Despre nume și scriitori

Copil fiind citisem cartea „Singur pe lume”, a lui Hector Malot, volum care m-a impresionat atît de mult încît l-am recomandat tuturor prietenilor. Interesant e faptul că nu reușeam să rețin numele autorului, ci mai degrabă titlul cărții sau pasaje din text. Poate că memoria mea e astfel exersată încît să nu rețină persoane sau chiar titluri de cărți, filme, piese muzicale, ci mai degrabă experiențe și concluzii. Poate memoria enciclopedică e un tip de memorie superficială. Nu trag concluzii în domeniile în care nu am expertiză. Mă voi referi aici la cu totul alt subiect.


Notorietatea. Și nu la notoriete în general, ci la cea a scriitorului român. Dacă notorietatea e doar cunoaștere și nu recunoaștere, dacă ține sau nu de reputație, de asemenea sînt teme pe care nu-mi permit să le abordez științific. Îi lăsăm pe cei în domeniu să o facă.
Constat cu oacecare uimire că, influențat de puterea de manipulare a internetului, am ajuns însumi să-mi formez un tip de memorie enciclopedică. Nume de scriitori și critici, titluri de cărți românești și străine, celebre festivaluri literare, promotori ai culturii, toate acestea încărcîndu-mi memoria dornică de a ține vie legătura cu lumea literară. Iar constatarea nu se oprește aici, de-a dreptul frapantă e descoperirea inutilității și chiar trăirea acesteia ca sentiment.


Nume de scriitori contemporani pe frontispiciul unor festivaluri de literatură. Scriitori în viață, desigur. Iată marea cacealma a notorietății! Micii scriitori primesc marele premiu supranumit marele scriitor. Însă nimeni nu își amintește nimic din opera marelui. Uneori marele scriitor înmînează premiul personal micului scriitor, îl încurajează, vei ajunge celebru ca și mine. Și da, este celebru, dar nu el, nu opera sa, ci numele său.
Scriitori contemporani, din generații diferite, critici contemporani, din generații diferite, adunîndu-se la toate festivalurile posibile și imposibile, unele sugerate chiar de către ei, reclamă prin revistele literare și saiturile partenere, iată un alt mod de impunere a numelui. Aici se elaborează încadrările speciei scriitoricești pe generații, stiluri, manifeste și categorii valorice. Și nimeni nu se supără. Doar să se regăsească undeva. E confortabil să exiști, să fii recunoscut, apoi cunoscut. Și da, mulți sînt cunoscuți după nume. Dar unde e opera?


Mai interesantă e abordarea om-operă. Pare o abordare mai inteligentă, care va rezista mai bine în memoria cititorului. Am văzut-o de multe ori, mai ales în publicațiile de știri decît în cele literare, sau pe unele saituri. Se organizează un concurs în care cititorul e îndemnat să numească cît mai multe titluri din volumele unui autor cunoscut după nume. În felul acesta autorul, deja celebru, este asociat cu volumele sale. Nu e un lucru rău, memoria enciclopedică a cititorului e satisfăcută, el găsește pe internet informațiile cerute. Notorietatea numelui are deja o temelie, notorietatea cărților scrise. Doar că e vorba de titluri și atît. Unde e opera? Unde e adevărata cunoaștere?


Scriitorii care se îngrijesc singuri de propria notorietate își fac propriul sait, contribuie pe rețele de socializare, bineînțeles că se feresc să își posteze opera, atît de valoroasă, încît nu o poți găsi decît cu greu, între coperțile taince ale cîtorva exemplare de carte. Atît de valoroase încît și le vînd ei singuri pe la diverse adunări. Textele acestora le găsești însă fragmentar, citite de autori sau de cine știe ce actori renumiți, tot pe internet.


Ce înseamnă notorietatea ziceam să las celor competenți să răspundă, însă provocările de genul „încă mai postezi pe saitul X, cum crezi că vei putea fi recunoscut ca autor bun?”, mă binedispun. Pentru că pe saitul respectiv e postată chiar opera. Oricine o poate citi și valida. Pe saitul acela se validează scrisul, nu numele. Poți avea orice nume, atunci cînd nu-ți asumi, decît parțial, ceea ce scrii.