Camelia Opriţa: Cronica sâmbetei: Sâmbăta este trăită, iar duminica este înțeleasă

Am rătăcit cuvântul.
L-am lăsat să cadă în iarbă,
unde s-a umplut de praf și de furnici.

Duminica se naște din strigătul pietrelor care au tăcut sâmbăta. O secundă mai târziu, și timpul ar fi fost prea bătrân ca să mai înțeleagă ceva. Privim înapoi spre ziua care s-a stins, această sâmbătă grea, ca spre o pasăre care și-a smuls singură aripile pentru a ne lăsa nouă zborul.

Am rătăcit cuvântul. L-am lăsat să cadă în iarbă, unde s-a umplut de praf și de furnici. Ne-am grăbit spre un „tu” rotund și neted ca un măr de plastic, uitând că distanța dintre doi oameni este sferică și sacră. Sâmbăta aceasta este o inimă care bate invers, o revoltă de aer curat.

Să ne întoarcem la curățenia de dinaintea privirii. Să avem curajul de a rosti din nou, ca și cum am mușca dintr-o stea: „Dumneavoastră”. Acest cuvânt nu desparte brațele, ci le inventează. El este o reverență în fața tainei pe care celălalt o ține ascunsă... Folosiți-l ca pe o armă de lumină, căci atunci când cuvintele mor, lumea se prăbușește înăuntru, ca un genunchi zdrobit.

Ieri, sub ochiul de foc al lui iulie, pământul a avut gust de pâine și de sânge tăcut. În sate, printre brazde care dor și umbre verzi de codru, timpul nu a trecut, ci s-a așezat pe gânduri, ca o sprânceană de bunic. Ca o mărturie a acestei stări de a fi, sâmbăta s-a făcut pasăre-vers și a zburat direct în rană:


Sâmbăta din urmă ...

Așa cum sarea rămâne în mare

când valul se sinucide pe nisip,

așa a rămas sâmbăta aceasta în noi —

fără trup, fără chip.

O, ne-am apropiat prea mult de cuvinte,

le-am strâns de gât cu un „tu” de piatră,

am crezut că lumina se mănâncă cu lingura,

că secretul celuilalt ne aparține, e o vină.

Dar ea, sâmbăta, a fost o duminică neterminată,

o limbă de pământ între două tăceri.

Rostește-mă, strigă-mă cu „Dumneavoastră”,

ca pe o patrie inventată abia ieri.

Rostogolește secunda în ochiul de iulie,

până când osul devine strigăt și zbor.

Suntem doar două puncte pe o sferă de aer,

păstrând între noi un respect nemuritor.

Concluzie:

Pentru mine, sâmbăta aceasta nu a fost o simplă curgere de ore, ci o geografie a spiritului în care timpul și cuvântul au devenit organe vii, gata să sângereze. Ea s-a așezat între noi ca o limbă de pământ între două tăceri, suspendată exact înaintea nașterii luminii de duminică. Trecerea noastră prea rapidă spre un „tu” ieftin a fisurat cosmosul interior; de aceea, rostirea lui „Dumneavoastră” nu mai este o regulă, ci o curățenie geometrică, o restaurare a gravitației umane. Am smuls astfel elementele fizice — osul, genunchiul, secunda de iulie — din biologia lor oarbă și le-am aruncat în abstract, lăsând versul să devină o pasăre care nu vine să consoleze, ci să vindece lumea exact acolo unde doare: direct în rană.

Rămânem, așadar, cu această privire ridicată din țărână și cu dorința de a ne vorbi mai frumos. Sâmbăta s-a încheiat, lăsându-ne mai bogați cu o poveste și cu un gând curat. Să facem din această duminică spațiul în care lăsăm sufletul să respire.

Camelia Opriţa Roma