Radiografia unui gând

De cum am privit-o, mi-am spus că voi scrie câteva gânduri despre ea. Pentru că ador oglinzile. Prin tot ceea ce relevă ele, cu sinceritate, despre noi. Ridurile care se văd și poveștile din spatele lor, zâmbetul atât cât trebuie, întrebările, incertitudinile, mișcarea aceea browniană din cel mai adânc adânc, tristețea lățită sub pojghița de argint care scoate palmele și ne aranjează privirea după sufletul - des, ascuns să nu i se vadă rănile. Întotdeauna mi-am spus că atunci când nu voi mai ști cine sunt, voi sparge oglinda – să culeg din ea eul meu…

Am citit-o în două seri la rând. În fiecare seară, câte o parte. Iar la sfârșit, am trecut, de la stupefacția generată de ce am descoperit după lecturarea prozelor, la firescul așteptat după parcurgerea interviurilor. Nu am scris imediat; am lăsat timpul să se așeze între noi. Sau, poate, așa mi s-a părut mie, când, de fapt, el a fost cel care m-a tras de mână.

Aseară, răsfoind-o, am simțit că trebuie s-o recitesc. Coperta cu oglinda era aceeași, doar eu, altfel. Mai aplecată pe cute, mai atentă la detalii, mai… nu știu exact cum, dar, sigur, într-o stare în care puteam să citesc și să-mi exprim gândurile vizavi de cartea unui critic literar.

Suntem făcuți din povești, real, din noi în toate ipostazele, basme, din adevăr și adevăr escamotat, din noi îmbrăcați în ceea ce dobândim și noi dezbrăcați până la nivelul ADN-ului – drept sau strâmb. Suntem extraplați sau gonflabili, candizi, inocenți, sinceri sau hipertrofiați, în rău, de glorie. Oricum, mistuiți, uneori, de ceea ce nu știm despre noi. Și, pentru cei ce-și permit, printr-un dar al lui Dumnezeu, încercăm să ieșim din hățiș prin cuvinte, culoare, sunete; și facem din ele un ceva la care încercăm să ne raportăm sau îi rugăm pe alții să o facă. Hățișul este firesc, apoi, raportarea noastră în bine sau rău, tot firească este. Dar, părerea ei, a lui, a altora, în general, care au rezonat sau nu cu adevărul nostru gol, ar trebui acceptat până la o limită. Des, fragilă, dar limită. Căci ea este cea care face diferența între noi, cuvintele, culorile și sunetele noastre. Fără ea, am fi un tot dizarmonic de armonios. Și atunci, pentru ce avem nevoie de păreri când ele pot fi diferite, de ce avem nevoie de adevărul altora care-și arogă dreptul la supremație – o supremație, până la urmă, valabilă doar pe teritoriul comun al celor care seamănă fără a se suprapune. Cu restul, cu restul ce facem, omule din fiecare? – se întreabă, sigur, personajul din Așteptările lui Candid Toma.

Suntem făcuți din lumină și întuneric, din voci care ne călăuzesc pașii în bine sau rău, din cărări sau trepte pe care coborâm spre acolo unde sperăm că se află adevărul nostru și nerătăcirea, din scaunele pe care ne așezăm să ascultăm poveștile gândului, din planete (aflate, undeva, tot în noi, pe care ajungem spre a ne găsi visul, și sensul și raza de lumină și iertarea), din stejari bătrâni care îndeamnă la înălțare toți copacii (pentru depășirea limitei), din cerul care nu există dar care se află în noi, din Dumnezeu, ca o ramificație a acestuia, din intemperiile care ne răpun, uneori, pentru a ne regăsi, prin renaștere, prin iubirea veșnică, în tot universul. Suntem alcătuiți din omul care-și caută drumul, din discuțiile cu un alter ego și dorința de a dobândi printr-o minune daruri compatibile cu structura fiecăruia (de la bani, la funcții, de la Înțelepciunea și iubirea mea e jocul până la suficienta dorință doar de a scrie pentru a ne povesti pe noi). Suntem compuși din povești, fie chiar și de Crăciun, despre întunericul și lumina ființei, despre dualitatea noastră, despre șansa permanentă de a ne răscumpăra greșelile și păcatele, despre infinita creație și șansa de a dărui lumina. Suntem… Soarele de la miezul nopții.

Suntem curgere și frunză plutitoare, timpul care trece sau care pare etern, labirint, destin și logică, fluture și vis, hazard și drum în afara noastră, înger și insomnii despre om – o parte din omul acesta primordial sunt eu însumi, prin partea de etern, de pueril, de grotesc, de sublim, de moral sau imoral care se află în plămada ființei mele. Eul autentic, eul adevărat… Adevărul meu. În vis cobor în sufletul meu etern, pe calea îngerului… Cobor și urc trepte care sunt doar ale mele. Mă îndrept spre lumina de dincolo de pod…

Suntem: fuga înainte! La fuite en avant. Cu toate zilele alergând după și înaintea noastră.

Suntem mașina de citit gândurile, de inventat povești, de amestecat personaje pentru rescrierea lor. Suntem tot ceea ce părem a fi și cei ce nu sunt când se află în afara noastră, suntem cei care suntem cu adevărat – buni, răi, fericiți, triști, în priza extremelor, alienați, destructurați, uneori, întregi, cocoțați în cuvânt și pe sufletul altora. Suntem personaje, spectatori, literatură SF – atunci când gândul nu poate să se explice altfel, suntem un cub Rubik pe care niciodată cineva nu-l va rezolva în același mod, suntem căutătorii, oamenii (cu bune și rele, cu lumini și umbre), fără de care Terra ar fi cea mai jalnică planetă din Univers. Căci, atâta vreme cât visul de orice fel, bucuria mersului înainte, fericirea dăruirii celorlalți a luminii din noi, nu ar mai fi, o clonă perfectă, un extraterestru adaptat sau un robot cumsecade vor lua locul, repede și sigur, OMULUI din noi.

Dar… cum există povești, cum există întrebări: Doamne, ce lume e asta în care nu știi dacă exiști cu adevărat? Care este adevărul? Cineva să mi-l spună și mie! Unde e Zoe? Dar eu?, câtă vreme lumea asta încă se mai interesează despre ce ar trebui făcut, înseamnă că noi nu suntem la capăt, că literatură va exista (adaptată dramatic sau doar cu un umor trist), că lumina din cea mai îndepărtată firidă va împinge spre veșnicie timpul, și spațiul și iubirea dintre ele…

Cum să spun totul despre cartea aceasta? Despre cât de mult i-am simțit tremurul, încât atât de des am avut senzația că recitesc un gând de-al meu? Cum să vorbesc despre… emoție, frumusețe, structură, epic, trăsături fundamentale, compoziție organică, metafore, dramatism, finețe expresivă, esențializare, schimbări temporale, ideație narativă? Cum pot să fac o analiză psihologică a sentimentului, cum să spun adevărul meu când autoarea însăși nu crede decât în adevărul eului, al textului în sine, al adâncului ființei care-și spune povestea, în travesti sau nu, un adevăr îmbrăcat în straie țesute cu fir de aur de suflet?

De cum am privit-o, mi-am spus că voi scrie câteva gânduri despre ea. Doar câteva, restul au rămas în mine sau printre alte cuvinte. Așa cum le stă bine gândurilor din alte povești…

București - 4 Decembrie 2018

Ana Dobre – Pelin, Eu și celălalt, Editura Bibliotheca Târgoviște, 2018