Romanul antiromanului sau despre gratuitatea sublimă

Romanul lui Felix Nicolau, Tandru și rece (Cartea românească, 2007) e dinamic, captivant, foarte bine scris, în mare parte, ingenios și inteligent. Ce mai, are toate datele unei cărți reușite, chiar de succes. Din punct de vedere structural, romanul atrage atenția încă de la început. Există două planuri mari, fundamentate pe două perspective foarte diferite, uneori contrastante, asupra aceleiași realități. Povestea lui Leo, conținută în capitolele L I –L LX, se întretaie cu cea a lui Cosmin, din capitolele C I – C XLIV. Perspectiva L reprezintă coordonata realistă a romanului și face dovada clară a talentului de prozator al lui Felix Nicolau. Aici autorul este și povestitor și resoneur al unor lumi sonore (transcrie vorbirea liberă a unor personaje foarte diferite din punct de vedere lingvistic) și personaj al propriei istorii. Perspectiva C e latura experimentală a romanului Tandru și rece. L și C evoluează în paralel, se desconspiră în fața cititorului alternativ și treptat, pentru ca, în final, să se producă o fuziune, cu efecte surprinzătoare.
Din punctul meu de vedere, partea realistă din roman îl prinde mai bine pe autor, pentru că-l solicită mai mult și-l obligă la o rigoare narativă ce nu pare a-i fi totuși pe plac, de vreme ce ține morțiș să o deconstruiască. Perspectiva C e o antinarațiune care aruncă în aer întreaga poveste și spulberă toate iluziile și așteptările cititorilor. Dacă asta intenționează autorul, atunci putem vorbi despre o reușită. Dar ne întrebăm: chiar ne interesează ce vrea Felix Nicolau? Ne încălzește cu ceva faptul că autorul zâmbește satisfăcut după ce nouă cititorilor ne-a fost refuzată iluzia autenticității, atât de corect construită până atunci? La finalul lecturii rămânem frustrați și neconsolați.
Să înghițim în sec și să gândim dincolo de acest gest ucigaș sau sinucigaș. Scriitorul pune în act însăși ideea deconstrucției. Așadar, realitatea este importantă în măsura în care ea merită, se pretează la a fi deconstruită, anulată auctorial. Foarte rar întâlnim în literatură astfel de puneri în scenă. Realitatea face parte din comedia literaturii. Dar comedia e stadiul final al tragediei, metastaza răului împlinit. Autorul travestit în Demiurg a întors armele împotriva propriei sale creații, de dragul unui gest de o gratuitate sublimă. Dar ce este arta autentică dacă nu această sublimă gratuitate? Trebuie să acceptăm Perspectiva C ca pe un dat al operei și să privim romanul Tandru și rece ca rezultantă a două funcții contrare, cum sunt de altfel și cele două adjective din titlul.
Povestea lui Leo e destul de simplă, dar, cum am mai spus, îl obligă pe autor să-și dovedească talentul de prozator. Nu repet acest lucru întâmplător. Experimentul este înșelător prin natura lui. De foarte multe ori, în spatele ideii de artă experimantală se ascunde lipsa talentului și a vocației. Aici nu poate fi vorba de așa ceva, mai ales că, la un moment dat, putem citi: „ceștile de cafea din vitrina sufrageriei erau pline cu hârtii mototolite, clame de păr, gumă de mestecat întărită. Ea zicea că e artă modernă, happening-uri. Arta modernă atrăgea teribil de mulți gândaci”. Așadar, ca să nu existe astfel de suspiciuni în ceea ce-l privește, Felix Nicolau scrie aproapte 300 de pagini, cărora ulterior le subminează sensul și le relativizează importanța. Cu alte cuvinte, propune un antiroman după ce dovedește că e în stare să scrie un roman. Acest fapt este cât se poate de lăudabil, mai ales că vorbește printre rânduri și despre adevăratul sens al literaturii experimentale, care este acela de a reconfirma periodic valabilitatea unor formule narative, considerate la un moment dat tradiționale.
Tandru și rece e un roman scris ca să intrige. Te convinge și te respinge în același timp. Oricum, nu te lasă indiferent. Și asta e deja o calitate, fie că avem de a face doar cu un joc intelectual superior sau cu mult mai mult.
Fraza lui Felix Nicolau merită examinată. Fragmentul spune multe despre întreg sau, mai bine zis, despre dinamica ansamblului. Iată cum de deschide romanul: „Cosmin se încolonează perfect în valul de mulțime care se scurge din măruntaiele stației Piața Sudului. Scara rulantă scoate din abisul metroului zeci de oameni, îi varsă chiar lângă tarabele cu banane și ciuperci, chiar lângă florăria acoperită de coroane funerare împletite din garoafe albe și negre. Urcând disciplinat spre lumină, ochii blânzi, de cerb, ai lui Cosmin privesc în gol. Mintea lui selectează, aranjează și aplică ștampile pe amintirile vagi din ultimii doi ani”. Se poate observa cum o banală ieșire din pasajul subteran al metroului pare o adevărată evadare dintr-un underground al conștiinței. Ieșirea la lumină echivalează cu o limpezire, cu o reorganizare a memoriei. Personajul dă calificative propriilor amintiri, le sortează în funcție de importanța lor actuală pentru sine. Este anunțat astfel (chiar dacă nu reiese limpede doar din acest fragment) subiectul romanului, un subiect-procedeu: deconstrucția. Aceasta se realizează prin mijloace multiple. Unele țin de strategiile obișnuite, utilizate în general de scriitori pentru a dinamita previzibilitatea unor fraze sau desfășurări narative. Ironia, un procedeu ce necesită mult spirit și flexibilitate, e prezentă la tot pasul, mai ales atunci când se încearcă o analiză subtilă și indirectă a societății românești postdecembriste, o analiză minată de modul auctorial de a situare în raport cu evenimentele: „în ospiciu, omul așteaptă trecerea timpului. Prima oară când m-a văzut m-a întrebat: tranziția, a trecut tranziția? Tot ce i-am putut spune a fost că peste Prut s-au instalat poduri de flori; multe dintre ele de plastic, cică” sau, un alt exemplu, „stăteam cu ochii pironiți pe Casa Poporului și mă gândeam că trăiesc în singura capitală cu un cavou imens în centru. Un cavou public, luxos, în care ai fi putut înghesui viii și morții României și ai Coreii la un loc și tot ar mai fi rămas spațiu pentru un depou de autobuze”. Și exemplificare ar putea continua.
Ironia e secondată de o autoironie pusă în practică destul de convingător. Atunci când obiectul de invistigat este persoana proprie, lucrurile capătă o dinamică mai alertă, de spectacol în mișcare pentru uz personal. Naratorul se pune în scenă doar pentru sine: „gata, știu ce să-i cer lui Dumnezeu: ori să mă facă pe mine punctual, ori să-i ajute pe șefii și colegii mei să piardă întotdeauna autobuzul”. Aceasta e o voce interioară. Înțelegem, așadar, că individul se autoironizează în gând.
Tot de deconstrucție ține și statutul ambiguu și fluctuant al personajelor. Cititorului îi sunt prezentate identități și fapte de care nu are nici un motiv să se îndoiască, tocmai din cauza regristrului realist amintit mai sus. Deznodământul aduce cu sine întreruperea convenției verosimilității, în favoarea misterului și a senzaționalului: „da, acum ai confirmarea, tu ești Sabina! Ca să te protejez de tine însuți și de Leo, ți-am modificat caracteristicile sexuale, ți-am spălat creierul și te-am îndopat cu testosteron, să ți se îngroașe vocea și să-ți apară rudimente de barbă. Nenorocirea e că ești atât de profund femeie, încât efectul pastilelor e diminuat”.
Perspectiva C anulează, într-o anumită măsură, perspectiva L, de care părea, până la un moment dat, a fi dependentă. Lucrurile curg acum într-o altă direcție, imposibil de anticipat. Antiromanul e perfect camuflat în roman. Narațiunea și-a atins scopurile. Se cuvine a fi aruncată în aer. Ce este această carte dacă nu o meditație implicită asupra limitelor literaturii?
Oricum, deconstrucția rămâne subiectul-procedeu al romanului Tandru și rece, o scriere căteia trebuie să-i descoperi și să-i înțelegi bine legile interne, pentru a o accepta ca atare, pentru a te lăsa pătruns de sensul gratuității sublime.