Ion Monoran, poetul „cu steaua pe gură”

În prefața intitulată „Despre cartea lui Înaintescriitoare, despre el Iartrăitor”, Daniel Vighi numește volumul optzecistului Ion Monoran „Eu însumi” (Cartea Românească, 2009) cea mai frumoasă carte în care „stă” poezia autorului, adăugând că este: „o poezie limpede, patetică, sinceră și dezinhibată, gâlgâitoare, contestatară, inteligentă, obsesivă, interpelativă, autobiografică, demitizantă, politică, înaintescriitoare”.
Ion Monoran († 1993) este autor al așa-numitului manifestul monodersilist, numire compusă plecând de la inițialele sale și ale prietenilor săi Mircea Bârsilă și Adrian Derlea, pe care-i invocă în granița numinosului: „Vă scuturați de Singurătate în fața intrării, ca niște/ negustori bizuindu-vă pe deznădejdile mele. / A. Derlea, poezia mea e un Cuvânt care trebuie dus la reparat. (...) M. Bârsilă, crezi că voi mai putea ajunge cândva o apă limpede și adâncă (…) Înspăimântat poetul își termină sângele/ și cade-n genunchi ca sămânța pe arie, în neștire, ca o gărgăriță strălucitoare” (p. 112).
Spiritul boem al autorului e înnobilat de gravitatea unui mister ce străjuiește „poarta” cuvântului: „Sunt plin de mine ca un englez/ Îmi place muzica lui Beethoven/ Îmi place să mor/ Dar mai întâi de toate/ vreau să trăiesc/ așa cu steaua pe gură” (p. 23).
Se remarcă lirismul, (auto)ironic, lipsit însă de accente sarcastice, ci mai degrabă intimist, cu un reflex tragic, amplificat de imersii onirice: „Sunteți atât de tristă/ vă înțeleg/ în suflețelul dumneavoastră neliniștit/ cocorii cu roua-n picioare își deschid rănile de noapte (...) Madam Liric ah Madam Liric/ în gară priviți pe fereastră/ lăptarul tocmai cară la gară/ geamantanele cu cocori ale toamnei” (p. 30); „Într-o dimineață, glasul tatălui meu/ ca laptele ultimelor nopți de vară/ mă trezi. // Am vândut casa unor oameni foarte de treabă. / De mâine ai să dormi în oglindă” (p. 34).
Imageriile cu asocieri alambicate sunt încărcate de structuri contrastante „primăvara trece prin muguri/ o dată cu viermii albaștri ai țarinei/ și singur soarele cu cască de radiofonist pe urechi/ ascultă furnica neagră a eterului” (p. 73), subcutanate („poezia e o motocicletă sub piele”, p. 69) ale unei memorii în căutare de sine, în deficit de interioritate și, corelativ, în nevoie de alteritate. Pe scene stradale („strada – cel mai mare poet contemporan”, p. 63) simbolul mușcă din realitate, se desăvârșește în „frontierele” experienței al cărei suflu îl degajă: „O, cât mi-aș dori sufletul în încăpere. / Să se spargă geamurile tânjesc. / Sângele să aprindă lumânarea, / genunchii să mi-i șterg/ pe preșul de la intrare. / Cine sunt eu nu-mi amintesc de-aseară. / Veneam pe drum pufăind, / pe-o vreme de chiciură. / Vântul se stârnea din toate direcțiile, / de parcă avea nevoie de mine. / Am ocolit luna dintr-o băltoacă. / Am ajuns/ zidul din fața casei era aproape/ un dâmb. / Departe văzduhul bulbucat/ lunecând pe streșinic/ ca un cal pe picioarele dinapoi. / Ușa camerei era închisă pe dinăuntru. / Mi-am simțit răsuflarea țâșnind din geamuri/ ca un briceag sub arcade/ simbolul meu mușcând din mine, desăvârșindu-se” (p. 125).
Peste tot se face simțită o tristețe metafizică, elegiacă, în raport cu o anume „decadență”, „curgere spre moarte” a timpului: „Epoca noastră e o femeie cu burta mare/așteptând să nască jumătatea de viață care ne-a rămas de trăit” (p. 110); „iubim/ deopotrivă viața și moartea/ chiar dacă vom muri cu rugina pe mâini/ a timpului ce se sfarmă astfel” (p. 129); „iubesc natura și orașul peste care/ toamna gâștele sălbatice naufragiază/ în propria cenușă” (p. 166).
Ion Monoran cultivă, în acest sens, paradoxul, „extravaganța pe bază de pătrat sau de cerc”, prin intuiția ce dublează cursul aparent al lucrurilor și filmează realitatea „în unghi”, generând un efect de (trans)luciditate: „vântul e-n geam zăpada a căzut dar/ iarnă nu va fi” (p. 140).
Portretele vii, surprinse cu tușe hiperbolizante: „Vorbele lui ca o cerneală vulgară/ Se termină într-o grădină/ Eu trec prin dreapta lor/ Se uită la mine/ Ea într-o rochie lungă ca o ruină/ el cu o bască enormă” (Þiganca, p. 75) alternează cu developarea microreactivității gestice: „O femeie e să nu-ți mai tremure mâinile când încerci să bei o cafea” (p. 51) și fructificarea forței de sugestie a senzorialului: „Calul e o bucată de gheață pe șira spinării/ lină, moale” (p. 76). Motivul singurătății, omniprezent, vibrând la confluența dintre erotic și tanatic, se sublimează în orizontul sacrului: „Singurătatea mea ardea ca o biserică îndepărtată” (p. 41).
Criticul literar Alexandru Ruja remarcă faptul că poetul, „asumându-și boema ca mod de existență, are suficiente momente de recluziune, tainice clipe de adevăr cu sine însuși. Există în poezia lui Ion Monoran un fond subiacent de tragic, sub aparenta grimasă ironică, a nonșalanței derizoriului ori a indiferenței dureroase”.