Apariție editorială

BUN DE TIPAR
djamal mahmoud,
DELIRIUM, Ed. Vinea, 2026
prefața: dorina brândușa landén
ilustrația copertei:
rené magritte, „nocturne”,
(fragment) 1925

Volumul se află deja în tipografie. Are 122 de pagini.
Format 19 cm x 20 cm. Copertă cartonată, supracopertă și șnur de carte.

*

Dorina Brândușa Landén:
Arderea fără ieșire:
corp, exil și exces în „Delirium”

În volumul „Delirium” Djamal Mahmoud nu propune o lectură confortabilă, ci o experiență de intensitate. Situată la intersecția dintre exil, corporalitate și fragmentare simbolică, poezia sa transformă limbajul într-un spațiu al arderii continue, unde identitatea nu se reconstruiește, ci se expune.
Sunt cărți de poezie care pot fi citite, interpretate, așezate într-un context și, în cele din urmă, închise. Și există cărți care nu se lasă închise, care persistă după lectură ca o febră continuă, ca un rest de neliniște greu de localizat. „Delirium” de Djamal Mahmoud aparține acestei a doua categorii. Nu este o carte care se oferă, ci una care solicită; nu invită la contemplare, ci implică, expune, forțează cititorul să rămână în interiorul unui discurs care pare, în permanență, la limita destrămării.
Biografia autorului – născut în Siria, format în România și stabilit astăzi în Suedia, unde practică psihiatria – nu este tematizată explicit, dar funcționează ca un fundal esențial al acestei poezii. Nu în sens confesiv, ci în acela mai profund al unei sensibilități marcate de traversare, de dislocare, de imposibilitatea stabilizării într-un singur cod cultural sau existențial. Această triplă apartenență nu produce o sinteză, ci o tensiune. Iar această tensiune este, poate, materia primă a volumului.
Încă din primele poeme, universul lui Mahmoud se configurează ca un spațiu saturat, dens, în care memoria nu este evocată, ci acumulată până la punctul de presiune: „se încarcă memoria […] până la ultimul mormânt”. Nu există începuturi limpezi, nici spații goale; totul pare deja locuit, deja traversat de urme, de resturi, de sânge. În acest cadru, divinitatea nu mai funcționează ca principiu ordonator, ci ca element fragil, aproape accidental, „sărat și incolor/ cât o lacrimă”. Nu asistăm la o desacralizare completă, ci la o coborâre a sacrului în materialitate, într-o zonă în care transcendența nu dispare, dar își pierde stabilitatea.
Această instabilitate traversează întreaga carte și se concentrează în jurul corpului. La Mahmoud, corpul nu este niciodată un simplu suport al experienței, ci devine locul unde aceasta se produce și, în același timp, se dezintegrează. Sângele, palmele, tălpile, ochii – toate sunt suprafețe de inscripție. În mod repetat, identitatea este redusă la materie: „trupul meu/ era o pată imensă de sânge”. Această reducere nu are nimic nihilist în sine; dimpotrivă, ea funcționează ca o tentativă de a regăsi un nucleu de autenticitate într-un univers fragmentat.
Sângele devine astfel mai mult decât un motiv recurent: este mediul în care se desfășoară existența poetică. El transportă memoria, violența, genealogia, dar și o formă difuză de sacralitate. În lipsa unui centru stabil, corpul – și mai ales sângele – pare să fie singurul loc în care experiența mai poate fi fixată, chiar dacă această fixare este temporară, instabilă.
În același timp, această corporalitate intensă este inseparabilă de experiența exilului. Dar exilul din „Delirium” nu este unul strict geografic. Referințele la spații precum Eufratul sau Stockholmul nu construiesc un traseu, ci o hartă afectivă a dezrădăcinării. Poetul nu se deplasează între locuri, ci între straturi de apartenență care nu se mai pot reconcilia.
„Îmi strâng patriile într-o valiză” – versul funcționează ca un nucleu al acestei poetici. Patria nu mai este un spațiu originar, nici unul de adopție, ci un obiect redus la dimensiuni transportabile. Nu mai există un „acasă” în sens ontologic, ci doar o acumulare de fragmente, de identități parțiale. Parcursul autorului – Siria, România, Suedia – nu apare ca poveste, dar este prezent ca tensiune structurală: fiecare spațiu pare să fi lăsat o urmă, dar niciunul nu reușește să devină centru.
Această triplă expunere culturală nu produce o identitate hibridă stabilă, ci intensifică senzația de suspendare. Poetul nu aparține simultan mai multor lumi, ci pare prins între ele, incapabil să se fixeze definitiv în vreuna. Această poziție liminală se reflectă și în limbaj, care nu se stabilizează într-un registru unitar, ci oscilează între coduri, între referințe, între niveluri de discurs.
Structura volumului – organizat în „sure” – devine, în acest context, mai mult decât un element formal. Ea funcționează ca o încercare de a recupera sau de a reconfigura un discurs sacru într-un spațiu în care unitatea a fost deja pierdută. Invocațiile, repetițiile, imperativele („repetați după mine” ) creează impresia unui ritual, dar unul fragmentat, lipsit de garanția unui sens final.
Această liturghie nu conduce spre transcendere, ci spre intensificare. Sacrul nu organizează lumea, ci se dizolvă în ea, devine materie printre alte materii: piatră, nisip, sânge. În locul revelației, avem acumulare; în locul sensului stabil, proliferare de imagini. „Sura” nu mai este aici o formă de ordine, ci un dispozitiv de fragmentare, un mod de a rearticula sacrul într-un spațiu personal, dezrădăcinat de orice tradiție unică.
Titlul volumului capătă, astfel, o relevanță metodologică. „Delirul” nu este doar o temă, ci un mod de funcționare a discursului. Poemele din seria „delir” ilustrează această strategie: ele combină elemente biografice, istorice și imaginare într-un flux care refuză linearitatea. Referințele la evenimente istorice, la experiențe intime sau la simboluri culturale nu sunt organizate într-o narațiune coerentă, ci într-un sistem de asociații instabile.
Această instabilitate poate fi citită și în raport cu formația autorului. Ca medic psihiatru, Mahmoud este familiarizat cu mecanismele dezagregării discursului, ale halucinației, ale asocierilor libere. În poezie, însă, aceste mecanisme nu sunt reproduse ca simptom, ci transformate în instrument. Delirul devine o metodă de acces la zone ale experienței care scapă limbajului rațional.
Tensiunea dintre luciditate și abandon este esențială aici. Textul pare să oscileze permanent între control și pierdere a controlului, între construcție și dezintegrare. Cititorul nu știe niciodată dacă asistă la o destrămare autentică a sensului sau la o formă superioară de organizare a lui. Această ambiguitate constituie una dintre forțele volumului, dar și una dintre dificultățile sale.
Într-adevăr, această strategie a delirului nu este lipsită de riscuri. Există momente în care fluxul devine autoreferențial. Delirul, ca metodă, este eficient atunci când rămâne tensionat de o coerență internă.
„Delirium” este o carte saturată, construită pe acumulare, pe reluarea obsesivă a unor motive: sânge, copac, tăcere, Dumnezeu. Această recurență creează un efect de incantație, contribuind la atmosfera ritualică a volumului.
Mahmoud nu caută rafinamentul minimalist, ci acumularea, suprapunerea, insistența. Este ca și cum poezia ar încerca să epuizeze materia înainte de a ajunge la tăcere.
Iar tăcerea, în mod paradoxal, este unul dintre orizonturile constante ale cărții. Numeroase poeme se încheie în suspendare, în retragere: „și tac”, „închid ochii și tac”. După această acumulare de imagini și intensitate, discursul se oprește. Tăcerea nu este absență, ci un prag: locul în care limbajul nu mai poate continua.
Această tensiune între exces și tăcere structurează întregul volum. Poezia înaintează prin acumulare, dar se încheie în retragere; construiește, dar și demontează; intensifică, dar și epuizează. În acest sens, „Delirium” nu este doar o carte despre experiență, ci o carte care reproduce, la nivel formal, dinamica acesteia.
La final, ceea ce rămâne nu este un sens stabil, nici o interpretare definitivă, ci o stare. O stare de expunere, de neliniște, de ardere continuă.
„Delirium” nu oferă o ieșire din sine, nu propune o reconciliere, nu promite o unitate recuperată.
Este o carte care insistă asupra rupturii și o transformă în spațiu de locuire. Nu ca soluție.
Ci ca singura formă posibilă de adevăr.