Ironia soartei (II)

Vîna destinului


“Am avut atunci… sentimentul că pătrunsesem în lumea miturilor – o experiență care fizic dădea senzația, moment de moment, de a fi fost în același timp tînăr și dintotdeauna. Ulise mergînd să o întîlnească pe Circe, Teseu în drum spre Creta, Oedip în căutarea destinului.”

“Nu există un plan precis, Nicholas. Totul este mai degrabă o improvizație. Cobaiul este, să zicem, pus pe același plan cu cercetătorul. Uneori tocmai cobaiul este cel care trasează zidurile labirintului… Este exact ce ai făcut tu, fără să-ți dai seama.”


Fără avertismentul ipotetico-metaforic anterior ar fi fost dificil să acceptăm postulatul că Magicianul este un text simbol al întîlnirii cu destinul, că întreaga înscenare de la Bourani este – structural vorbind – scenariul tipic pe care ni-l oferă confruntarea cu destinul, înțelegerea și eventual asumarea soartei.

Puținele accidente pe care ni le furnizează textual autorul sînt – asemenea nisipului aurifer – mărunțite și amestecate în prundișul apelor, descoperite la considerabilă distanță de sursă, ispitind însă la explorarea pînă spre izvoare a cursurilor de apă accidentate și virgine.

Sugestiile subterane și subînțelese ale textului alimentează și drenează totuși, ca un viguros sistem de vine, circulația umorilor trofice ale romanului, materia inertă este pusă în vibrație prin încordarea vînjoasă și abilă a unui ansamblu armonios articulat de fibre contractile și tendoane tăinuite vederii, aidoma puterii suverane – indiferentă și tandră – cu care destinul acționează din umbră asupra vieții pămîntenilor.

Epigraful ultimei părți a romanului, un citat din Nenorocirile virtuții a marchizului de Sade, certifică nostalgia speței umane după o mai limpede înțelegere a căilor, țelurilor și exigențelor destinului:

“Triumflul filosofiei ar fi să arunce lumină asupra obscurității căilor de care se servește providența pentru a ajunge la țelurile pe care și le propune în privința omului, și să hotărască potrivit acestora un proiect de conduită care să poată face cunoscut nenorocitului individ biped, permanent derutat de capriciile acestei ființe care zice-se îl dirijează totuși despotic, maniera în care el trebuie să interpreteze hotărîrile acestei providențe în ce-l privește.”



Mania persecuției


“Nimic nu este injust pentru toți, deși multe lucruri par injuste fiecăruia în parte.”


În primă instanță forța destinului se resimte cu precădere la modul negativ, atunci cînd, depășind stadiul estetic (Kierkegaard) al plăcerilor frivole, al divertismentului și distracției, pășești spre stadiul etic. Dar forța lui, care îndreaptă în cele din urmă pe cei aleși spre stadiul religios, se manifestă acum drept constrîngere a datoriei și a vicisitudinilor sorții.

Acum, omul se simte în nevoie, totul se face de ne-voie (nimeni și nimic nu este în voia lui), cu neplăcere, umilință și înjosire, din obligație și corvoadă, sub tirania unor imperative neînduplecate. Universul întreg pare dominat de fatalitatea nevoii. Toate dorințele insuflate prin educație și toate promisiunile tinereții par sortite neîmplinirii, viața e searbădă și anturajul fad, propriul eu este nevolnic și nesatisfăcut, nefericirea și nenorocul îl însoțesc pe cel cu care soarta își face jocul potrivnic.

Este și cazul lui Nicholas în momentul cînd părăsește Anglia. Deprimarea și descurajarea îl aduc cu tot firescul cabotinismului la tentativa – bineînțeles ratată – de sinucidere. Într-o manieră dominată de psihologism (și egoism) destinul e resimțit ca manie a persecuției, chiar dacă simțitea se ridică la grandoarea episodului norvegian:

“Henrik era jansenist, credea într-un Dumnezeu crud. În sistemul lui era un ales, desemnat să fie persecutat și turmentat, să asude la tinerețe în vapoare mizere, în clime nenorocite, și apoi recompensa, paradisul să i se smulgă din mîini atunci cînd i se cuvenea să se bucure. El nu vedea adevărul obiectiv că destinul e hazard; nimic nu este injust pentru toți, deși multe lucruri par injuste fiecăruia în parte. Sentimentul injustiției lui Dumnezeu mocnea în el […] Sufletul ardea în el și îl ardea din ce în ce mai puternic.”

Deși în cîteva momente Nicholas are și alte trăiri mai generoase, el nu se poate vindeca de mania persecuției. Torturat de propria interpretare a evenimentelor el excalmă: “Jocul ăsta nu poate dura la infinit” sau “Jocuri, de acord. Dar nu să te joci cu sentimentele oamenilor.” Din contra, pentru cel ce nu se înțelege pe sine și destinul său acest joc va dura fără vreun termen final și fără limite rezonabile așa cum prezice falsul Wimmel: “Nu-S-a-Ter-mi-nat!”

June certifică și ea autenticitatea de moment a stării și a simțirii lui Nicholas: “… și ea a trebuit să-și găsească drumul prin labirint. Am trecut cu toții prin asta, mai demult. Joe, eu, toți ceilalți. Știm ce înseamnă să te simți pierdut, respins, cuprins de furie neputincioasă.” Și încrezătoare în convertirea lui Nicholas adaugă: “Dar știm cu toții că în cele din urmă a meritat.”

Iată și formula care surprinde universalitatea acestei dispoziții provizorii doar pentru unii: “Conspirația aparent sadică împotriva individului, pe care o numim Evoluție, Existență, Istorie.”

În finalul procesului, lui Nicholas I se oferă posibilitatea de a se răzbuna, de a-și lua revanșa pentru umilința și suferințele îndurate. Dar ea îi este oferită (ca pedepsire a Juliei – alias doctor Maxwell) doar în mod ironic, sub chipul țapului ispășitor, metaforă a răzbunării isterice a celor ce suferă de mania persecuției:

“Este prizoniera dumneavoastră, dar nu puteți face cu ea ce vreți, deoarece codul deontologiei medicale pe care îl respectăm specifică exact pedeapsa de care este pasibil cel ce se face vinovat de crima de a distruge puterea de iertare a subiectului unui experiment.”

Este unul din puținele momente cînd Nicholas se comportă la înălțimea așteptărilor și, refuzînd răzbunarea (durerea inutilă) se simte convertit, în comuniune cu spiritualitatea celor de față, stăpîn pe sine și egal destinului său.