Hypermarket – raionul „cuvinte”

Impresia cu care rămâi după întâlnirea cu poezia lui Adrian Firică este că muntele pe care stă cocoțat Hollywood-ul a fost aruncat în aer și că universul cinematografic s-a rearanjat, în cădere, după legile hazardului. Explozie, erupție și consecințele violentării. O senzație de déjà-lu și, totuși, de ceva foarte altfel. Altfelograma pare desenată după ritualuri dadaiste: se pun cuvintele într-un săculeț, se scutură, se extrage ordinea aleatorie câștigătoare. Doar că în cazul de față vorbim nu despre cuvinte, ci despre propoziții. Un dadaism sui-generis, o joacă inteligentă cu propoziții și fraze în vederea zămislirii unui poem răsucit, nervos, tăiat și imprevizibil.
Autoportretele lui Adrian Firică par a fi extrem de variate dar, de fapt, sunt variațiuni pe o temă dată. Aceste Parmigianino care, pictându-se într-o oglindă convexă, își mărește ba o mână, ba un ochi, ba o ureche, este mereu egal cu el însuși, imperturbabil și infatigabil. Pendularea între zoom out și zoom in este motivată de o autodereglare de sine, rimbauldiană oarecum: „degrabă și de unul singur mi-am făcut o astenie pretimpurie de vară”. Astenia provoacă, la rândul ei, derivații dintre cele mai surprinzătoare și mai mixate lingvistic: „love!/lavare humanum est/diabolicum perseverare”. După exhibiții de genul acesta, se trece la tachinarea metodică a cititorului: „m-am apucat de fumat: contact me!/if you are a woman interested by cigar or who smokes cigar/- not necessary a model” (Prolog). Intenția este însă clar una narcisistă, evident pitită după scăpărări perfect ilogice: „când eram mic socoteam că sunt/acum am alte acțiuni din praf și pulbere” (...între vederi). Fenomenul de pitire are și excrescențe religioase. Din fericire sau nu, poetul șugubăț nu-și ia deloc scriitura prea în serios: „câte douăsprezece/condacuri și icosuri țineam/unu la mână/oi la mână...” (...Doamne). Declarația este una de ars poetica pe dos: „scriu cu mâna-ntinsă de la extensie-ncoace/privat de-amorul artei/de-a-ndărătelea” (...pe linia de ochire a Orizontului). Nu știu de ce, nu-l prea cred pe cuvânt pe autor. Poate pentru că scrisul „de-a-ndăratelea” presupune, totuși, o derulare backward ordonată. Or, aici e limpede că scriitorul face rost cu nesaț de obiectele lirice, le dispune într-o grămăjoară și bum! detonează petarda. Un fel de action painting pe o tablă de darts; cuvintele sunt săgeți aruncate la țintă: „avusesem un plan/pregătisem răpirea din serai/din vorbă-n vorb-a rămas rama/răpirea s-a dat la fund//jurnal de bord: mii și mii de bărcuțe-n derivă” (...cu mâna goală). Figurativul este des-figurat; urmează o bifurcare de drumuri: unul către împărăția abstractului, altul, mult mai circulat, către absurdul bufon, à la Jarry: „îs bune două puncte de vedere/unul vine cam oblic altul cam de sus/<> arhisuficientul telescop congenital/băț privit din lateral și inele -inele-ntr-însele...de-acolo//n-are decât să vină perfectul îhâm” (...telescopic). In fond, experimentul are loc la nivelul formei, al cadrului, și mai puțin al fondului. Această poezie fără culoare, fără sonor, fără miros, lasă toși impresia de conglomerat eteroclit: „să pui deoparte semnul de mătase tare/precum INDUSTRIA NAÞIONAL DE ETIQUETAS LTDA”. Realitatea este compromisă sistematic, proliferată și zgândărită: „adu-ți aparențele aproape de real” (...cu henri matisse).

Acest poet care se plimbă „...fără cravată/...pe lună”, nu deconstruiește propriu-zis, ci re-bate cărțile realității până când jucătorii sunt condamnați să obțină chintă roială sau ...nimic: „poate dracului să-mi cadă privirea in cap/stau bine cu rampa de lansare pagină plantată acasă” (...tucu-tucu). El nu vrea să scrie nici autentic, nici poetizant, nici literal, nici literar. Mecanismul său poetic este pus în mișcare de cuvinte-cheie care ori se potrivesc la toate yalele, ori la niciuna: „ah ce dificilă e sintaxa/sau nu e folosind noi mai mult cuvintele cheie/avatar aventură tensiune expresivitate” (cu Jane’n timpul rămas liber). Expresivitatea nu se poate pune la îndoială. În privința seducției, chiar instanța auctorială are dubii: „să-mi scrii iubita mea dacă ceva te-nervează” (...autentic).

Să fie vorba de o frică de simplitate, de nuditate? Un horror vacui? Unele versuri par a face referință la așa ceva: „numai dimineața mai aveam curajul să stăm goi/așa cum spuneam/când încă nu-ncepusem să fac exerciții de goliciune’ (...cu gâtul gol). Altele deschid pârtii psihanalizabile: „eram așa de cuprinși amândoi de deprimări/nu ne mai vedeam capul de atâtea deprimări” (...cu multe deprimări). Nu face să abordăm în spirit de buchiseală creația aceasta. Cel mai bine e să ne uluim de jocurile dadaiste și să ne minunăm de constructele suprarealiste, de genul acestora: „încă nu apăruseră garsonierele pe lume/ceea ce se solda de fiecare dată/...când serbam ziua ei de naștere/cu plimbatul calului prin casă/- casa era tip vagon/prin urmare nu revenea niciodată calul înapoi -/însă rămâneau măcar pe ici pe colo/caietele risipite pe pereți” („la minut”). Așa arată momentele de glorie ale acestui mixtum compositum, joc de scenă al unui jongleur priceput, care poate jonglează cu prea multe cuvinte. Pe unele din ele nu le prinde – cad și se sparg pe solul dur al poeziei. Pe altele reușește să le prindă la fix și să le proiecteze într-o lumină nebănuită până la el pe plafonul din stofă moale al circului de fiecare zi.