Nașterea dorințelor lichide

Pe o scenă vaporoasă, capricioasa reprezentație lingvistică a Ruxandrei Cesereanu pare o tentativă de a-i concepe iubirii un corp. Însă materialul faptic pus la dispoziția limbajului e, mai degrabă decât experiență, un material-experiment, de unde și îndărătnicia lui. Trupul-obiect va fi înghițit de excesul ghirlandelor metaforice. Nașterea dorințelor lichide e un volum plin de creuzete avide, probabil, de prefaceri alchimice. Însă reacțiile din interiorul lor nu sunt întocmai pătrunse la nivelul molecular al legăturilor și scindărilor iar focul la care se desfășoară nu e întotdeauna propriu. Dacă inspirația ar fi fost lăsată în voia și în starea ei pură, ar fi rezultat un excelent volum de poezie. Miza ar fi fost mai puțin sau chiar deloc lunecoasă, dacă poeticul n-ar fi fost contaminat de intelectualismul cel răzgâiat.

Deși introducerea îi poate ridica semne de îndoială, unui ochi mai puțin format îi este necesară parcurgerea integrală a cărții – și n-aș zice că nu merită - pentru a realiza că pilonii care o susțin sunt mai ales decorativi. Ruxandra Cesereanu scrie despre bărbați, despre lumea, trupurile și sufletele acestora. Așadar, pe o jumătate din numărul total de pagini, intitulată Postbărbații, schițează una sută șapte portrete masculine folosind de tot atâtea ori introducerea el era, ceea ce reușește să potolească inițialul avânt al lecturării, cu atât mai mult cu cât o asemenea bază de date ar fi putut fi exploatată mult în sensul personalizării decât invers. Nota de detașare prezentă în aceste mini-descrieri sugerează, pe lângă puțin exageratul drag-de-sine, și un fel de supunere a cititorului la un test de abilități antropometrico-psihologice. Diversitatea se încheagă autonom în unitate, oarecum contrar intenției și intervenției ornamentale a scriitoarei. Finalul, cu scurte zvâcniri memorabile, aduce a oracol adolescentin - semn de trecere pe lângă un oarecare număr de inițiale masculine și feminine. Aceste două ultime părți ar fi putut să lipsească, mai ales în forma actuală. Am deviat însă de la introducere: Îmi plac bărbații, pentru că sunt locuibili și miros a gutuie, spune ea, ca o înștiințare prealabilă despre atrofierea sau lipsa de discernământ a simțului olfactiv; fiindcă e imposibil ca două învelișuri de suflete diferite să miroase la fel, patetizează subsemnata. Dacă stârniți, iată că mai descoperim și o contradicție în antreu: Există doar diferențe de stil și de matrice sexuală între lumea femeilor și cea a bărbaților, în rest lucrurile stau cam la fel, pentru ca după alte trei fraze să citim [Îmi plac bărbații] pentru că sunt altceva.

Mă gândesc că omul de știință e cel mai lesne expulzabil de pe teritoriul iubirii. Pentru că, miracol neguvernat de legi fiind - cu atât mai puțin studiabil ca fenomen - se trăiește pe din interior de el și peste sine, sau deloc; iubirea e neformulabilă și disponibilă doar pentru aceia care o presimt ca o “împăcare, ca o știință totală și liniștită”(Gellu Naum). O astfel de presimțire regăsim oarecum în prima parte (până la Atingerea, aș zice), ca o perspectivă deschisă dincolo de ea, femeia privitoare. Acolo se consumă păcatul uciderii sufletești a bărbatului blestemat cu presimțirea. Obsedată de acel mers până la capăt - el cu suferința, ea cu un fel de seducție infernală- face primul pas în gol după douăzeci de ani. Ca una din cele mai măiestrite scene de sadomasochism, la capăt, adică în chiar ziua nuntirii cu un altul, îi oferă un cadou foarte special bărbatului care și-a consumat iubirea ca pe o stare toxică - aducătoare de imunitate carnală și spirituală - într-o singurătate desăvârșită: un somn fără vise – pesemne un somn de mort - în patul ei cald de fecioară, în așternutul aburit, în chiar căldura corpului ei. Sprintenă dar perversă pe măsură - sau invers - inteligența ar putea lăsa loc interpretabilului aici. Ar fi chiar de dorit, în sensul bun. Și iarăși aduc contextului inserții din Naum: “gândirea poetică, abătută din matca ei mută, se istovește bătând maluri sterpe” dacă e lăsată să devină, ca și iubirea de altfel, pretext sau subiect pentru “inteligente texte teoretice, pe cât de strălucite pe atât de viclene”. “Străvechea maladie a mentalului” înlocuiește pe lume nu numai “miracolul poetic” ci și pe cel al iubirii. Personajul acestei prime părți – neiubitul cunoscut pe îngustele și fermecătoarele străduțe venețiene anume menite îndrăgostirii - a iubit până în carne și sânge, răstimp în care fecioara s-a desfătat cu starea de lucruri: fără să o privească superficial, doar elastic, crezând că o poate întinde la nesfârșit. Motivația fiind lichidă precum titlul, înfășurarea ca un cocon în patima lui poate fi lesne tradusă ca un capriciu. Această spovedanie târzie, fiind una dintre părțile care salvează cartea, pare să pornească din nevoia de a restabili arbitrara legătură cu normalul, când – transformată în strigoi – iubirea mai bântuie: Se spune că iubiții se preschimbă unul într-altul. Dar eu în cine să mă transform? Căci tu nu te vei preschimba niciodată în mine. Însă spovedania lipsită de remușcare e întrucâtva o dovadă de înfoiere a ego-ului: am avut totuși parte de o experiență unică, hărăzită doar mie și conservată de aceea nu în formol ci în cele mai bine mirositoare uleiuri exotice.

Adoptând o melancolie sibilinică, Ruxandra Cesereanu se dezmiardă pe sine ca și cum ar fi singura, încă posibilă, alinare. Destul de inoperantă încercarea de a scrie o carte despre bărbați, când în nucleul ei împărățește, gigantică, femeia. Și e evident, mărturisit chiar, că această mamă Gisson de-a pururi virgină a făcut o fixație pentru atipic. Că are obsesia atingerii firescului prin mijloace complicate și că instinctul de conservare prin înghemuire în propria fantezie a privat-o, paradoxal, de simțul capătului: fie că nu-l atinge dintr-o spaimă căreia frumos i-ar sta să-i spunem ancestrală, fie că merge dincolo de el dintr-o narcisiacă aspirație de mai mult și mai frumos pentru sine. Aș crede mai degrabă că firul al cărui capăt s-a ratat - ba prin neatingere, ba prin depășire – nici măcar nu era cel călăuzitor, din moment ce nu iubirii ci experimentării ei aparținea. Că, înfometat cum e, sentimentul nu așteaptă să-i pregătești îndelung masa, el vine pur și simplu ca trăsnetul sau - vorba lui Felix Nicolau - “ca pocnetul unui capac de WC pe care l-ai uitat ridicat”. Însă Nașterea dorințelor lichide pregătește îndelung atingerea și mai îndelung iubirea, ratându-le pe ambele prin amânare. Resursele lingvistice ale Ruxandrei Cesereanu par inepuizabile. Încântarea produsă de valorificarea lor sfârșește totuși prin obosire, când ajungi la cele câteva zeci de pagini în care un corn al abundenței revarsă cuvinte cu semnificație intensificată - învălmășire, înminunare, împătimire, însalivare. Atunci ai nevoie de punct și o gură de aer. Probabil că dozarea prin poezie ar fi fost o alegere mai potrivită. Îmi amintesc că și la Baricco lipsesc semnele care închid frazele, însă el deține pesemne un secret al neistovirii.

Tema celei dintâi atingeri e binevenită și, cu mici excepții constând în curajul generalizării, ingenios tratată. Atingerea cea mai importantă din viața oricui este cea dintâi, întrucât pe aceasta nu o mai uiți niciodată îmi pare o afirmație cam clătinată ori, poate, îmi scapă balamalele ei. Cea dintâi atingere poate fi de neuitat prin neîndemânare, abandonare, prădare și mă îndoiesc că astfel de aspecte sunt dintre cele mai importante. Destul de divagantă mi se pare și observația vis-à-vis de ultima atingere chiar și pentru simplul fapt că, în genere, nu prea ne este dat să știm despre un anume ceva sau cineva că ar poseda calitatea de ultim. Obsedată de atipie, personaja amână întâia atingere conform ritualului tantra yoga. Mai exact, o suprimă prin prin dozarea ei cu încetinitorul timp de aproape două sute de zile. Dacă trupurile au fost spiritualizate prin acea specială atingere lăuntrică sau dacă au fost omorâte lent prin așteptare este o dilemă autentică, valabilă. Ea a generat confuzia în care amintirea persistă ca un blestem, este dedalul generator al delirului lingvistic care se prelungește și în a treia parte a cărții, Măgărița și alte coarne de melc. Pe lângă faptul că se pot culege brațe întregi de metafore - frumoase, roșii, narcotice și firave precum macii – delirul mai are o calitate, anume de a demasca o stare de fapt autentică. E sincer cu sine, dezvăluind acea strașnică păcătuire cu gândul – greoaie, împotmolită, mâloasă, aluvionară – care se refuză realului desfătându-se în imaginar. La o adică, acest gen de păcătuire, dacă e să-l numim așa, e tot un fel de dezvirginare sau atentat la puritate, și încă la cea sufletească. Tot testând și forțând elasticitatea fenomenelor, se pare că se ratează, în cele din urmă, și ultima și cea mai fragilă împlinire – fantezia: cârciuma veșnică a fiecăruia dintre noi, conductorul de energie care pulverizează toate rezistențele, desvrăjindu-le doar pentru a proclama regatul imperturbabil a orice este posibil. Psihologia Ruxandrei Cesereanu nu are inerția unei științe învățate, ba dimpotrivă e una dobândită prin experiențe pe propria epidermă: fusesem și rămăsesem o călugăriță ratată, o claie de mușchi dezorganizați, a căror energie mă înfricoșase întotdeauna, un hău obscen, dar și bosumflat, care așteptase multă vreme un mesaj transcendent, un hău care așteptase să fie altceva decât era făcut să fie, un sipet umplut cu heroină cosmică, neconsumabilă, pricepeam acum, după atâta vreme, că nu îmi lipsise deloc magia, dar că nu avusesem tăria cunoașterii, că totul fusese un joc de păpuși pe care le lăsasem să fie decapitate sau o cochetărie însetată și îmbibată de ea însăși - și tot așa mai departe.

Cu cât mișcarea se supune mai mult impulsurilor imaginative, cu atât efectul ei se îndepărtează de natural și urechea se închide lumii reale. Încercarea de a aborda teme de asemenea gravitate și greutate, cum de pildă incestul, e tot un fel de drag-de-vorbire-de-sine fără opreliști. Opoziția aceasta, inconștientă și nu tocmai, a modernistului intelectualist față de adevărul evident, mi se pare o cauză pierdută. Pozând într-o scenă de luptă contra confuziei, nu de puține ori, reușește să-i accentueze contrastele.