Evenimente
„Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.O, ce trist și ce-nalt părea Crist...”
nascut in pitesti, dintr-un tata celebru si o mama casnica anonima, absolvent de scoala profesionala si liceu la seral, studii universitare niciodata finalizate. http://lapinframboise.blogspot.com/ lapin.framboise@yahoo.fr
Publicat pe
2 min de citit392 cuvinteActualizat

Luni, 23 octombrie 2009. Ora 17.30. Intrăm în Sala Studio, nu înainte însă ca un „gardian” postat în fața ușii să ne însemneze cu numere de identificare. Căci de acum, nici unul din noi nu va mai avea nume, ci doar un număr.
„Celula” pe care o ocupăm e strâmtă și rece. Lumina becului care ne bate în ochi ne împiedică să ne privim unii pe ceilalți.
Deodată, ecou purtat de vânt, străbat glasuri de copii cântând colinde : „O, ce veste minunată, în Jilava se arată”.
Ca într-o procesiune tainică a gândurilor, ne alăturăm și noi, trupuri moarte de durere și foame, suflete înviate în gerul cumplit al nopții de 24 Decembrie 1950.
„Deținuta” Diana Giubernea își dansează bucuria, își cântă suferința bătăilor îndurate, își tânguie dorul și își plânge plecații: azi-noapte 30, ieri noapte 10, mîine – cine poate știi? Diana nu recită din Radu Gyr, Dumitru Oniga sau Anatolie Panis, pentru că ea este, aceștia și toți ceilalți, ale căror voci, iată, nu s-au stins, ci sunt, ca și atunci, vii și pătrunzătoare, ca umbrele unor suflete care ne bântuie încă. ...
După spectacol, am discutat despre reprezentația de la Sighet. Aflu că pe 6 Decembrie, ar vrea să vină și aici, pentru comemorarea celor șaisezeci de ani de la Fenomenul Pitești. Sighetul e viu, Aiudul încă și el, Piteștiul cade în uitare. Doar sufletele celor care au scris în piatră, cu sânge și cu lacrimă, Istoria Suferinței nostre, sunt și vor rămâne acolo, ca o inscripție permanentă: „Pe aici am trecut și noi”.
Cobor treptele teatrului, împreună cu Mona și Diana, discutând despre Geanina Cărbunariu, Radu Afrim, Tompa Gabor și, desigur, Andrei Șerban. „O lume marginală, ca o genă recesivă”. „Va fi bine”. „Poate la anul, când veți veni din nou”. „Poate”.
Ajung acasă, deschid televizorul mai mult din inerție- îmi va trece, sunt sigur de asta- și aflu cum urmașii Brătienilor au făcut alianță cu urmașii comuniștilor. Un vecin îmi bate în tâmple, cu o daltă grea și ruginită, un vers niciodată uitat: „A lăsat un înger porțile deschise,/Cântec fără sunet se-auzea-n sobor,/Unduiau azurul aripi fără zbor,/În abisul nopții năzărit în vise/A lăsat un înger porțile deschise”. Vecinul Nichifor Crainic locuiește la etajul de deasupra mea și îmi trimite poezii; Diana Giubernea coboară, când și când, să mi le recite. Și poate să bem împreună un ceai.
„Celula” pe care o ocupăm e strâmtă și rece. Lumina becului care ne bate în ochi ne împiedică să ne privim unii pe ceilalți.
Deodată, ecou purtat de vânt, străbat glasuri de copii cântând colinde : „O, ce veste minunată, în Jilava se arată”.
Ca într-o procesiune tainică a gândurilor, ne alăturăm și noi, trupuri moarte de durere și foame, suflete înviate în gerul cumplit al nopții de 24 Decembrie 1950.
„Deținuta” Diana Giubernea își dansează bucuria, își cântă suferința bătăilor îndurate, își tânguie dorul și își plânge plecații: azi-noapte 30, ieri noapte 10, mîine – cine poate știi? Diana nu recită din Radu Gyr, Dumitru Oniga sau Anatolie Panis, pentru că ea este, aceștia și toți ceilalți, ale căror voci, iată, nu s-au stins, ci sunt, ca și atunci, vii și pătrunzătoare, ca umbrele unor suflete care ne bântuie încă. ...
După spectacol, am discutat despre reprezentația de la Sighet. Aflu că pe 6 Decembrie, ar vrea să vină și aici, pentru comemorarea celor șaisezeci de ani de la Fenomenul Pitești. Sighetul e viu, Aiudul încă și el, Piteștiul cade în uitare. Doar sufletele celor care au scris în piatră, cu sânge și cu lacrimă, Istoria Suferinței nostre, sunt și vor rămâne acolo, ca o inscripție permanentă: „Pe aici am trecut și noi”.
Cobor treptele teatrului, împreună cu Mona și Diana, discutând despre Geanina Cărbunariu, Radu Afrim, Tompa Gabor și, desigur, Andrei Șerban. „O lume marginală, ca o genă recesivă”. „Va fi bine”. „Poate la anul, când veți veni din nou”. „Poate”.
Ajung acasă, deschid televizorul mai mult din inerție- îmi va trece, sunt sigur de asta- și aflu cum urmașii Brătienilor au făcut alianță cu urmașii comuniștilor. Un vecin îmi bate în tâmple, cu o daltă grea și ruginită, un vers niciodată uitat: „A lăsat un înger porțile deschise,/Cântec fără sunet se-auzea-n sobor,/Unduiau azurul aripi fără zbor,/În abisul nopții năzărit în vise/A lăsat un înger porțile deschise”. Vecinul Nichifor Crainic locuiește la etajul de deasupra mea și îmi trimite poezii; Diana Giubernea coboară, când și când, să mi le recite. Și poate să bem împreună un ceai.
Etichete:#events
#events
Cum sa citezi
remus eduard stefan. “„Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.O, ce trist și ce-nalt părea Crist...”.” Revista, Poezie.ro, https://poezie.ro/revista/2009/11/azi-noapte-iisus-mi-a-intrat-in-celulao-ce-trist-si-ce-nalt-parea-cristComentarii (1)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
Călin Sămărghițan
Un gând prilejuit de dl. Ștefan... despre cei care au supraviețuit în întuneric și despre cei care nu. Despre poezie la vremea când ea a fost tărie și reazem și pahar cu apă. Ca să nu uităm.
0
