Un biograf al anotimpurilor descrie culorile vieții

Îmbrățișat de-alungul anilor de atâtea anotimpuri, de toamna care își împrăștie ruginiul peste case și suflete, mândră de tot ce a putut oferi oamenilor, de verile care știu, ca niște bătrâni călugări din schituri străvechi să aducă liniștea și zâmbetul, îmbrățișat de iernile mereu surprinzătoare, adevărate regine atotstăpânitoare peste lume și gânduri, poetul Dan Florică, parcă dintr-o dragoste ținută ascunsă, ca o amintire adolescentină își întoarce privirea la cea care i-a oferit primele zâmbete și amintiri: primăvara.
Iar poetul bolintinean știe să aprecieze și să interpreteze prin vers muzicalitatea și misterul renașterii vieții, mereu proaspătă, debordantă prin optimism și visare.
Versurile lui Dan Florică din această ultimă apariție editorială nu vor să exprime candoarea, bucuria reînnoirii spiritului dintr-o perspectivă filosofică inaccesibilă sau greu de decodat, așa cum știe să o facă, de altfel, în distihuri, în poemele într-un vers sau în cele haiku. De data aceasta el scoate în evidență modalitatea prin care viața, cu toate aspectele ei complexe poate fi trăită simplu, dar profund de omul organizat și organizator. Simplitatea trăirii anotimpului este evidentă doar în vers, acesta dorindu-se o poartă mereu deschisă pentru noi toți, care considerăm, așa cum o făcea și Nichita Stănescu, că "viața merită trăită măcar din curiozitate, dacă nu din altceva": „Primăvară,/Primăvară.../Ai venit la mine iară/ Și mi-ai oferit din zori:/Aer miresmat/De flori,/Strigăt vesel/De cocori,/Bucurie de la gâze./ Zbor timid/ De buburuze,/ Rândunele furculiță (...)/ La oraș,/ Soarele scrâșnind / Din dinți,/ Bătrânețea.../ La părinți!” (din poezia „Primăvară, primăvară”).
Până la apariția acestui volum, „Lumina din gutui”, dedicat, în general, primăverii, verii și toamnei, trei anotimpuri altruiste și pline de energie reconfortantă, poetul Dan Florică s-a aplecat cu seriozitate și responsabilitate în fața versului profund, plin de metaforă originală în volume precum „Micropoeme (1998)”, „Greieri până la stele (1999)”, „Majestatea Sa Clipa (2000)”, „Ia zâmbetul cu tine (2002)”, „Cu fiecare stea privim nemărginirea (2003)” sau „Între Ion Pillat și Zhuang-Zi (2008)”. În marea majoritate a textelor poetice prezente în aceste cărți autorul a reușit să adune cuvintele potrivite într-un singur vers, care să exprime într-un mod sublim taina, misterul vieții, al naturii, aspecte ale anotimpurilor în concordanță cu spiritul poetului, în stihuri moralizatoare și sentențioase, reale îndemnuri la meditație: „Un mugur ce-nflorește amenințat de brumă” sau „O ciutură secretă lin urcă seva-n pomi” (din volumul „Ia zâmbetul cu tine”). Poetul însuși renaște odată cu venirea primăverii într-o „blândă avalanșă ce se iscă în salcâmi”. „Cu arma-i de mireasmă în ofensivă, teiul” îl îndeamnă pe poetul Dan Florică să „descopere veșnicia în firele de iarbă” atunci când „tresaltă viitorul din mugurii de dor” (din volumul „Majestatea Sa Clipa”).
Iar reacțiile nu au întârziat să apară! Poetul s-a bucurat de o critică pozitivă, apreciativă din partea unor poeți remarcabili, valoroși precum Radu Cârneci, Dumitran Frunză sau Ioan Marinescu.
De data aceasta, odată cu apariția „Luminii din gutui”, Dan Florică schimbă total registrul poetic venind cu un mănunchi de poeme gândite pentru a resuscita interesul pentru îmbrățișarea clipei și pentru aprecierea frumuseților accesibile, uitate, ignorate, considerate desuete pentru omul nou, tehnologizat. Versurile construite cântă renașterea naturii și nutresc speranța regenerării spiritului, de cele mai multe ori izolat în tulburătorul cotidian îmbrăcat în superficialitate și nevoi imediate false. În goana lui nebună, ca-ntr-o mișcare browniană, omul este urnit de minimaliste satisfacții, hrănit artificial de mediul în care se dezvoltă și care îi trasează fără intenție, dintr-un reflex al societății noi, lipsite de repere și modele, cărări spre noi respirări lipsite de oxigenul valorii, cărări lipsite de perspectiva privirii dincolo de universul imediat și facil. „Lumina din gutui” reamintește de ludicul eliberat de poet în vers, de universul copilăriei transpus în poeme, așa cum precizează și autorul, „pentru cei mici, dar și pentru cei mari”. Multe dintre poezii sunt adevărate ghicitori cu răspuns inclus: „Cât de lungă și de mare,/ O mâncăm dintr-o suflare;/ E din țări dogoritoare,/ Culoarea-i de aur, pare./ Conținutu-i de harbuz/ Cum să pot să îl refuz?!/ Când sunt multe, fac o mână,/ Degete – o săptămână;/ Singură-i ca o sprânceană/ Și-o numim, de mult, banană!” (din poemul „E din țări dogoritoare”).
După venirea primăverii, când poetul descoperă din nou „ăl alb ce-i nămețește livada”, autorul simte nevoia să aducă ludice omagii verii, cu tot ce aceasta îi oferă: „Caișii care cresc bucăți de soare/ Ce dogoare nu mai răspândesc,/ Oferă fructele gălbui din care,/ De-i sângele sub semn de întrebare,/ Sorbim putere, s-o luăm de la-nceput”.
Extaziat în fața anotimpului ofertant și revigorant, Dan Florică observă cum „vara, nucile tronează/ Și veghează/ În suflarea verde-a/ Vântului” și, cu aceeași poftă de viață, biograful anotimpurilor urmărește comportamentul lor, când toamna „încep să bată,/ Deodată/ La fereastra gândului!” O descriere mai amplă a nucului viguros, stăpân al umbrei și al răcorii, o regăsim în poemul „Nucul, cu-ndoiala Tomii”: „Primitor, însă nu este/ Căci sub umbra lui cea deasă/ Ierburile, ca-n poveste.../ Nu vor nici măcar să iasă./ Nucile, fructe de toamnă,/ Apar gata îmbrăcate,/ Mai târziu, la frig, se-ndeamnă/ De coboară dezbrăcate...”.
În același paner poetic al toamnei regăsim gutuiul „ce și-aprinde din lumini,/ ici și colo, în grădini!”, prunele care „sclipesc vinete-n fereastră/ Și de frig, dinspre Răstoacă”, rapid „coboară de pe cracă”, regăsim caișii, căpșunele, piersicile și cireșii care-și etalează cu mândrie ciucurii zemoși și dulci, cercei imaginari ai copiilor.
Ca-ntr-un final de tablou autumnal, în care anotimpurile se succed asemenea generațiilor de oameni, spun și eu, în perfect acord cu poetul Dan Florică: „E namaipomenit...”: „De te cheamă-n munte,/ Brazii veșnic verzi,/ Când e iarna dură/ Și de basm în toi,/ Sau e vara dublă,/ Cu temute ploi,/ E nemaipomenit să crezi,/ Că bătrânețea/ Are leac/ În ramurile verzi,/ Iar noaptea/ Cea din ceață,/ Nu va mai mușca/ Din firul tău de ață...”
E minunat să putem spera în continuare, că ziua de mâine va fi diferită de cea de azi, că gândurile noastre se împletesc pentru un mâine memorabil, în aceleași acorduri de liră atinsă de îngeri, în umbrele „luminii din gutui”. E minunat să putem crede că nopțile își vor păstra misterele care nasc întrebări în condeiul poeților, iar zorii să îndemne cocoșii să ne trezească mai aproape de natură și de oameni.


prefață semnată de Gabriel Dragnea - „Lumina din gutui” de Dan Florică.