Carti
Cosmetica dușmanului
victoria dublului
HCAm absolvit în 1990 Facultatea de Chimie-Fizică a Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, în 2004 pe cea de Matematică-Informatică a Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, și nu de puține ori mă întreb la ce-mi folosește... "Mă încăpățânez să caut fantomele în locurile cele mai vii, cele mai reale, cu certitudinea existenței lor, undeva între noi, lângă mine, aici sau aiurea, pe această stradă sau poate, chiar în această casă. E vorba de o relație între vii, între oameni care se caută cu disperare, care răscolesc înnebuniți mulțimile calme ca să se găsească, fără să aibă alt indiciu decât certitudinea existenței celuilalt, neavând unul despre altul decât vaga idee pe care exasperantele apariții înaintea întâlnirii le-o dau.” Gellu Naum kam997@yahoo.com
Publicat pe
7 min de citit1.279 cuvinteActualizat
“Sufletul este matricea și recipientul tuturor științelor, precum și al oricărei opere de artă”, susține Jung. De aceea este interesantă și chiar necesară lărgirea punții dintre psihologie și literatură. Știința proceselor psihice e în măsură să explice nu doar structura psihologică a operei de artă ci și pe aceea a creatorului.
Cosmetica dușmanului, privită ca un dialog continuu între ego și alter ego, se încadrează în acele cutremurătoare experiențe în care contrariile își dispută întâietatea. Experiența este ridicată din cotidianul banal la înălțimea, deloc neglijabilă, a trăirii Améliei Nothomb și returnată, cu putere de convingere, conștiinței cititorului.
Suntem în întunecimile spiritului. Există ceva în om de o esență străină, ceva ascuns, abisal, care amenință să învingă natura umană prin incomprehensibilitate. Și chiar reușește. Dublul poate fi complementarul, însă aici este adversarul care instigă la luptă. Întâlnirea personajului, Jérôme Angust, cu dublul său, Textor Texel, este un eveniment nefast, o întâmpinare a morții atât din perspectiva executantului cât și a executatului. Textor Texel insistă asupra etimologiei numelui său, prevenindu-ne din start că va fi, simultan, țesător și obiect al țeserii sale. Evident, Textor face trimitere la text în timp ce Texel apelează verbul latin texere (a țese). Astfel, aparentul dialog nu este altceva decât un monolog interior.
Dublul diabolic este fiara ale cărei forțe nu pot fi domesticite și în ghearele căreia eul sucombă. Þesătura psihologică a personajului se transformă, treptat, în giulgiu. Sacrificând stăpânirea - cel puțin parțială - a realității și viața personală omul își trăiește falsa grandoare într-un vis cu ochii deschiși, la modul delirant. Considerând ca aparținându-i elemente și calități de dincolo de limite, el cade pradă inflației psihice și se pierde pe sine. Din exhibiționist ajunge criminal, apoi sinucigaș.
Textor neagă, dacă nu existența, cel puțin autoritatea lui Dumnezeu, considerând religia un simplu instrument de manevrare spirituală sau teocratică: e foarte dureros să descoperi nulitatea lui Dumnezeu și, prin compensație, atotputernicia dușmanului interior. Erai convins că trăiești cu un tiran binevoitor deasupra capului și brusc îți dai seama că trăiești la cheremul unui tiran răuvoitor care-și are sălaș în pântecele tău. Eul subconștient nu-și poate accepta refularea, așa că devine monstrul interior în care personalitatea se resoarbe.
Personajul nu recunoaște nici lumea sufletului. Prizonier în cercul strâmt al eului, ajunge să fie orbit de propria imagine. Gândul ne poate zbura la musca bâzâind în jurul unui punct luminos cu care nu se poate confunda. Sau la un Narcis înecându-se în oglinda deschisă spre adâncimi interioare, care îi reflectă adevăratul chip. Asistăm la un proces de scurtcircuitare a vieții afective și la un fel de încercare de identificare cu supraomul.
Dovezile existenței dușmanului interior, al dublului adversar, sunt imposibil de contestat, în timp ce dovezile existenței lui Dumnezeu sunt extrem de subtile și inconsistente, argumentează Textor. Dușmanul este cel care distruge, din interior, tot ce merită distrus, care ne arată decrepitudinea intrinsecă fiecărei realități. Este cel care ne scârbește de noi înșine și care, atunci când zărim chipul dumnezeiesc al unei necunoscute, ne dezvăluie moartea ce zace în această frumusețe. Putem presupune că revolta împotriva perenității frumosului pământean îl determină pe Angust-Textor să-și ucidă soția la zece ani după ce o violase în cimitirul din Montmartre. Dacă ne lasă libertatea de a decide între violul real și cel imaginar, înseamnă că Amélie Nothomb ridică problema legată de distanța dintre intenționalitate și faptă.
Orice stare intențională inconștientă este cel puțin virtual conștientă. Conștiința nu este în întregime intențională, după cum nici intenționalitatea nu este în întregime conștientă. În general, omul are tendința să deosebească imaginile de fundalul lor. Personajul nostru, însă, nu o poate deosebi pe Isabelle, singura femeie din viața sa, de fundalul pe care îi apare. Iar acesta e, din nefericire, moartea. Pe fondul morții apare chipul de nepătruns al femeii: o îmbinare de trăsături și priviri care s-au transformat, brusc, în singura realitate, enigma cea mai importantă a universului purtând înscris un mesaj suprem. Stările de conștiință nepatologice se caracterizează prin puternica impresie de familiaritate. Dar moartea nu poate fi familiară. Punctul culminant - definitivarea rupturii personalității în regim diurn și nocturn - e atins. De acum înainte viața afectivă își mută sediul pe tărâmul iraționalului, al întunericului și negării. În Teoria naturalistă a conștiinței, Adrian Niță susține că orice stare intențională își stabilește condiții de satisfacere numai în virtutea unui fundal de dispoziții, înclinații, tendințe. Stările intenționale nu funcționează autonom, bazându-se pe setul de capacități de fundal. Acesta permite interpretarea perceptivă și facilitează anumite tipuri de disponibilitate, iar structurile sale sunt conștiente.
Căutarea unei justificări permite dușmanului interior să preia controlul. Încercarea de a găsi o motivație a propriilor acțiuni fatale e dovada instalării complexului de vinovăție. Dar ispășirea individuală nu numai că nu-l salvează pe om de personalitatea lăsată pradă autonomiei, ci îl deconectează de la realitate, aruncându-l într-o dispoziție patologică. Nu toți criminalii au sentimentul vinovăției, însă, atunci când îl au, nu se mai gândesc decât la asta. Vinovatul se îndreaptă spre pedeapsa lui întocmai ca apa către mare, ca omul jignit către răzbunarea sa. Umbra abandonată își revendică subiectul. Dar, ca natură secundară a ființelor, umbra este strâns legată de moarte.
Jung numește umbră tot ceea ce subiectul refuză să recunoască și să admită și care totuși, i se impune mereu, direct sau indirect - de pildă trăsăturile de caracter inferioare sau alte tendințe incompatibile. Această umbră se proiectează în visurile lui. În Cosmetica dușmanului ia înfățișarea unei alte persoane, care nu este altceva decât reflectarea unui eu inconștient. Umbra se manifestă de asemenea prin cuvinte și acte impulsive și necontrolate, care trădează întotdeauna un aspect al psihismului și trezește în subiect tendințe ocultate. Chiar dacă nu sunt malefice, riscă să devină astfel, în măsura în care rămân refulate în umbra inconștientului.
După zece ani de falsă inocență, zidurile etanșe ale minții lui Angust cedează și faptele ocultate trec în lumina conștiinței. Nu poate accepta nici rolul victimei nevinovate, nici rolul asasinului. Și totuși, faptele se cer asumate când cel de-al zecelea an își rotește ziua crimei prin memoria vinovatului. Pentru el nu mai există șansa interpretării vreunei partituri în orchestra umanității. Datorită unui accident mental ajunge față în față cu asasinul din adâncul ființei sale. Realizează cât de caraghioasă e nevoia oamenilor de a-i acuza pe alții că le-au distrus viața, când reușesc foarte bine s-o facă ei înșiși, fără ajutorul nimănui. În timp ce Angust își izbește capul de perete, același cuvânt, repetat obsesiv, îi însoțește gestul: Liber!. Și, într-adevăr, se eliberează de povara vieții.
Chiar și cel mai îndrăgostit bărbat ajunge să-și dorească, fie și pentru o clipă, să își ucidă soția - afirmă scriitoarea într-un limbaj al granițelor. Poate fiindcă fiecare soție întrezărește în bărbatul ei, fie și pentru o clipă, monstrul delectându-se cu violuri reale sau imaginare. Când cele două clipe se suprapun, catastrofa se produce. Pentru partea masculină, iubirea înseamnă cucerire. Dacă femeia nu se lasă cucerită încet, pe parcursul întregii vieți, ci dintr-o dată, bărbatul (de o calitate cel puțin îndoielnică) nu-și mai poate etala armele și își va disprețui victima. Va deveni irascibil la sensibilitatea și grația acesteia. Incapabil de comuniunea cu sufletul feminin, va sfârși într-o singurătate jalnică. Femeia e ciobul din inimă pe care îl va elimina negreșit. Jumătatea naturală e substituită de dublul demonic.
Chiar dacă Amélie Nothomb reia vechea și uzata idee că fiecare ucide ceea ce iubește, o face într-un stil convingător și cu foarte ramificate conotații psihologice. Cosmetica, zice ea, este știința ordinii universale, morala supremă care guvernează cosmosul și ar fi total anticosmetic ca asasinul lăuntric să-și arate chipul fără să fi trecut mai întâi printr-un vertij sacru.
Cosmetica dușmanului, privită ca un dialog continuu între ego și alter ego, se încadrează în acele cutremurătoare experiențe în care contrariile își dispută întâietatea. Experiența este ridicată din cotidianul banal la înălțimea, deloc neglijabilă, a trăirii Améliei Nothomb și returnată, cu putere de convingere, conștiinței cititorului.
Suntem în întunecimile spiritului. Există ceva în om de o esență străină, ceva ascuns, abisal, care amenință să învingă natura umană prin incomprehensibilitate. Și chiar reușește. Dublul poate fi complementarul, însă aici este adversarul care instigă la luptă. Întâlnirea personajului, Jérôme Angust, cu dublul său, Textor Texel, este un eveniment nefast, o întâmpinare a morții atât din perspectiva executantului cât și a executatului. Textor Texel insistă asupra etimologiei numelui său, prevenindu-ne din start că va fi, simultan, țesător și obiect al țeserii sale. Evident, Textor face trimitere la text în timp ce Texel apelează verbul latin texere (a țese). Astfel, aparentul dialog nu este altceva decât un monolog interior.
Dublul diabolic este fiara ale cărei forțe nu pot fi domesticite și în ghearele căreia eul sucombă. Þesătura psihologică a personajului se transformă, treptat, în giulgiu. Sacrificând stăpânirea - cel puțin parțială - a realității și viața personală omul își trăiește falsa grandoare într-un vis cu ochii deschiși, la modul delirant. Considerând ca aparținându-i elemente și calități de dincolo de limite, el cade pradă inflației psihice și se pierde pe sine. Din exhibiționist ajunge criminal, apoi sinucigaș.
Textor neagă, dacă nu existența, cel puțin autoritatea lui Dumnezeu, considerând religia un simplu instrument de manevrare spirituală sau teocratică: e foarte dureros să descoperi nulitatea lui Dumnezeu și, prin compensație, atotputernicia dușmanului interior. Erai convins că trăiești cu un tiran binevoitor deasupra capului și brusc îți dai seama că trăiești la cheremul unui tiran răuvoitor care-și are sălaș în pântecele tău. Eul subconștient nu-și poate accepta refularea, așa că devine monstrul interior în care personalitatea se resoarbe.
Personajul nu recunoaște nici lumea sufletului. Prizonier în cercul strâmt al eului, ajunge să fie orbit de propria imagine. Gândul ne poate zbura la musca bâzâind în jurul unui punct luminos cu care nu se poate confunda. Sau la un Narcis înecându-se în oglinda deschisă spre adâncimi interioare, care îi reflectă adevăratul chip. Asistăm la un proces de scurtcircuitare a vieții afective și la un fel de încercare de identificare cu supraomul.
Dovezile existenței dușmanului interior, al dublului adversar, sunt imposibil de contestat, în timp ce dovezile existenței lui Dumnezeu sunt extrem de subtile și inconsistente, argumentează Textor. Dușmanul este cel care distruge, din interior, tot ce merită distrus, care ne arată decrepitudinea intrinsecă fiecărei realități. Este cel care ne scârbește de noi înșine și care, atunci când zărim chipul dumnezeiesc al unei necunoscute, ne dezvăluie moartea ce zace în această frumusețe. Putem presupune că revolta împotriva perenității frumosului pământean îl determină pe Angust-Textor să-și ucidă soția la zece ani după ce o violase în cimitirul din Montmartre. Dacă ne lasă libertatea de a decide între violul real și cel imaginar, înseamnă că Amélie Nothomb ridică problema legată de distanța dintre intenționalitate și faptă.
Orice stare intențională inconștientă este cel puțin virtual conștientă. Conștiința nu este în întregime intențională, după cum nici intenționalitatea nu este în întregime conștientă. În general, omul are tendința să deosebească imaginile de fundalul lor. Personajul nostru, însă, nu o poate deosebi pe Isabelle, singura femeie din viața sa, de fundalul pe care îi apare. Iar acesta e, din nefericire, moartea. Pe fondul morții apare chipul de nepătruns al femeii: o îmbinare de trăsături și priviri care s-au transformat, brusc, în singura realitate, enigma cea mai importantă a universului purtând înscris un mesaj suprem. Stările de conștiință nepatologice se caracterizează prin puternica impresie de familiaritate. Dar moartea nu poate fi familiară. Punctul culminant - definitivarea rupturii personalității în regim diurn și nocturn - e atins. De acum înainte viața afectivă își mută sediul pe tărâmul iraționalului, al întunericului și negării. În Teoria naturalistă a conștiinței, Adrian Niță susține că orice stare intențională își stabilește condiții de satisfacere numai în virtutea unui fundal de dispoziții, înclinații, tendințe. Stările intenționale nu funcționează autonom, bazându-se pe setul de capacități de fundal. Acesta permite interpretarea perceptivă și facilitează anumite tipuri de disponibilitate, iar structurile sale sunt conștiente.
Căutarea unei justificări permite dușmanului interior să preia controlul. Încercarea de a găsi o motivație a propriilor acțiuni fatale e dovada instalării complexului de vinovăție. Dar ispășirea individuală nu numai că nu-l salvează pe om de personalitatea lăsată pradă autonomiei, ci îl deconectează de la realitate, aruncându-l într-o dispoziție patologică. Nu toți criminalii au sentimentul vinovăției, însă, atunci când îl au, nu se mai gândesc decât la asta. Vinovatul se îndreaptă spre pedeapsa lui întocmai ca apa către mare, ca omul jignit către răzbunarea sa. Umbra abandonată își revendică subiectul. Dar, ca natură secundară a ființelor, umbra este strâns legată de moarte.
Jung numește umbră tot ceea ce subiectul refuză să recunoască și să admită și care totuși, i se impune mereu, direct sau indirect - de pildă trăsăturile de caracter inferioare sau alte tendințe incompatibile. Această umbră se proiectează în visurile lui. În Cosmetica dușmanului ia înfățișarea unei alte persoane, care nu este altceva decât reflectarea unui eu inconștient. Umbra se manifestă de asemenea prin cuvinte și acte impulsive și necontrolate, care trădează întotdeauna un aspect al psihismului și trezește în subiect tendințe ocultate. Chiar dacă nu sunt malefice, riscă să devină astfel, în măsura în care rămân refulate în umbra inconștientului.
După zece ani de falsă inocență, zidurile etanșe ale minții lui Angust cedează și faptele ocultate trec în lumina conștiinței. Nu poate accepta nici rolul victimei nevinovate, nici rolul asasinului. Și totuși, faptele se cer asumate când cel de-al zecelea an își rotește ziua crimei prin memoria vinovatului. Pentru el nu mai există șansa interpretării vreunei partituri în orchestra umanității. Datorită unui accident mental ajunge față în față cu asasinul din adâncul ființei sale. Realizează cât de caraghioasă e nevoia oamenilor de a-i acuza pe alții că le-au distrus viața, când reușesc foarte bine s-o facă ei înșiși, fără ajutorul nimănui. În timp ce Angust își izbește capul de perete, același cuvânt, repetat obsesiv, îi însoțește gestul: Liber!. Și, într-adevăr, se eliberează de povara vieții.
Chiar și cel mai îndrăgostit bărbat ajunge să-și dorească, fie și pentru o clipă, să își ucidă soția - afirmă scriitoarea într-un limbaj al granițelor. Poate fiindcă fiecare soție întrezărește în bărbatul ei, fie și pentru o clipă, monstrul delectându-se cu violuri reale sau imaginare. Când cele două clipe se suprapun, catastrofa se produce. Pentru partea masculină, iubirea înseamnă cucerire. Dacă femeia nu se lasă cucerită încet, pe parcursul întregii vieți, ci dintr-o dată, bărbatul (de o calitate cel puțin îndoielnică) nu-și mai poate etala armele și își va disprețui victima. Va deveni irascibil la sensibilitatea și grația acesteia. Incapabil de comuniunea cu sufletul feminin, va sfârși într-o singurătate jalnică. Femeia e ciobul din inimă pe care îl va elimina negreșit. Jumătatea naturală e substituită de dublul demonic.
Chiar dacă Amélie Nothomb reia vechea și uzata idee că fiecare ucide ceea ce iubește, o face într-un stil convingător și cu foarte ramificate conotații psihologice. Cosmetica, zice ea, este știința ordinii universale, morala supremă care guvernează cosmosul și ar fi total anticosmetic ca asasinul lăuntric să-și arate chipul fără să fi trecut mai întâi printr-un vertij sacru.
Etichete:#books
#books
Cum sa citezi
heghedus camelia. “Cosmetica dușmanului.” Revista, Poezie.ro, https://poezie.ro/revista/2008/07/cosmetica-dusmanuluiComentarii (10)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
MDMDMaria Del✓Interesant articolul tau. N-am citit cartea, in schimb am citit din Jung. Am impresia ca pana aproape de finalul articolului tau iti expui propria parere, interpretarea ta personala a povestii acestui Textor, interpretare care mi se pare in mare pertinenta si bine directionata. Dar in final incepe altceva sa-si faca loc, probabil insasi cartea? \"Si, intr-adevar, se elibereaza de povara vietii\". Nu cred ca sinuciderea e o eliberare, dar poate ca autoarea cartii o prezinta asa. Ultimele doua alineate mi-au dat si mie un soi de vertij al suferintei si ma intreb care e de fapt mesajul scriitoarei? Daca e doar:\"fiecare ucide ce iubeste\", atunci incep sa ma indoiesc ca mi-ar place cartea. Nu-mi place nici: \"Cosmetica este stiinta ordinii universale, morala suprema care guverneaza universul\". Pentru mine cuvantul \"cosmetica\" are de cel mai multe o conotatie de fatada care ascunde altceva, care oricum se vedeste pana la urma, si nu mai putin urat, adica mai pe sleau spus, de fatarnicie. Vreau doar sa spun ca realitatea e asa cum e, dar literatura nu ar trebui sa se \"afunde\" pana la identificare in aceste abisuri,chiar da o face \"fermecator\", ci sa le asume si sa le depaseasca. Dar nu prin cosmetica...
0
HCeu chiar cred in terapia literaturii, chiar si asa din perspectiva de cititor, daca harul de scriitor nu mi-a fost rezervat. Si mai cred in libertatea ei, cu toate riscurile aferente. Stiu ca o carte poate exalta sau provoca stari de depresie dar n-am auzit sa fi ajuns cineva criminal din cauza de citit. Nici eu nu cred ca sinuciderea e o eliberare si nici autoarea, desigur. Era din perspectiva personajului, la fel ca si ideea legata de cosmetica – folosita pentru a-l convinge pe celalalt de ceva inexistent. Si era despre vulnerabilitatea omului in momentele sale de vid. Cartea are mesaj multiplu. Cam din patru in patru liniute de dialog gasesti cate un mesaj. Iar mesajele nu mai prea constituie o noutate, interesante sunt mai degraba felul in care sunt trimise si argumentele care se aglomereaza pentru a le face consistente. Adica acele maruntisuri care ne inteapa zilnic in inima, in gand. Carora le poti cadea prada sau pe care le poti extirpa.
Mai inainte de toate, iti multumesc ca mi-ai spus parerea ta si mi-ai aratat din punctele slabe. Se pare ca am cazut in aceeasi greseala pe care o condamnam candva. Deci acolo nu era punctul meu de vedere. Poate a fost si influenta compreselor din timpul lecturii, cine stie?
Mai inainte de toate, iti multumesc ca mi-ai spus parerea ta si mi-ai aratat din punctele slabe. Se pare ca am cazut in aceeasi greseala pe care o condamnam candva. Deci acolo nu era punctul meu de vedere. Poate a fost si influenta compreselor din timpul lecturii, cine stie?
0
PPCamelia,
remarc si eu acest articol. interesant. e un punct de vedere... mai mult, o vedere dubla/dublata de experienta introspecta unui ins dedublat... felicitari!
cu prietenie,
remarc si eu acest articol. interesant. e un punct de vedere... mai mult, o vedere dubla/dublata de experienta introspecta unui ins dedublat... felicitari!
cu prietenie,
0
HCasa e, dintre mai multe posibile, doar un punct de vedere. mersi ca ai citit si ai lasat semn.
0
MDCamelia, revin la textul tau. Pentru a da un raspuns cuprinzator textului tau, ar trebui sa citesc cartea pe care o prezinti, si sa fac un fel de paralela intre ideile jungiene si punctul de vedere crestin asupra a ceea ce este sufletul omenesc. Ar fi ceva care mi-ar cere o relecturare a multor carti si mult timp. Poate ca intr-o zi voi face si aceasta, fiindca e ceva de un adanc si pasionat interes pentru mine (eu sunt de altfel un caz atipic, intai am fost cucerita -in parte - de Jung si abia apoi -fara rezerve si fara rest – de vederea crestina ) , insa totodata o mare indrazneala. Foarte pe scurt, si fara nici un fel de pretentii, (nici de corectitudine, desi as dori si incerc sa o am), vreau doar sa spun ca din punct de vedere crestin, antinomia bun-rau e o premisa falsa, nu e ceva creat de Dumnezeu, ci e un adaos, o nascoceala pe care a ”fabricat-o” caderea din rai. Dumnezeu a creat intr-adevar lumea ”in perechi”, pamant-cer, uscat-apa, zi-noapte, barbat-femeie, lumina -intuneric (fizice), etc, dar nu a creat niciodata in ”bun si rau”. Tot ceea ce a creat El este bun,(”Si a vazut Dumnezeu ca este bine.”), perechile nefiind antinomice, pentru ca ele nu se exclud reciproc, ci ies si se intorc in acelasi tot, de unde pot izvori din nou. ”Raul” insa nu iese niciodata din ”bun” in mod firesc si armonios, ci prin rupere, prin negare, prin distrugere, prin crima.
Pe de alta parte sufletul omului e incomprehensibil, pentru ca el e facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Insasi existenta lui Dumnezeu e Incomprehensibilitatea in sine. Oricat ne-am cunoaste pe noi insine, nu ne putem cunoaste decat in dialog cu Dumnezeu si cu celalalt. Deci, in vederea crestina, aici e dublul: dublul dialogului, intre Dumnezeu si om, intre om si om. Nu e dublul ruperii in ”rau si bun”. Sufletul omului nu e incomprehensibil pentru ca exista rau in el, ci pentru ca el e facut dupa asemanarea cu Dumnezeu . De altfel, fara un dialog viu cu El se prabuseste in ”rau”, in moarte.
Lui Jung ii este clar ca orice om are o ”umbra,” (in termeni crestini, toti oamenii sunt ”pacatosi”.) ”Umbra” este raul, care, nerecunoscut si negat, iese oricum la iveala intr-o buna zi, in mod tragic. In vederea crestina aceasta nu e o fatalitate: raul poate fi cu adevarat recunoscut si indepartat, prin ”luarea crucii”. In privinta aceasta Jung categoric nu merge atat de departe ca Sfintii crestini, dar prin urmarea daimonului sau interior, asa cum se exprima el, in termeni socratici, si aici e vorba desigur nu de urmarea diavolului, ci de urmarea vocatiei, a descoperirii adevarului, se supune si el unor incercari si crize, din care iese mai imbogatit. Ce sunt in fond toate incercarile de terapie, decat incercari - mai mult sau mai putin reusite, mai mult sau mai putin constiente, mai mult sau mai putin implinite - de a determina pacientul sa isi ”ia crucea”?
Ultimul fragment din autobiografia lui Jung (”Amintiri, vise, reflectii”) e o ”Privire retrospectiva”, care, cred eu, ar trebui citita de oricine care vrea sa traga o concluzie asupra lui Jung, asupra operei si vietii lui. Foarte frumos spune el acolo: ”Exista o legenda veche si frumoasa despre un rabin pe care un elev l-a intrebat odata: \'Inainte au existat oameni care au vazut fata lui Dumnezeu; de ce nu mai exista si astazi?\' La care, rabinul a raspuns: \'Pentru ca astazi nimeni nu se mai poate apleca atat de adanc.\'” Despre el insusi spune insa: ”Sunt uimit de mine, dezamagit, multumit. Sunt intristat, abatut, entuziast. (...) Nu sunt capabil sa stabilesc o valoare sau o nonvaloare definitiva, n-am o judecata despre mine si viata mea. De nimic nu sunt foarte sigur.De fapt, n-am o convingere definitiva despre nimic. Stiu numai ca m-am nascut si ca exist si am sentimentul ca as fi fost purtat. Exist pe baza a ceva ce nu cunosc. In ciuda tuturor incertitudinilor simt o soliditate a ceea ce exista si o continuitate a fiintei mele asa cum este ea. Lumea in care patrundem nascandu-ne este cruda si crunta si totodata de o frumusete dumnezeiasca.”
E fascinant deci faptul ca Jung nu pretinde nicidecum ca orice a afirmat el in opera sa e adevarat, ci dimpotriva, spune clar: nu e sigur de nimic. Si atunci, de ce sa il citam noi ca pe o autoritate, de ce sa-l reducem la teoriile pe care le-a enuntat de-a lungul anilor? De ce sa ne cramponam de bucatele, de afirmatii disparate, de greseli, cand el insusi le categoriseste astfel, in privirea sa retrospectiva? Nu, el nu e o autoritate, nici nu vrea sa fie in cele din urma, ultimul sau autoportret are, cum se vede, tuse superbe ale smereniei in fata a ceea ce nu cunoaste, in fata lui Dumnezeu. Nu vreau sa il ”prefac” pe Jung in altceva decat este, sa il ”spal”, sa il ”fac perfect”. (Trebuie sa se evidentieze si locurile unde el a gresit, pentru a avea o imagine clara.Dar la aceasta voi reveni mai tarziu, poate in alt comentariu). Vreau doar sa il includ in chiar ceea ce-si dorea el, in ceva mai mare decat a reusit el sa cuprinda, in acel nesfarsit, care ne ”poarta”, ”de o frumusete dumnezeiasca”.
Poate ca si ideea ”cosmeticii” expusa in cartea Améliei Nothomb are ceva comun cu asumarea crucii, poate ca autoarea se gandeste la alte conotatii decat cea de superficialitate si de inselatorie. (Asa cum termenul de ”masca” are aceste conotatii, dar are si conotatia de subliniere, de vadire, de exprimare a unui caracter- mastile din teatrul antic- deci o semnificatie ”pozitiva”). Nu stiu, pentru ca nu am citit cartea. Pentru aceasta pare a pleda expresia de \"vertij sacru\". In acest caz, da, omul intr-adevar tinde sa se vadeasca, sa se exprime, sa se arate, asa cum e el la chip. Adica bun, asa cum Dumnezeu l-a facut.
Pe de alta parte sufletul omului e incomprehensibil, pentru ca el e facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Insasi existenta lui Dumnezeu e Incomprehensibilitatea in sine. Oricat ne-am cunoaste pe noi insine, nu ne putem cunoaste decat in dialog cu Dumnezeu si cu celalalt. Deci, in vederea crestina, aici e dublul: dublul dialogului, intre Dumnezeu si om, intre om si om. Nu e dublul ruperii in ”rau si bun”. Sufletul omului nu e incomprehensibil pentru ca exista rau in el, ci pentru ca el e facut dupa asemanarea cu Dumnezeu . De altfel, fara un dialog viu cu El se prabuseste in ”rau”, in moarte.
Lui Jung ii este clar ca orice om are o ”umbra,” (in termeni crestini, toti oamenii sunt ”pacatosi”.) ”Umbra” este raul, care, nerecunoscut si negat, iese oricum la iveala intr-o buna zi, in mod tragic. In vederea crestina aceasta nu e o fatalitate: raul poate fi cu adevarat recunoscut si indepartat, prin ”luarea crucii”. In privinta aceasta Jung categoric nu merge atat de departe ca Sfintii crestini, dar prin urmarea daimonului sau interior, asa cum se exprima el, in termeni socratici, si aici e vorba desigur nu de urmarea diavolului, ci de urmarea vocatiei, a descoperirii adevarului, se supune si el unor incercari si crize, din care iese mai imbogatit. Ce sunt in fond toate incercarile de terapie, decat incercari - mai mult sau mai putin reusite, mai mult sau mai putin constiente, mai mult sau mai putin implinite - de a determina pacientul sa isi ”ia crucea”?
Ultimul fragment din autobiografia lui Jung (”Amintiri, vise, reflectii”) e o ”Privire retrospectiva”, care, cred eu, ar trebui citita de oricine care vrea sa traga o concluzie asupra lui Jung, asupra operei si vietii lui. Foarte frumos spune el acolo: ”Exista o legenda veche si frumoasa despre un rabin pe care un elev l-a intrebat odata: \'Inainte au existat oameni care au vazut fata lui Dumnezeu; de ce nu mai exista si astazi?\' La care, rabinul a raspuns: \'Pentru ca astazi nimeni nu se mai poate apleca atat de adanc.\'” Despre el insusi spune insa: ”Sunt uimit de mine, dezamagit, multumit. Sunt intristat, abatut, entuziast. (...) Nu sunt capabil sa stabilesc o valoare sau o nonvaloare definitiva, n-am o judecata despre mine si viata mea. De nimic nu sunt foarte sigur.De fapt, n-am o convingere definitiva despre nimic. Stiu numai ca m-am nascut si ca exist si am sentimentul ca as fi fost purtat. Exist pe baza a ceva ce nu cunosc. In ciuda tuturor incertitudinilor simt o soliditate a ceea ce exista si o continuitate a fiintei mele asa cum este ea. Lumea in care patrundem nascandu-ne este cruda si crunta si totodata de o frumusete dumnezeiasca.”
E fascinant deci faptul ca Jung nu pretinde nicidecum ca orice a afirmat el in opera sa e adevarat, ci dimpotriva, spune clar: nu e sigur de nimic. Si atunci, de ce sa il citam noi ca pe o autoritate, de ce sa-l reducem la teoriile pe care le-a enuntat de-a lungul anilor? De ce sa ne cramponam de bucatele, de afirmatii disparate, de greseli, cand el insusi le categoriseste astfel, in privirea sa retrospectiva? Nu, el nu e o autoritate, nici nu vrea sa fie in cele din urma, ultimul sau autoportret are, cum se vede, tuse superbe ale smereniei in fata a ceea ce nu cunoaste, in fata lui Dumnezeu. Nu vreau sa il ”prefac” pe Jung in altceva decat este, sa il ”spal”, sa il ”fac perfect”. (Trebuie sa se evidentieze si locurile unde el a gresit, pentru a avea o imagine clara.Dar la aceasta voi reveni mai tarziu, poate in alt comentariu). Vreau doar sa il includ in chiar ceea ce-si dorea el, in ceva mai mare decat a reusit el sa cuprinda, in acel nesfarsit, care ne ”poarta”, ”de o frumusete dumnezeiasca”.
Poate ca si ideea ”cosmeticii” expusa in cartea Améliei Nothomb are ceva comun cu asumarea crucii, poate ca autoarea se gandeste la alte conotatii decat cea de superficialitate si de inselatorie. (Asa cum termenul de ”masca” are aceste conotatii, dar are si conotatia de subliniere, de vadire, de exprimare a unui caracter- mastile din teatrul antic- deci o semnificatie ”pozitiva”). Nu stiu, pentru ca nu am citit cartea. Pentru aceasta pare a pleda expresia de \"vertij sacru\". In acest caz, da, omul intr-adevar tinde sa se vadeasca, sa se exprime, sa se arate, asa cum e el la chip. Adica bun, asa cum Dumnezeu l-a facut.
0
MDCamelia, ma intorc la articolul tau ca ucigasul la raul pe care l-a facut. Imi dau seama ca si eu am pacatuit aici printr-un monolog in numele dialogului. ...Am vrut prea mult sa am dreptate. Cred ca cel mai de pret poem pe care l-am scris vreodata se intitula: \"A face\" si avea un singur vers:
Sa faci
Acest poem nu l-am putut atinge niciodata.
Sa faci
Acest poem nu l-am putut atinge niciodata.
0