Harta, ca obiect de artă și… instrument al supraviețuirii

Prof. dr. Sofronie Mureșan s-a născut la 27 iulie 1951. Pregătirea universitară și-a desăvârșit-o la Facultatea de Filologie din Timișoara – secția Pedagogică și la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Predă de 30 de ani în învățământul lugojean, fiind recompensat recent cu “Meritul pentru învățământ în grad de Cavaler” – distincție acordată de Președinția României. În perioada octombrie 1991 – februarie 1999 a fost director adjunct al Colegiului Național “Coriolan Brediceanu” din Lugoj. La 10 iulie 2000, în baza Ordinului MEN nr. 5201, primește titlul științific de Doctor în geografie, cu distincția “cum laudae”. Teza de doctorat, intitulată “Banatul în cartografia secolului al XVIII-lea” reflectă marea sa pasiune pentru geografia istorică, o știință aflată la granița între istorie și geografie.

“O hartă exactă făcea diferența între viață și de moarte”

În această calitate, l-am întrebat pe profesorul Mureșan cum se explică faptul că Banatul a fost mult mai devreme și mai bine cartografiat decât celelalte regiuni ale țării. “Poziția geo-politică a Banatului a fost una de placă turnantă a Europei de Sud-Est. Aici s-au înfruntat imperiile Habsburgic și Otoman în marile încleștări de la 1718-19, 1738-39, 1788-89, iar terenul a trebuit să fie foarte bine cartat. Situația militară a trupelor austriece depindea efectiv de precizia cu care erau trecute pe hărți fiecare podeț, fiecare înălțime. În eșecul Austriei din Războiul de șapte ani, în care s-a pierdut definitiv Silezia, principala vină a fost slaba documentare cartografică. Așadar, pentru a nu repeta greșeala, împărăteasa Maria Tereza a pus pe picioare o adevărată armată de ingineri militari și cartografi, care să facă hărți exacte ale întregului teritoriu al monarhiei. Așa s-a ajuns la așa-numitele cartări josefine, dintre anii 1769-1772. În acele vremuri, efectiv, o hartă bună era o chestiune de viață și de moarte”.

Lugas, Lugar, Lugaz, Lugos… Lugoj

“Tabula Hungariae” din 1528 este prima hartă pe care apare menționat numele Lugojului, sub denumirea de “Lugas”. Autorul lucrării este Lazarus, pe vremea aceea secretar al Episcopiei Romano-Catolice de Strigonis (Ungaria). De altfel, această hartă (gravată la Ingolstadt, în Austria), este considerată baza pe care s-au dezvoltat ulterior alte lucrări similare. Apariția orașului nostru pe o hartă din 1528 este absolut remarcabilă, în condițiile în care estul Banatului era o zonă practic necunoscută, o regiune mlăștinoasă, unde epidemiile (de ciumă etc.) și răscoalele erau la ordinea zilei. Interesant este și felul în care numele Lugojului a apărut pe primele hărți: Lugas (1528) – harta Lazarus, “Tabula Hungariae”; Lugar (1548) – Jacopo Castaldo, “Nova Tabula Polonia et Hungariae”; Lugas (1559) – Antonio Lafreri, “Nova Descriptio Hungariae”; Lugas (1566) – J. Sambucus, “Transilvannia”; Lugas (1570) – W. Lazius, “Hungariae”; Lugaz (1570) – A. Ortelius, “Transilvannia”; Lugas (1578) – W. Lazius, “Hungariae”; Lugas (1579) – J. Sambucus, Harta Ungariei și Þărilor Române; Lugaz (1592) – J. Sambucus, “Hungariae”; Lugaz (1593) – M.C. Norico, “Hungariae Totius”. Mai apare și forma “Lugar”, într-un detaliu al hărții lui Goseffo, “Descriptione della Polonia” în 1599.

Controversata cetate a Lugojului

Adevărata locație a Cetății Lugojului este un subiect de controversă printre istorici. Un lucru cert este că harta lui Antonio Lafreri din 1559 are desenată, în dreptul numelui “Lugas”, o cetate cu patru bastioane, ca semn cartografic demn de luat în seamă. Însă aici situarea orașului este oarecum ciudată: el apare pe cursul Begăi și nu al Timișului. Explicația ar fi că, înainte de marile canalizări făcute de austrieci, cele două râuri divagau și își schimbau mereu albiile. Cursurile Begăi și Timișului se întrepătrundeau într-o zonă mlăștinoasă, așa că eroarea de informație a lui Lafreri este scuzabilă. Există planuri ale vechii cetăți medievale a Lugojului, din anii 1691-93 și 1699, înainte ca aceasta să fie distrusă. Pentru situarea ei, râul Timiș nu poate fi considerat un reper prea sigur: râul s-a revărsat adesea, și-a schimbat mereu cursul, iar malul stâng a suferit un proces continuu de coroziune, iar cel drept, unul de consolidare. În plus, pe vremuri exista și un braț secundar al Timișului, care mergea pe lângă Dealul Viilor. Mai mult, în zona catedralei greco-catolice, la săpăturile pentru fundația clădirii, s-au găsit o serie de trunchiuri de copaci, acestea sugerând existența unor întărituri mai vechi.

Actul de naștere al Banatului modern

Prima hartă a întregului Banat, care cuprinde districtele Lugoj și Caransebeș a fost concepută în 1723-25, la Viena. Până la descoperirea cercetătorului lugojean, se credea că întâietatea aparținea atlasului “Banatul Timișean”, realizat în 1755 de Moritz Rauss. Prof. dr. Sofronie Mureșan ne spune că hărțile nu sunt numai “ochiul armatei”, dar și a doua limbă a geografiei, așa cum desenul este al doilea limbaj al al geometriei. Există nu numai hărți militare sau topografice, ci și hărți poștale, cadastrale, bisericești (de unde se poate vedea cum au evoluat confesiunile religioase). În cercetările sale, dr. Sofronie Mureșan a găsit, în Slovacia, la Banska Bistrica (centrul care coordona activitatea minieră a Banatului), foarte interesante hărți miniere ale regiunii, cu zonele unde exista mangalul, unde se defrișa pădurea etc.
Odată cu sistematizarea orașelor și a satelor, au apărut, tot sub austrieci, primele hărți cadastrale (și Lugojul are un astfel de plan, păstrat în prezent la Muzeul de Istorie și Etnografie). Evidența terenurilor aflate în folosință, numerotate cu grijă, era foarte precisă – dintr-un motiv foarte simplu: de aici urmau a fi colectate impozitele! Aceste documente din secolul XVIII, când au început să se deplaseze colonii, să se dezvolte industria etc., pot fi considerate adevărate acte de naștere ale Banatului modern, care începuse să-și formeze caracteristicile de astăzi.

Hărți vechi, de mare… actualitate

Prima hartă a comitatului Caraș a apărut la 1788 (Carașul, Timșului și Torontalul erau comitate componente ale Banatului). Ea prezintă interes nu numai pentru istoricii români, ci și pentru cei din Ungaria și Serbia, pentru că era reprezentat întregul Banat istoric, cu o suprafață de cca. 30.000 kmp, din care două treimi se regăsec în România actuală și o treime în Voivodina, restul de 2-300 kmp regăsindu-se în Ungaria, la confluența dintre Mureș și Tisa. Interesant este faptul că această hartă se suprapune aproape exact pe Euroregiunea DKMT (Dunăre-Criș-Mureș-Tisa), redând și canalizarea Begăi din secolul XVIII, un proiect aflat din nou la ordinea zilei – redeschiderea canalului pentru navigație fiind de mare importanță pentru economia zonei.
Geografia istorică este o ramură a geografiei care are ca obiect principal de activitate refacrea peisajului geografic al epocilor istorice – spune profesorul Mureșan. Din acest punct de vedere, arhelogii, dar și… căutătorii de comori sunt interesați de hărțile din secolul XVIII, care consemnau acele “gomile” sau tumuli ca parte a unui peisaj ce nu a ajuns încă să fie modificat de către om. Așa se explică interesul crescând pentru aceste documente, care timp de secole au avut un caracter secret, având în vedere destinația lor principală – cea militară.

Secretele conservării miraculoase

Desigur, mulți se întreabă cum se explică păstrarea, aproape miraculoasă, a unor documente atâte de vechi, în număr așa mare și în stare așa bună. În ce privește Curtea de la Viena, o explicație ar fi că diferitele școli de cartografie ofereau în dar împărătesei Maria Tereza hărți executate cu mare finețe, ca pe niște opere de Artă, care s-au conservat excelent până în zilele noastre. Fiecare hartă avea ca anexă adevărate volume de text, cu date geografice, economice, demografice, modul de utilizare al terenurilor, situația confesională, dar și informații despre epidemiile care au făcut ravagii în zonă etc. Însă și numeroase hărți de rând au avut parte de viață lungă, datorită modului practic în care erau făcute. Harta propriu-zisă era imprimată pe niște pătrățele de carton, întregul ansamblu fiind lipit pe o pânză specială, impregnată. În acest mod, harta putea fi pliată ușor, fără a fi deteriorate detalii importante. Acest mod ingenios de concepere a hărților ajuta și la transportarea lor lesnicioasă – hărțile astfel împăturite încăpeau cu ușurință în gențile ofițerilor armatei imperiale, cărora le erau destinate.