideea, dar apoi se clachează, prin întrebuințarea, în cadrul aceleiași strofe, a unor cuvinte nepotrivite: „belele”.
Ultima strofă e bună, parcă mai seamănă a poezie...
Poate că ar trebui pus altundeva acel „Acum”. E la început de strofă, iar majuscula nu se mai justifică întocmai ca la „Atunci”.

Iarăși, mai multă proză decât poezie. Trebuie mai mult sentiment. Aici, cred că e mai multă frustrare aruncată pur și simplu. Cel puțin așa văd eu lucrurile.

Mă gândesc că ai vrut să sugerezi un ritm de tango prin această repetare destul de enervantă, aș spune, a acelorași versuri. Cred că se poate mai bine, totuși! Încearcă să creezi ritmul prin versuri diferite.

Se pare că întunericul e cel care priește cu adevărat omului și care ne face să ne dăm seama de ceea ce suntem.
Sensibilitatea se revarsă asupra teluricului, dar și asupra celestului, prin ruga femeii.
Iar ruga parcă se naște dintr-un fel de patos nonconformist. Este o rugă ce are în sine un strigăt către divin, un strigăt de hybris.
Alegerea e oarecum justificată, căci ea exprimă dorința de nou, dar și repulsia pentru ceea ce ești ori ceea ce este cel de lângă tine.
Felicitări pentru creație!

Ai reușit să transpui lumea din nou, în câteva cuvinte. Exprimi ignoranța omenească și natura care își desfășoară activitatea independent de ceea ce întreprinde ființa umană.
Bravo!

Mi-a plăcut în special ideea, simbolurile folosite, transpuse în imaginea melcilor și a bacteriilor, care descriu incapacitatea de a triumfa. Bacteria distruge, iar melcul la fel.
Materia, într-adevăr, \"mângâie\", fiindcă ea are capacitatea de a regenera.
\"Iluzii de glorie\"... cam asta are omul...

Grigore pare un zeu, e cu \"o viață în plus\".
Mi se pare că ai transpus, într-o manieră destul de profană, creația. Aș zice că tu naști din frumos urâtul, dar într-un sens benefic. De altfel, și omul se naște din frumos și apoi devine urât.
Felicitări, chiar mi-a plăcut ideea!

Mi-a plăcut, dar parcă lipsesc niște virgule. Punctuația e foarte importantă într-un text.

Foarte bine că scrii ermetic, fiindcă e important ca textul, în special proza, să aibă o construcție bine definită, iar atunci când se bazează și pe palimpsest, devine excelentă.
Când vorbeam de pesimism, mă refeream mai mult la poezia de ieri, din atelier.
Baftă în continuare!