poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4631 .



Frica - roman
proză [ ]
Capitolele 12 și 13

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Liviu Alexandru ]

2006-12-22  |     | 



10 noiembrie 1987: „Ce se întâmplă cu noi?” m-a întrebat Lona, cu ochii măriți de spaimă.
Am tăcut. Orice aș fi spus, n-ar fi avut nici o însemnătate și nu ne-ar fi ajutat cu nimic. Înțelesesem că frica se strecurase și în sufletul ei, apoi se cuibărise în fiecare fibră, rozându-i din interior vlaga toată. Nu ne venea să credem că ajunsesem în situația de-a ne suspecta unul pe altul pentru orice vorbă spusă în doi peri sau din plăcerea calamburului, ca un necesar exercițiu al minții ca să nu pierim în cenușiul ăsta dens al zilelor nesfârșite.
Adevărul e că nu mai găseam în lume nimic folositor, care să-mi potolească zbaterea asta istovitoare. Însăși Lona, prin neputința ei de-a se dărui necondiționat, îmi răsturnase întregul sistem de valori pe care-l moștenisem de la ai mei. Dezorientat și copleșit de spaime fantastice, alergam în toate părțile, căutând să aflu măcar locul de unde aș putea s-o iau de la capăt. Era o vagă consolare, dar mai mult decât trebuincioasă ca să supraviețuiesc. Cu simțul ei uluitor, inexplicabil, de-a prevedea nenorocirile, Lona avea convingerea că ne-am apropiat de sfârșit. Degeaba se împotrivea, folosindu-se de asemenea întrebări insistente, degeaba încerca să inventeze alte gesturi și să așeze altfel cuvintele – era inutil!
Mă obișnuisem să trăiesc în apropierea ei, dar, încet, pe nesimțite, prinsesem acea siguranță, care îmi limpezea gândurile și-mi ordona mișcările într-un relativ cadru de normalitate. Probabil multă vreme frământările ei au fost ținute în frâu de forța instinctului feminin. Își folosea pântecul roditor drept scut, ca un paravan impenetrabil după care n-am avut curajul să privesc. Acum, învinsă de propria-i spaimă, îngenunchease în fața mea, cerând ajutor, dar eu însumi eram sfârtecat de aceleași sentimente implacabile. Acel obsedant „încotro?”, rezumat altădată atât de simplu și convingător când era vorba de abilitatea Lonei de-a îndepărta cauzele disperărilor noastre, îi dovedise, cu bruschețe și fără tăgadă, că spaima de-a se risipi în neînsemnate și terne trăiri devenise un proces de conștiință cu implicații dureroase.
Izolarea noastră conștientă, refuzul definitiv de-a ne întâlni chiar și cu cei mai apropiați prieteni, abia acum căpătase semnificații reale. În tăcere, Lona mă izolase de lume, lăsând impresia că în acest fel mă poate salva. Generozitatea mea eșuase în ridicol, pentru că Lona condusese tot acest proces de îndepărtare din lume pentru a mă proteja mânată de egoismul ei exacerbat pe care m-am prefăcut că nu-l văd înspăimântat de perspectiva de-a rămâne singur. Îmi venea să vărs. I-am spus-o fără nici o nuanțare, ca pe o constatare și ca pe o dezamăgire. O vreme s-a prefăcut că nu înțelege, spulberându-mi, printr-o indiferență bine dozată și perfect mimată, toate împotrivirile. Nu-ți dai seama că n-am nevoie de o asemenea ocrotire? am întrebat-o dezamăgit.
A negat fără să apeleze la cuvinte, fiindcă posibilele sensuri multiple i s-au părut periculoase. A clătinat din cap, schițând un gest confuz de respingere. N-am știut ce să fac în continuare și ezitarea mea i-a oferit prilejul să mă îndepărteze din nou de esența lucrurilor, împingându-mă între suferințele sale doar-doar le voi da întâietate în relația noastră. A fost momentul când echilibrul s-a spulberat și impulsul fugii a clocotit fierbinte și revitalizant. Plecând, o să scap, îmi spunem fericit că găsisem remediul. Oare? țipa alt gând, zvârcolindu-se neputincios în ghearele incertitudinii. Dar cât voi rezista? Greu de spus!
Mintea îmi intra într-un fel de amorțeală, lăsându-mă în seama instinctului, care remonta senzațiile în altă ordine. Lona descoperise acest fapt și se folosea de el fără scrupule. Masochismul ei, care mă impresionase atât de mult la început, se estompa cu fiecare zi, dovedindu-se a fi fost o farsă grosolană. „Voi semănați cu două lacrimi de ceară, a spus Dionisie Borcoman, încruntându-se. Vă topiți mereu, curgând la vale și cucerind astfel noi terenuri. Poate din acest motiv și sunteți împreună. Chiar dacă vă certați, chiar dacă simțiți că izbăvirea se ascunde în despărțirea voastră. Eu, cu o femeie, de obicei mă împerechez. Voi intrați unul în altul ca orice ființă conștientă de valoarea sa”.
Pe moment, toată teoria lui mi s-a părut o glumă nesărată. Am zâmbit politicos, dar, în sinea mea, l-am trimis în mă-sa cu metafora lui grețoasă cu tot. „Ești gelos! a exclamat Lona surprinsă de vehemența comentariului meu. Dionisie e un om deosebit. Viața lui se petrece cu totul altfel decât a noastră”. Pe dracu’! am încheiat discuția.
Ca și-n alte ocazii asemănătoare, de mare tensiune, de nedumeriri și incertitudini, Lona rămăsese suspendată de propria-i întrebare. De multe ori se încăpățâna, dar de foarte multe alte ori se lăsa învinsă de curiozitate și cotrobăia, probabil, prin toate cotloanele minții sale până descoperea cele mai nimerite argumente prin care să se elibereze de obsesia arogantă a lui de ce. „Iubește-mă, fă dragoste cu mine”, m-a rugat înspăimântată de revelația singurătății noastre.
Știam că în acest fel voia să mă convingă că totuși între noi n-a intervenit nimic grav. E doar așa, o clipă trecătoare, asta e, parcă îmi spunea, privind spre patul acoperit cu o cuvertură simplă, fără model, de un roșu pal.
Încercam să amân, inventând câteva gesturi care, în intenția mea, trebuiau să-i înșele vigilența. „Iubește-mă”, a repetat, strecurându-și brațele în jurul mijlocului meu. Trupul ei se cutremura sub apăsare; parcă toată robustețea lui dispăruse. Sânii grei, plecați spre pământ, se răsturnaseră într-o parte năuciți de brusca noastră dezlănțuire. Un spasm opri această zbatere, topindu-se într-o mișcare lentă, din ce în ce mai molcomă, mai pufoasă.
Pentru prima dată, n-am fost în stare să înregistrez acele amănunte picante pe care le foloseam în diferite împrejurări, provocând adevărate momente de panică spre veselia mea de mascul orgolios. „Ești îngrozitor! țipă Lona înspăimântată. Cum poți să mă privești așa!… Niciodată nu mi-am dat seama că mă urmărești… E…e …e dizgrațios! Mă dezgustă să știu că sunt motivul studiului tău erotic”. N-am asemenea pretenții, râdeam înfiorat de bucuria izbânzii. Buzele tale zdrobesc cuvintele… Și, crede-mă, unele sunt chiar vulgare. Pe fruntea ta boabele de sudoare par niște nestemate pierdute la rădăcina părului castaniu… „Încetează! Te rog să încetezi”, se ruga ea, însoțindu-și ruga cu gestul mâinilor împreunate. Ești de-a dreptul insensibilă, mă prefăceam întristat. Eu care voiam să-ți închin un imn!
De fiecare dată mă întrebam năucit: Oare ce parfum are corpul ei? Aș fi vrut s-o întreb, dar alunecările spre jocul acesta nu-mi mai lăsau nici un răgaz. Oricât am încercat să aflu, n-am izbutit. Dar era oare parfum? Sau doar în mintea mea se născuse ideea și simțurile preluaseră impulsul?
O vremea am crezut că e doar o iluzie. Adevărul mi se relevase acum când pilea ei catifelată, îngrijită, mereu împrospătată prin metode ezoterice, expulzase mireasmă de narcise încălzite de dogoarea soarelui. Miroși a narcise! am exclamat uluit. Parcă ai făcut baie în parfum de narcise sălbatice!
Lona mi-a pus degetul pe buze, strecurându-se pe sub brațul meu, alunecând din pat, îndreptându-se goală, cu pași mărunți spre magnetofonul așezat pe un raft al bibliotecii. Acordurile au țâșnit ca o lavă fierbinte. Crucificat de povara muzicii, nici nu mai respiram. Întotdeauna cvartetele lui Beethoven mi-a dat senzația de libertate absolută. „Muzica lui Beethoven este unicul drum către Dumnezeu”, a spus Lona cu vocea pierită de emoție. Era acesta unul dintre gesturile ei care mă lăsau fără grai, neștiind cum să-l interpretez.



THERAPEIA: „… În esență este vorba de o revoluție în felul de-a gândi, a munci și a trăi al comuniștilor, al tuturor fiilor patriei în sensul luptei împotriva a tot ceea ce este învechit și, într-o formă sau alta, tinde să frâneze perfecționarea activității, a luptei pentru promovarea noului purtător de progres care să facă munca oamenilor mai eficientă, viața lor mai demnă, la înălțimea idealurilor comuniste. Este o continuă luptă cu inerția din noi înșine, cu inerția celor din jur și responsabilă afirmare a spiritului de creație, apt să rezolve competent problemele ce apar în mersul tot mai complex de construire a comunismului de omenie. Competență și responsabilitate, luciditate și patos, nestinsă dorință de a cunoaște mereu mai mult, de a înțelege mai în profunzime fenomenele și procesele din natură și societate, creație și exigență valorică, combativitate și fermitate în promovarea valorilor moral-politice ale etosului comunist, realismul gândului, cuvântului, al faptei și romantismul idealurilor sunt trăsături ce definesc chipul revoluționarului; sunt trăsături ce trebuie să se afirme în procesul autoconducerii și autogestiunii, al democrației noastre muncitorești, revoluționare, aflată, ea însăși, într-un proces continuu de perfecționare”.




12 noiembrie 1987: Ca mai toate așezămintele de acest fel, spitalul de neuro-psihiatrie era așezat în apropierea celor mai aglomerate artere de circulație ale orașului. Deși am căutat o explicație, am fost întâmpinat, de fiecare dată, cu ridicări din umeri.
De aici, din cabinetul doctorului Ion Mărginean, aflat la etajul al doilea al unei clădiri care începuse să respire aerul îmbâcsit al imobilelor lăsate în voia sorții, trepidațiile care loveau neîncetat zidurile îți dau senzația unui nesigur du-te-vino pe verticală. În cele câteva minute de când aștept în fața geamului prin care se vede clătinarea lenevoasă a crengilor de castan, zdruncinăturile mi-au golit creierul de orice gând și parcă o durere surdă mi s-a urcat înspre gât.
M-am eliberat greu din această stare de amorțeală și greață, plimbându-mă între bancheta pentru consultații și biroul format dintr-o tăblie subțire și pătată de cerneală, așezată pe un schelet metalic. Încăperea mirosea trăznitor a formol și a fum de țigară stătute. Am încercat să deschid geamul, dar probabil exista un anumit mod de-a mânui cremonele ruginite pe care nu l-am descoperit deși le-am sucit în toate părțile. Într-un colț, un filodendron pipernicit, parcă ascuns în propriul ghiveci, era singura vietate care-ți înlătura senzația sâcâitoare că te găseai într-un loc părăsit în fugă, stăpânul nemaiavând timp să-și adune lucrurile risipite.
„Ce dracu’ te uiți la toate cu privirea asta de oligofren?” mi-a răsunat în ceafă glasul doctorului și, odată cu sunetul, m-a învăluit mirosul acrișor de nicotină fermentată. Doctorul mi-a arătat un scaun în fața lui cu două degete pătate în galben-arămiu de nicotină, m-a ocolit dând din mâini ca și cum ar fi fost atacat hoțește de un roi de albine înfuriate, s-a trântit într-un fotoliu învelit în mușama neagră și plesnită pe la toate colțurile. Fără să scoată un cuvânt, m-a țintuit cu privirea pe taburetul la fel de jerpelit din care ieșeau bucățile albicioase ale buretelui. Îmi închipuiam bolnavii surexcitați, scormonind cu degetul în mușamaua scorțoasă în căutarea moliciunii grețoase a buretelui și un fior de spaimă, ca o fulgerătoare descărcare electrică, porni din șira spinării, năclăindu-mi creierul. Cu o sforțare dureroasă, am oprit întinderea impetuoasă a acestui flux nervos, prefăcându-mă a fi liniștit și împăcat cu soarta de-a deveni, pe nepregătite, pacient.
Doctorul Mărginean a zâmbit, sau măcar asta i-a fost intenția, deși fața lui ofilită s-a chircit, adunând pielea în cute mărunte și dese, ca un pământ însetat. Da, asta era impresia, un pământ peste care cerul nu mai revărsase apele vitale de multă vreme! Deși neizbutită, metafora a început să mă obsedeze, și-a făcut loc cu destulă forță. Era semnul resemnării omului obligat să suporte în tăcere inconsecvențele și neputințele altuia ceea ce, acum, m-a scos din sărite. M-am ridicat brusc de pe scaun, având impresia că în acest fel mă puteam elibera de presiunea sâcâitoare a celui prins asupra faptului. Șuieratul subțire al doctorului strecurat printre buzele vineții, fără pic de sânge, m-a împins la loc, pe scaun. Tensiunea crescuse considerabil între noi, iar trepidațiile necontrolate ale zidurilor o amplifica. Nu știu cum să-ți explic, am început stingherit, căutând febril o motivație care să mă scoată din șoc. Nu știu… Vreau să spun că încerc un sentiment straniu. N-aș vrea să mă înțelegi greșit, dar mi se pare absurd, un nonsens, ca un om, prin acumularea unor informații, să aibă puterea să repare, să recondiționeze un alt om. Nu, te rog, n-are rost să te distrezi pe seama mea. E o senzație care vă conferă un fel de aureolă cosmică. Cred că acest sentiment confuz, vag, face legătura dintre pacient și doctor. Instinctiv, apelăm la el ca să dobândim încrederea necesară în propria noastră forță de însănătoșire pe care o folosiți apoi, voi, doctorii. Alteori am impresia că ne tratați ca pe niște mașini… „O mașină despre care știm din ce în ce mai puțin”, a pus punct doctorul disertației mele, dând din cap a lehamite.
Mi-am simțit obrajii dogorind. Am tăcut o vreme, urmărind zbaterea crengilor de castan, care se repezeau înspre geamuri, gata să le spargă și, în ultima clipă, o ființă nevăzută le întorcea înapoi. Apreciez sinceritatea ta, am continuat din ce în ce mai în largul meu. „Pe dracu’, a sâsâit el Cum îți închipui!… Hai să lăsăm discuția asta care o să te apropie din nou de concluzia că noi, medicii, suntem primii și incurabili bolnavi”. Apoi, așezându-se confortabil după biroul scheletic a urmat liniștit, suflând fumul țigării spre tavanul murdar: „ Ce mai face Lona? Ei bine, sincer vorbind, pentru femeia asta te invidiez. Noi am mai discutat, nu-i așa? Pe la începuturile voastre când era sita nouă. Și acum mi se pare la fel de apetisantă, la fel de caldă și maternă. E o mare calitate să fii capabil să-ți păstrezi, în haosul din lumea asta desfigurată de ambiții absurde, calitățile omenești dintotdeauna. Oricât ți s-ar părea de ciudat, de paradoxal, modernitatea, postmodernitatea ca să fiu în ton cu noile pretenții, statutul de civilizație îl semnăm cu asemenea calități reale, nu inventate în laboratoare socio-psihologice de indivizi care se joacă de-a bunul Dumnezeu. Este femeia potrivită pentru prăsilă ca să supraviețuiască rasa umană. Face copii frumoși și sănătoși. Știe să-i crească și să-i educe. După ce ni se sting fumurile tinereții, căutăm o femelă de acest fel, în care să ne lăsăm sămânța în siguranță. Adică să avem siguranța că va rodi și nu se va pierde în pustiu, în pământul sterp al pustiului din noi. Acest soi de femeie ar trebui ocrotită prin lege. Până și ipochimenul de Dan Dumitriu, prietenul nostru comun și pictorul talentat și cam bețiv, a recunoscut că Lona este depozit de averi… Ãsta a fost pe la mine ieri sau alaltăieri, nu mai știu precis! Mi-a spus că nu v-a mai văzut de multă vreme. Bănuiesc că vrea s-o evite pe Lona pe care a pictat-o în tabloul ăla celebru care a scandalizat urbea și au pus pe jar oficialitățile zis „Rodul ascuns al pământului”. Când am intrat în sala de expoziție, am avut o clipă de descumpănire. Mi s-a părut caraghios să o văd pe Lona metamorfozată într-o ființă autocrată. Nu, nu-i deloc potrivit, dar facă-se voia artistului, creator al lumilor paralele. Madam Ciurea, secretara cu propaganda, o știi? O ființă ștearsă, măruntă în toate cele cu toate sforțările ei de-a da impresia că se află acasă printre artiști n-a mai avut ce face și l-a chemat pe artist împreună cu directorul Muzeului de artă, deoparte ca să-i certe, să-i amenințe cu Bărăganul și cu Canalul. Dan era deja abțiguit și-a luat-o pe biata femeie peste picior, așa cum face el. Știi ce-a spus nebunul ăsta? Dacă partidul n-ar fi atât de pudic, ar fi mult mai puține curve în România și am ajunge mult mai repede în comunism. Chiar și înțelepții marxism-leninismului au ieșit tot dintr-o păsărică. A plecat madam Ciurea roșie, ca din pușcă. Primul secretar a dispus o anchetă și, cât e de habotnic și de cap pătrat, nu cred că se va sfârși bine nici pentru rafinatul și elegantul director Hariton și nici pentru Dan, care nu vrea el să fie sănătos. Tărtăcuța lui e chiar bolnavă… Zice că vrea să-și facă ordine în viață. A început cu atelierul de unde a pus pe fugă fetele ălea care-i pozau, îi făceau curat, îi spălau hainele. De ani de zile dormea în pat cu amândouă ca un pașă. Le-a scos în stradă, spre bucuria vecinilor și fericirea miliției, care a mai înregistrat un caz în care intelectualii provoacă dezordini, sunt imorali, calcă în picioare morala muncitorească și cea a părinților noștri. Zice că s-a lăsat și de beții, și de fumat. Brusc, așa, fără nici o motivație! Sigur, organismul a fost șocat. Știi ce mi-a spus? Nu, nici prin cap nu-ți trece! Știi, cu figura aia a lui de copil, care a făcut pipi în pantaloni. Zice: Mă, doctore, chestia asta cu șocul și stresul o știam și eu că nu-s bătut în cap. Am vrut o verificare a încrederii și-o confirmare a bănuielilor mele. Când acolo a ieșit un căcat roșu cu moț brumăriu”.
Doctorul a chicotit, mușcându-și buzele uscate, de iască. Toată vorbăria lui m-a nedumerit și, probabil, expresia mea necontrolată l-a făcut să-și ascundă privirea în dosarul pe care-l răsfoia din când în când ca și cum ar fi vrut să verifice vreo informație ce-i venea în minte. Nu era el omul care să se confeseze așa de ușor și să se fâstâcească ca o fetișcană. Știam de la Lona că într-un grup de prieteni afirmase că se consideră „preotul omului modern”. La început, formula asta bombastică m-a surprins și m-a iritat, dar mi-am dat seama că dincolo de această impresie, se ascundea un orgoliu nemăsurat, care m-a înfricoșat, cu toate asigurările Lonei că este un om și un doctor minunați pe care-i cunoaște de când era adolescentă, fiind prieten cu tatăl ei și făcându-și veacul pe la ei prin casă, în preajma mamei sale (și Lona își mijea ochii, adică, ai înțeles că era ceva între ei?).
Am tăcut, rumegându-mi spaima, care se lățise iar în sufletul meu. Ioane, hai să nu ne mai ascundem după deget, am izbucnit, lăsând în voie vocea sonoră. Ce s-a întâmplat?
Ion Mărginean a închis dosarul, trecând palma peste el cu neînțeleasă furie. „Da, te-am chemat pentru că s-a întâmplat ceva, a spus el, privindu-și insistent vârful pantofilor scâlciați și murdari de noroi uscat, peste care cădeau, ca un burduf, pantalonii mototoliți. Ceva anormal”, a subliniat el cu o vagă nuanță de mustrare în glas, suflând fumul țigării spre peretele din dreapta din care s-a reîntors învălmășit înapoi. Tu crezi că mai e ceva normal în viața noastră? am șoptit ascunzându-mi neliniștea. „Uite care-i povestea…”, s-a lăsat el o clipă înșelat. S-a oprit, ascultând atent. A întins mâinile întâi spre telefon, a renunțat, apoi a deschis aparatul de radio: „Aici București, România. La al cincilea semnal va fi ora optsprezece. Sub președinția tovarășului Nicolae Ceaușescu, astăzi a avut loc Ședința Comitetului Politic Executiv care, în spiritul tezelor și orientărilor…”.
Mi-am întors capul speriat. Un fior rece, paralizant, mi-a scuturat capul; am încremenit. „… a dat o înaltă apreciere…”. Ce vrea omul ăsta? m-am întrebat. Unde vrea să ajungă?! „… oaspeții dragi au fost întâmpinați de mii de constructori, având în mâini eșarfe și flori. S-a scandat îndelung numele partidului, al secretarului său general…”. „În această dimineața m-a căutat un oarecare Busuioc, a șoptit doctorul Mărginean, aplecându-se peste birou. El s-a prezentat, dar însoțitorii lui nu. Mi-am închipuit că e vorba de rude. Se mai practică… Ca să nu stea la rând, vin peste tine și n-ai ce să le faci. Ãștia doi erau mai în vârstă. Cred că în jur de cincizeci de ani sau, mă rog, ceva pe aproape. Ca să spun drept, erau cam șifonați. Se vedea că nu dormiseră într-un pat de câteva zile. Somnul așa pe apucate lasă pe față urmele unui fel de mahmureală… O lentoare a gesturilor… Au stat tot timpul pe bancheta aia și n-au scos un cuvânt. Ce mama dracului! mi-am zis. Ãștia au limba tăiată? La un moment dat am avut impresia că moțăiau amândoi rezemați de perete. Deja îmi pregătisem un diagnostic când… Ei bine, Busuioc ăsta era vioi, degajat, exuberant, aș putea spune. Nu mai prididea cu amabilitățile și politețurile la adresa cadrelor medicale. Suntem extraordinari, a auzit el cum am salvat pe tovarășul Popescu, știți care? ăla, șeful cadrelor de la noi, cum l-am vindecat pe Georgescu, știți care? ăla, da, om de mâna întâia, capabil, ar fi fost o pierdere ireparabilă pentru orașul nostru. Și tot așa vreo jumătate de ceas că simțeam că mă apucă pandaliile. Dacă mai continua un minut, îl pocneam în frunte cu ciocanul ăsta și mă lăsam dus de ceilalți doi. În sfârșit, unul dintre ăia care moțăiau, cu o nară ruptă și vindecată la nimereală ceea ce lăsa impresia că nasul e de două, trei ori mai teșit, i-a făcut semn să treacă la subiect. Știi, cam așa, uite, a întins mâna și a întors palma în sus. Adică, gata cu piruetele, e destul! Busuioc ăsta a închis ochii ca o pisică ieșită la soare în pragul casei, s-a uitat în tavan de parcă acolo erau scrise cuvintele ce trebuia să le spună, m-a fixat, știi cu expresia aia de indiferență și plictiseală. Doctore, zice, vrem să știm care este diagnosticul lui Mihnea Brezan. Care Brezan? trag eu de timp. Inginerul ăla căruia i-ați dat de câteva ori concediu medical! Aha! fac eu. Păi, zic, la câți nu dau eu concediu medical, inclusiv la colegi de-ai dumneavoastră. De ce ar trebui să-l țin minte tocmai pe ăsta? Pentru simplul motiv că sunteți cunoștințe vechi, zice nerăbdător, mijindu-și ochii a răutate sclipitoare. Și pentru că Lona Costea, prietena lui, e o cunoștință și mai veche. Relația dumneavoastră cu maică-sa a fost motiv de comentarii nu tocmai plăcute în cercurile medicale, soțul ei fiind un eminent chirurg. Dar ca să nu sufere copiii, să nu fie victimele scandalului, s-a acceptat această situație imorală. În lumea dumneavoastră se poartă, ca să zic așa”.
Am înghițit în sec și, ca să-mi ascund surpriza, am început să caut prin catastifele mele. Mi-am dat seama că încercarea mea de-a nega că te cunosc ar fi fost o prostie. Trebuia să fi știut că stau în fața unor profesioniști și așa zisa mea abilitate nu folosea la nimic. Știau și că am fost coleg de liceu cu Lona și în acest fel am ajuns în casa doctorului Costea. Știau totul. Am renunțat, deci, prefăcându-mă că am pierdut ceva foarte important. Am răsfoit catastifele ăstea de vreo câteva ori până când Busuioc și-a ieșit din sărite. N-a avut timp prea mult să mă scuture, fiindcă individul cu nara ruptă iar i-a făcut semn… ăă… cumva așa, stai cuminte că o iei după ceafă… Uite, am găsit, am zis eu netulburat. Sindrom neurastenic anxios reactiv. Plecat ameliorat. Busuioc ăsta s-a uitat într-un carnețel cât o agendă de telefon. Ãsta citea, ceilalți doi moțăiau, eu așteptam să văd ce dracu’ vor. Pe urmă, omul cu nara ruptă s-a ridicat în picioare și s-a dus la geam. Cu spatele la noi, a zis că nu trebuie să fiu surprins dacă îmi vor cere să te internez în spital pentru binele tău. Așa, ca să scapi de niște belele. Cum adică? am protestat pe moment fără să înțeleg nimic. Cu atenție și cu toate formalitățile în regulă, zice Busuioc enervat că nu pricepeam. Dar bine, nu-i cazul, o țin eu pe-a mea, fiindcă a da înapoi însemna să te înfund și pe tine mai mult. Pacientul, scrie acolo, s-a refăcut… Dacă e cazul schimbăm diagnosticul, a mârâit plictisit omul cu nara ruptă. O să-ți indicăm noi în ce perioadă îl internezi, e clar? Nu vrem să avem surprize! Un individ ca ăsta poate crea mari probleme… Tovarășul Busuioc va avea grijă de toate. Doctore, atenție ce vorbești și unde vorbești! Discreție totală și fără inițiative personale! Așa, ca la comandă, s-au întors pe călcâie și au ieșit, lăsând ușa deschisă după ei. Îți mărturisesc că mi s-a făcut frică. Nu știu ce să… Nu știu”…”. Să faci tot ceea ce ți-au ordonat ei, am spus liniștit. „Nu știu ce să fac, a repetat el cu gândul în altă parte. Trebuie să existe o soluție”. Nu există, am răspuns cu brutalitate. Te sfătuiesc să lași deoparte mustrările de conștiință. Ãștia nu glumesc și nici nu se împiedică de asemenea… Nu se încurcă ei cu lucruri inutile cum sunt sentimentele. Nu există nici o altă ieșire.
Poate tonul meu moale și oropsit l-a făcut pe doctorul Ion Mărginean să-și schimbe atitudinea, devenind aproape îngăduitor. „Lasă că o scoatem noi la capăt, a zis, aprinzându-și altă țigară pe care a udat-o cu limba în lungul ei. Îmi pare rău că te-am băgat în povestea asta, am spus cu răceală. „Prostii!” mi-a retezat-o el scurt și abia acum am văzut cum i se zbătea sprânceana stângă, ca o lipitoare înțepată cu un ac. „Chiar dacă ei sunt mai puternici, noi trebuie să fim mai deștepți”, a urmat doctorul, privindu-mă cu înțeles. Numai că în cele mai multe cazuri deșteptăciunea a fost învinsă de putere, am râs încetișor. „Vedem noi, vedem noi!” a zâmbit doctorul, întinzându-mi o mână, iar cu cealaltă, în care fumega țigara, bătându-mă încurajator pe umăr. Când m-am întors să-i repet că între inteligență și forță nu există decât o nesfârșită incompatibilitate, care exclude speranța armoniei, doctorul se îndepărtase pe holul lung și prost luminat. Doar umerii lui înguști, slăbănogi se ridicau ritmic sub halatul scrobit. Brusc, mersul lui țeapăn mi s-a părut caraghios. Am râs bine dispus, scuturându-mi mâneca hainei plină de scrumul țigărilor sale.


THERAPEIA: „Totodată, acum în prag de sărbătoare, valoarea spiritului revoluționar se concretizează în calitatea rezultatelor muncii individuale și colective, în realizarea programelor de dezvoltare economico-socială și de ridicare a bunăstării materiale și spirituale a poporului nostru, prin valorificarea cât mai deplină a disponibilităților de creație și inovație, de promovare a noului de către individ și colectivitatea în care este integrat, prin asumarea și manifestarea unui grad înalt de responsabilitate, ordine și disciplină, în toate sectoarele de activitate socială. Aceste procese definitorii acțiunii umane conștiente se asociază organic cu respingerea stărilor de inerție și automulțumire, a pasivismului, formalismului, birocrației, a tendințelor de expectativă, a rutinei și vechiului, a tot ceea ce poate impieta dezvoltarea ascendentă a societății noastre. Acțiunea umană penetrantă și modelată de valoarea spiritului revoluționar implică angajarea cutezătoare, curajoasă, în soluționarea noilor și complexelor probleme care însoțesc dialectica dezvoltării sociale, încrederea nestrămutată în nobilele idealuri ale socialismului și comunismului. Viața, practica socială demonstrează că pe măsura progresului multilateral și spiritual al socialismului se amplifică profunzimea transformărilor revoluționare care generează probleme economico-sociale și umane noi, mai ample sub raportul complexității lor, al confruntării dintre vechi și nou, a căror abordare și soluționare implică din partea comuniștilor, a tuturor oamenilor muncii o atitudine permanent novatoare, manifestarea unei receptivități sporite de dinamica realității sociale, o acțiune umană creativă, competentă, dăruire patriotică, un înalt spirit revoluționar. Concepând omul ca principal participant creator și beneficiar al progresului social, P.C.R., prin strategia sa politică, revoluționară, profund umanistă, creează condițiile cele mai propice ca el să se poată manifesta plenar în toate domeniile vieții sociale, fiecare cu capacitatea, personalitatea și felul său de-a fi, în spiritul comun întregii societăți, al dragostei de dreptate și adevăr, al curajului și cinstei, al simplității, al hotărârii responsabile de-a lucra împreună cu semenii săi pentru fericirea proprie, pentru fericirea întregii societăți”.



14 noiembrie 1987. Sub ceața în care bălteau milioane de picuri aurii, satul se chircise la poalele dealurilor bănuite undeva, în dreapta, amorțit de frigul și umezeala toamnei. După lungile zile încălzite de un soare anormal, care doar își scurtase calea de la răsărit la apus, dar nu puterea fierbințelii, brusc, dintr-un cer zbârcit sub pulpana norilor cenușii, alergând năuciți în toate părțile, se pornise o ploaie măruntă și rece. Lumea răpusă de această schimbare rapidă încremenise în așteptare, păstrând încă pe mari întinderi toate semnele unei veri întârziate, care nu se lăsa dusă în nici un fel. Iarba nepârjolită de brumă invada șanțurile în rotocoale verzi-arămii, prăfuite și îngălate de noroaiele stârnite de furtunile verii; pomii răzlețiți prin câmpuri își păstraseră frunzișul zdrențuit de necontenita suflare a vântului, care nu izbutea să le smulgă din creștetul crengilor; șirul de sălcii, care pornise invazia dinspre albia Oltului, își clătinau frunzele solzoase. Ici-acolo, pe distanțe mari, brusturii cu tăblia frunzelor aproape înnegrite de trecerea a prea multor zile peste ciclul lor de viață, rapița grea de semințe răscoapte aplecate către pământul uscat, pietrificat, pirul căpățânos, cuprinzând continuu alte suprafețe, loboda înaltă, cu frunzele albite de trecerea anotimpurilor, totul lăsa impresia unei plecări în pripă.
Acum, întreaga lume se topise sub pânza din ce în ce mai îndesită a ploii pe care vântul se căznea s-o spulbere, înlăturând amenințarea că ar putea prinde sub carapacea ei toată suflarea pământului.
Deodată, am devenit atent la aceste detalii, care numai cu un ceas înainte nu ar fi însemnat nimic, nici nu le-aș fi luat în seamă, aș fi trecut pe lângă ele nepăsător, fără ca existența lor să-mi tulbure trecerea. N-aș fi crezut că acest fapt să-mi trezească sentimentul profund, tulburător al înstrăinării. Mă trezisem în altă lume, necunoscută, fragilă, aflată în cumpăna vremurilor oropsite de care nu mă puteam apropia în nici un chip oricâte sforțări aș fi făcut. Deși aparțineam acestei lumi, eram alungat de neputința de-a mă lăsa sedus de existența ei ciudată și convulsivă, de înstrăinări dureroase. Stingher, priveam prin geamul mic și prăfuit al autobuzului îmbâcsit de fumul grețos al motorinei arse și al mirosului de trupuri asudate. Evitam orice atingere cu oamenii așezați în scaunele jerpelite, unii moțăiau cu capul în piept, alții șopăcăiau între ei despre tainice întâmplări. Aveam impresia că mirosul grețos de motorină și transpirație pătrunseseră și-n hainele mele. Cu un efort disperat, am înlăturat acest gând, care-mi răcise mâinile și-mi dădea senzația că mă scald în murdăria și cenușiul de peste tot. Încercarea de-a evita contactul cu aerul greu, aproape irespirabil, ascunzându-mi fața în gulerul pardesiului unde mirosea a stofă jilavă, era inutil.
Pentru prima dată, acum când eram aproape de sat, n-am mai simțit dulcea înțepătură a sufletului. Fulguirile emoției dispăruseră, nerăbdarea și bucuria reîntoarcerii eșuaseră într-un fel de nepăsare încrâncenată. Încercam să fiu sincer cu mine însumi și nu izbuteam decât să-mi torturez ființa cu sentimente contrafăcute, artificiale, impuse de creier după analize scurte și superficiale ale realității. Cu alte cuvinte, fără nerușinare, voiam să par emoționat și nu eram, voiam să fiu copleșit de blândețea întoarcerii și nu eram decât, formal, marcat de oboseală, voiam să fiu melancolic și nu eram decât bântuit de imagini de un exotism vulgar. Mi se părea că, pe furiș, intrasem într-o lume străină, care-și ascundea cu grijă legăturile vitale. Nu mai puteam da înapoi, fusesem prins în cursă și, bâjbâind prin încrengăturile plasei, descopeream că sufletul îmi era golit și uscat. Mă fascina liniștea din jur, parcă mă aflam la marginea lumii unde, după extazul deslușirii marilor taine ale lui Dumnezeu, mi se revelase, cu brutalitate, micimea existenței mele.
Cu neînchipuit efort mi-am stăpânit pornirea de a-i întreba pe cei din jur: Cine sunteți voi?
Ca și altă dată, mi-am umplut golul din suflet cu aduceri aminte sau inventând pur și simplu întâmplări liniștitoare prin care mă întorceam la casa părintească. Acest lucru se petrecea întotdeauna primăvara când înfloreau merii din fața casei și văzduhul întreg se albea de fluturii petalelor delicate. Tulburat, mi-am dat seama că acest resort prin care intram în atemporalitate se rupsese, împingându-mă cu violență în realitatea imediată unde imaginile se îndepărtau, pierzându-se în ceața lăptoasă, care se legăna deasupra pământului istovit de mult prea plina vară a acestui an.
Autobuzul urca panta cu un Hristos din tablă vopsită, zdrențuit și vânăt, atârnat pe o cruce aproape putrezită înfiptă în buza șanțului. În dreapta, cimitirul, cu zidurile curbate după șerpuirea drumului, care ieșea în câmpuri, își răsfrângea pe deasupra crengile teilor și ale tufelor de liliac. Poarta mare din fier, încuiată cu un lanț ruginit legat cu îndemânare într-un nod greu, sta spânzurată în țâțânele mâncate de rugină. Biserica, ascunsă încă vederii între teii uriași, cu tencuiala căzută și geamurile întunecate ca niște ochi lipsiți de lumină, părea să-și fi pierdut înălțimea sub apăsarea cerului. În stânga, paralel cu șoseaua asfaltată și peticită din loc în loc, un gard împletit din nuiele de răchită prin care crescuseră arțarii mlădioși, cobora înspre câmpul în paragină, pierzându-se într-o grămadă de vreascuri negre și putrede.
„Nimic nu mai e cum o fost!” a vorbit, în sfârșit, omul de lângă mine, privind țintă în fața lui.
A făcut o pauză, probabil încercând să deslușească în ce fel s-a consumat provocarea lui. Ca să nu par întrutotul neghiob, mi-am mascat tresărirea printr-o smucitură caraghioasă a capului, atingând cu fruntea geamul rece și umezit al autobuzului.
„Ai venit p-acasă?” a întrebat el, risipindu-mi îndoiala. Da, Ioane, am venit, i-am răspuns bucuros să-i accept discuția. „Demult n-ai mai fost, a urmat el cu o undă subțire de reproș în vocea domoală. D-aia nu mai cunoști nimic. Apăi așa le-o amestecat ăștia că nimic nu mai are rost. Până și pământu’ și-o luat alt chip, s-o prefăcut… Da’ noi îi dăm înainte!”
Văzând că tac, Ion Halmaghi nu s-a dat bătut și, așezându-și pe genunchi servieta jerpelită și burdușită cu trei franzele strivite una peste alta, ca niște ciucuri alburii, a continuat cu veselie: „No, o venit toamna. Da’ o fost și vară cât e lumea lu’ Dumnezeu drăguțu’! Când e cald, e frumos pe la noi. Duhul câmpului și-al Oltului se preumblă peste noi. Parcă și ai noștri sunt mai cu bună voie. Cum se scurtă ziua, te trage ața la somn. Și-ai dormi până ți s-or umfla ochii în cap. Așa se pare! Da’ nu-i loc la o adică! Cum intri în curte nici n-apuci să deschizi gura și să dai binețe cum se cade că te și ia muierea la rând. Bă, vezi că s-o rupt pălanu’ și toate găinile stau ciorchine pe straturile din grădina vecinului Nistor Langa, și ăsta o amenințat că se duce la miliție că s-o săturat. Bă, iar o venit tovarășii de la primărie cu cârdu’ întreg ca să semnezi contract pentru un porc și pentru lapte, și pentru lână, și pentru doi miei, și pentru ouă, și pentru iepuri, și pentru… nu i-ar mai răbda pământu’, că ne ia și dumicatu’ din gură! Dacă nu, ziceau, nu ne mai dă bon pentru lemne și nici butelie nu mai pupăm. Și când zici, hoa! Să mă hodinesc, o ia femeia iar de la capăt: Mă, Ioane, o fost și pentru acordu’ global, cică zece ari de sfeclă și cincizeci de cucuruz… Tu n-ai tăcut odată mă, femeie?! îmi sare țandăra. Și ea se uită la mine ca la minunea de la Maglavit și-și bate palmele a pagubă și iar o ia la trap: Fără ei nu se poate, Ioane! Și știu că are dreptate, da’ ca să tacă, o țintuiesc în mă-sa și pleacă să pișe ochii prin grajd sau prin șură. Asta-i, îți ia și sufletu’ din tine, d-aia am luat drumu’ navetei, prin fabrici. Anu’ ce-o trecut, am cumpărat un porc cu o mie șase sute de lei, i-am dat să mânce până l-am făcut de o sută zece kile, cum cere legea. L-am dus la bază și am luat pe el o mie de lei. Ca să nu mai zic că tărâțele promise și scrise în contract o să le dea la sfântu’ așteaptă! Treabă-i asta?… Și n-apuci să-ți treacă necazu’ și vine altu’ peste tine. Te trezești cu David Brezan, unchiu-to, și se așază pe prag și dăi cu lămuritu’. Mă, oameni buni, nu mă lăsați cu picioicile-n câmp. Ne-nțelegem noi la preț. Mai las io, fac în așa fel să fie mulțămire. Și-o fost! Le-am săpat, le-am adunat, le-am cărat la gară, în Șercaia, fiecare cum o putut. Ba, unii l-o plătit pe șoferu’ de la ceape să le ducă porția, pe Nică al Mărincuței, șnapanu’ ăsta care acum îi anu’ întindea cu mămăliga-n lună și-acu’ are două rânduri de case. No, când să ne dea și nouă ce ni se cuvine, o venit unu’ de la partid cu mapa sub braț și-o zis: Stop! Nu-i făcut fondu’ de stat. Păi bine, mă Davide, zic, așa ne vorbirăm? Noi cu tine am discutat. Am muncit o vară întreagă pe degeaba? Dacă-i așa te-ai lins pe bot! Ce să fac, Ioane”. Spune tu ce să fac?” zice el, smucindu-se să scape din strâmtoare, știi așa ca un cal beteag de streche. Știam eu că vin șărpălăii ăștia, călca-i-ar capra neagră de oameni fără lege și cuvânt. Una zic și alta fac! Eu îs om de cuvânt, așa că haideți! Bă, zice unchiu-to, luați d-aici cât vi se cuvine. Și treceți pe la cântar că-i jale. No, cum ziceam, am luat pe alese. A doua sau a treia zi, să fi fost pe la prânz că a mea pusese masa, s-o auzit c-o venit procuratura și l-o ridicat pe David. Se zvonește printre ai noștri că s-o judecat și i-o dat vreo trei ani de pârnaie. Acum nu știu sigur, da’ zicea Nică Neamțu, gură de aur ăsta, care le știe pe toate mai ceva ca ambasadorul nostru la Vașinton, c-o scăpat ieftin, că dacă-l băga la sabotaj, cruce se făcea deasupra lui. Cam asta-i, domnu’ inginer!”
Nu știam toată povestea asta, deși tata își luase, în ultimul timp, obiceiul ca o dată pe lună să-mi scrie amănunțit despre tot ceea ce se întâmpla în sat. La început, pur și simplu „înghițeam” rândurile acelea scrise cu litere rotunde, neverosimil de rotunde, aplecate spre stânga, apoi, din ce în ce mai des, vibrația unică, încărcată de nostalgie până la durere, s-a spulberat sub apăsarea grosolană a indiferenței. Când acest gând s-a instalat violent, am intrat în panică; mă simțeam străin, ruptura legăturii ombilicale m-a împins irezistibil spre nepăsare, înlăturând, printr-o simplă mișcare, deruta și spaima de a-mi pierde identitatea, lăsând în loc bucuria de-a viețui comod în anonimatul searbăd al prezentului continuu, care refuza să devină trecut și istorie.
Așa, ca să scap de privirea iscoditoare, alunecoasă a lui Ion Halmaghi, am ridicat din umeri. Era o manevră stângace și intempestivă pe care bărbatul de lângă mine s-a prefăcut că o acceptă ca să-mi dea răgazul trebuincios ca să-mi ascund tulburarea ivită pe neașteptate; îmi tremurau mâinile, parcă lumina lămâioasă și putredă se împrăștiase în fărâme; or, asemenea slăbiciuni nu se cade la un bărbat, ar fi constatat Ion Halmaghi.
Nu mă gândeam decât la tata, la suferința lui când a aflat că fratele său, ajuns președintele C.A.P.-ului printr-o întâmplare stupidă ca toate întâmplările, luase drumul pușcăriei. Eram convins că nu-mi scrisese din această cauză, ca să nu fie obligat să-mi explice și să caute argumente că David, unchiul meu, se pripise când acceptase să lucreze pentru „ăștia”, că se lăsase convins doar ca să-l contrazică pe el, fratele mai mare, care după ce semnase cererea de intrare în colectivă, își aruncase plugul în apele Oltului. Adică, voise să spună: Așa e , Oneo, ai dreptate, da’ trebuie să trăim cu orice preț. Ca să scăpăm de urgie, e musai să ne lăsăm cu pieptu’ pe pământ, altfel pierim, mă, parcă îmi suna de departe vocea aspră, ușor răgușită de tutunul prea mult și de prea proastă calitate a unchiului David.
În realitate, era destul de greu să stabilești motivele care îl determinase pe unchiul meu să se înhame la o muncă pentru care nu avea nici chemare, nici n-o prețuia, ci o făcea când în silă, când în bătaie de joc, derutând cohortele de activiști care-l țineau din scurt. Îmi aduc aminte că la fel procedase și cu porumbul din anul trecut când a tot amânat culesul până la venirea zăpezii. Ziarul județean îl forfecase de câteva ori bine pe toate părțile. Atât de mult i se puseseră în spinare încât a fost la un pas de a fi învinuit de sabotaj. Când am citit articolul pe care mi-l adusese Lona, m-am speriat și l-am căutat câteva zile până l-am găsit ca să-i semnalez pericolul. El a râs încetișor, sfios și mi-a spus: „Mulțam, nepoate, pentru grija ta! Da’ fiecare cu tactica și strategia lui”. Și, fără alte vorbe, mi-a închis telefonul.
Am rămas descumpănit; aproape regretam că mă amestecasem în viața lui. În definitiv, eu am făcut tot ceea ce era de făcut. De aici încolo e treaba lui. Chiar dacă nu înțelesesem nimic din „tactica și strategia” lui! Așadar, l-am înjurat în surdină și cu simpatie. Apoi, după ce am citit scrisoarea tatei, cu admirație chiar. Reproduc această parte din scrisoare” „… Și ăia mari de la județ, când o văst că zăpada acoperă știuleții și îi rost de pagubă, s-or lăsat după David, care-o dat oamenilor 20 la sută și cocenii. Când o auzit ăia că doar atât și că iau și cocenii și curăță locul ca să nu se mai vază cum că rapoartele lor îs d-acum umflate, l-o felicitat în public și l-o dat și la gazetă, cu poză, și râdea ăsta cu o gură cât o șură. Și cum ziceam, oamenii s-or pus pe treabă. Ca furnicile, așa zumzănea câmpu’! Și ce să vezi! Vine David și-mi zice: Bă, Oneo, hai tu fuguța cu mine-n câmp să-ți arăt minunea minunilor. Care, mă” zic eu neîncrezător că tu știi, băiete, David e cam plin de vedenii. Păi, mă ia el în derâdere, ai să vezi culesu’ cucuruzului după metoda David Brezan. Tu te-ai prostit, Davide”, zic eu. Zău, mă, zice el, rânjindu-se la mine. Zău lu’ Dumnezău că nu mințesc! Și chiar așa, băiete, nu mințea, bătu-l-ar norocu’! Tot satu’ era pe câmp. Auzi tu, până și țiganii se găseau în cucuruze și culegeau ceea ce nu s-o văzut de la facerea lumii, Dumnezău să ne ierte! Hai cu noi, zice. Eu cu Stana culegem și tu tai cocenii. Nu-i bine așa? O să ai și tu cucuruz la găini și la porc. Și, Mihneo, ne suflăm în dește că bătea un vântuleț înghețat de pe Olt de te tăia, și ne punem pe treabă. Și uite acum minunea: un știulete îl culegeam și-l aruncam în grămadă, doi îi lăsam pe cocean. Îi zic: Bă, Davide, voi ce faceți aici, mă? Ați uitat să culegeți cucuruzu’, mă? De ce, Oneo, mă ia el în felul lui zâmbăreț. Păi, zic eu înciudat, parcă nu-l luați cum se cade și… Vezi că n-ai priceput nimic cât ești de capsoman, mă taie el. Toată iarna o să avem coceni la drigane și cucuruz de desfăcut. Și iar mi-o râs hoțomanu’ în nas. Asta era metoda lui, băiete, să fure cu aprobare. Ca lăcustele umblau prin cucuruz, deși zăpada se depusese de două-trei dește…”.
Autobuzul și-a încetinit mersul, ocolind monumentul eroilor din centrul satului și oprindu-se apoi atât de brusc încât am simțit spătarul învelit în mușamaua jerpelită și murdară a scaunului cum îmi intră între umeri. Toate chipurile neberberite și ostenite din jurul meu s-au ițit în față, s-au repezit în spate ca la comandă. Protestele mârâite pe mai multe voci s-au învălmășit deasupra mea acoperite de țiuitura aerului ieșit cu presiune, care împinse ușile într-o parte cu zgomot de fierărie veche, hodorogită.
Șoferul s-a ridicat în picioare, frecționându-și alene mijlocul adus mult în față de burta revărsată peste pantalonii unsuroși. „Þi-o sunat o doagă, mă, Virgile?” s-a răstit Ion Halmaghi la șoferul, care își lățise fața într-un zâmbet șiret, ironic sau batjocoritor, era greu de precizat, fiindcă obrajii lui grași, strălucitori se mișcau continuu ca și cum ar fi mestecat ceva. „Fără, Ioane, că mâine o iei pe jos, până la Combinat”, a amenințat șoferul, uitându-se nepăsător peste noi. „Du-te-n mă-ta de linge blide”, a mormăit Ion, îndesându-și căciula deasupra ochilor.
Oamenii au râs, pășind în șir printre scaune, unul după altul, împingându-se ușor, pe nevăzute. Doar Ion Halmaghi nu se clintea din scaun, așteptând nerăbdător să coboare cei mulți. Îi petrecea cu privirea pe fiecare, cu mare interes, ca și cum îi vedea pentru prima dată. Dacă n-ai fi știut dinainte că trăiește de-o viață cu ei, puteai să juri că Ion se rătăcise sau adormise în mașină și acum nu știa unde se găsește și încearcă să afle, cercetând chipurile oamenilor.
Când, în sfârșit, ultimul călător l-a depășit cu cel puțin doi pași, Ion s-a ridicat din scaun cu o sprinteneală surprinzătoare. Deodată, fața lui s-a împurpurat, buzele arse de frig s-au învinețit și mai tare, aproape înnegrindu-se. Ce-i, Ioane? am întrebat mirat de schimbarea fulgerătoare. „Să mă bată Dumnezău dacă n-am uitat! se jură, făcându-și repede o cruce măruntă în dreptul gâtului. Acum că am văst-o pe Despina lu’ Valere Moțoc așteptând la cursă, mi-am adus aminte. Dumnezău să-l ierte pe bădicu’ Onea!” Și îngândurat, mi-a căutat mâna, iar când a găsit-o mi-a strâns-o cu putere. Emoția care-i cuprinsese degetele a trecut prin mine, ajungând până la bărbie. N-am zis nimic. Am acceptat totul cu o clipire a pleoapelor, singurul gest care mi-a venit atunci în minte și care era credibil.
Abia acum, în această clipă, când zbaterea resemnată, dar nepotrivită a omului de lângă mine se mai potoli, am simțit un gol imens și dureros, lățindu-se din suflet în toată ființa mea, care, încet, pe nesimțite, puțin câte puțin, îmi scăpase de sub control. Am icnit înspăimântat că pămâtul începuse să pornească la vale într-un ucigător fluviu. Și cu cât mișcare aceasta se iuțea, lumina se topea în nesfârșite genuni, lăsând în urmă fum greu și întuneric fără sfârșit. „Dumnezău să-l ierte!” a repetat Ion Halmaghi, scoțându-și căciula și căutând dezorientat în toate părțile. (Parcă era chiar înspăimântat de necuviința lui involuntară).
S-a învârtit pe loc în fața autobuzului, de la mine spre Despina, care, îmbrăcată în negru, cu broboada legată pe sub bărbie, se oprise, ca o umbră subțire, ireală, sub frăgarul suplu, cu coaja lucitoare, sădit pe locul unde de când mă știu era stația autobuzelor.
Am închis ochii și m-am cufundat în întunecimea din mine unde am găsit, ca și altădată, puterea de-a păși peste momentele dificile. Sub greutatea pleoapelor se adunau atunci cuvinte potrivite, esențiale, dând conținut gândului ezitant și rătăcitor. De ceea, de cele mai multe ori, nu pot reface cu exactitate secvențele de timp trăite în acest fel, în interiorul meu, care absoarbe și macerează sentimentele și senzațiile nemărturisite. Oricât aș încerca, niciodată n-aș putea afla cu precizie ce s-a întâmplat din clipa în care am coborât din autobuz până la apropierea Despinei; n-aș putea, știu bine, să trec peste această barieră de întunecimi dese și uniformizante… Când m-am dezmeticit, revenind în realitate prezentă, ulițele satului se goliseră sub asaltul apăsat al ploii de toamnă târzie. Parcă o mână uriașă măturase toate ființele, lăsând în urmă un nesfârșit pustiu, umed și rece. Doar șoferul Virgil Noja, zis Linge Blide, număra banii încasați în cursă, scuipând des între degetele boante și neîndemânatice printre care hârtiile soioase scăpau mereu, obligându-l să reia numărătoarea.
Despina a așteptat răbdătoare lângă mine; mi s-a părut, în același timp, îndepărtată, pierdută, liniștită și consolată că orice ar face, nimic nu mai poate fi schimbat. Fără o vorbă, a pornit alături de mine cu aceeași nepăsare ca și cum acest drum l-ar fi făcut zilnic! Ca o femeie care-și așteptă bărbatul cum se cade, ar fi zis Ion Halmaghi, cu sila lui inexplicabilă de-a rosti toate sunetele cuvintelor, lăsând impresia că se bâlbâie mereu sub presiunea unor tainice emoții.
Am pășit în acest spațiu fierbinte al ulițelor părăsite, cu viața lor ascunsă, fără să ne privim, unul lângă altul, înregistrând cu nemărginită grijă doar loviturile ușoare ale rochiei deasupra genunchiului stâng. Îi știam mersul unduitor și, ca de fiecare dată, mă miram cum nu se frânge acest trup fragil sub greutatea aerului pe care-l străpungea și-l învingea cu uimitoare ușurință. „Cum așa, fără să se fâțâie?” s-a mirat Dionisie Borcoman. Așa bine, am ridicat tonul exasperat de neputința lui de-a înțelege. Poate nu reușesc eu să sugerez mersul Despinei. E unic. Nici o femeie n-ar fi în stare s-o imite, înțelegi? E ca o convulsie care pornește de sus în jos, ca o mlădiere, ca o creangă de alun bătută de vânt, mă căzneam să fiu cât mai aproape (și mai sugestiv) de adevăr. Și de fiecare dată nemulțumit, abandonam mânios că nu eram capabil să exprim un lucru atât de simplu! Or, nici acum nu știam ce se întâmpla cu trupul ei, care aluneca peste pietrișul drumului spălat de apa tulbure a ploii.
Am iuțit pașii, încercând să scap de obsesia că mersul ei se desprindea, ca o tresărire, din însăși zvârcolirea ploii. Nu-mi reproșam, de exemplu, faptul că normal ar fi fost să întreb de tata, să aflu cât mai multe amănunte despre ultimele lui luni de viață. Surprinsă de graba mea, Despina rămăsese în urmă descumpănită, parcă nedumerită de nerăbdarea mea exagerată. Ea intuia foarte bine că, deși petrecusem cea mai mare parte din viață alături de tata, niciodată nu trecusem pragul confesiunilor accidentale. Acest fapt crease în mintea ei un ascendent pe care nu încerca să-l folosească. Nu știusem nicicând, cu adevărat, ce se afla dincolo de chipurile noastre calme. Nu, nu era vorba despre respingere, ci numai și numai de o decență excesivă. Moartea mamei a produs în casa noastră acea ruptură definitivă, care n-a putut fi depășită niciodată. Nici eu, nici tata, dintr-un sentiment evlavios pe care ni-l sădise mama, n-am avut curajul unei inițiative. Am crescut alături de el, fără să mă gândesc la suferințele și bucuriile acestui bărbat rămas văduv de tânăr, care și-a crescut copilul cum a putut și cum a știut, l-a ținut prin școli, fără să-și permită vreodată efuziuni sentimentale. Probabil le așeza undeva în apropierea impietății, nu știu, n-am înțeles (dar am acceptat) acest fel de-a fi pe care Dionisie Borcoman, după ce-l cunoscuse și stătuse alături de el ceasuri întregi, fascinat de cuvântul lui cald și molatic, l-a considerat a fi „resemnarea absolută”. Nu cred să fi fost acesta adevărul! Mai degrabă era vorba despre sfiiciune, de o prea mare sensibilitate pe care moartea mamei o împietrise într-o stare totală de șoc. În orice caz, nu se „resemnase”, dar își purta revolta doar pentru sine, în tăcere… Chipul lui se topise, cursese la vale, cărând toate aluviunile firii. Nimeni nu l-a văzut vreodată în preajma altei femei sau dând măcar semne că ar dori apropierea lor. Nici nu le respingea, le îngăduia prezența, dar îndepărtându-se, pierzându-se în alte spații de viețuire. Te pomeneai că el, de față fiind, dispărea prin acele tainice ascunzișuri unde nimeni nu putea ajunge. „Bă, Oneo, i-a zis Unchiul David într-una din rarele zile când vene la noi, găsindu-l cu șorțul dinainte spălând vasele, de ce nu-și cauți tu o muiere care să aibă grijă de tine și de băiat. Orișicât ai fi tu de îndemânatic, tot nu-i ca atunci când face o femeie lucrurile ce-i revin prin voia lui Dumnezău să le facă!” Și cum tata se făcea că nu aude, strecurându-se abil pe lângă realitatea imediată, unchiul David a stăruit cu vocea lui înaltă și răgușită de tutunul prost și rachiul băut prea des. „E asta a lu’ Ariton, Cornelia. Îi arătoasă, îi harnică, bălană și cuminte. Altele și-or fi pus poalele-n cap. I-am aruncat așa, într-o doară o vorbă când am prins-o singură pe la selector. I-am zis: Tu, Cornelițo, de când s-o prăpădit al tău, Ariton? De trei ani, zice ea, da’ știi cum, numai ochi și urechi. Asta însemna că s-o dus după Ana lu’ Onea Brezan? întreb eu cam nesigur pe mintea mea că, de, mă cam lasă de-o vreme încoace. După, zice ea scurt. La vreo doi ani. Tu ai vreo hibă? Știi tu că…, o iau de-a dreptul. Mintea femeii iute, o și prins cursul vorbei. Nu, zice ea parcă mirată, parcă mânioasă. Răposatu’ o avut de m-o lăsat singură pe lume ca și cum nimic n-o fost. Știi doar bine și nu trebuie să te prefaci, că ție ți-am vândut bouleanu’ ăla de-am umblat pe la doftori! El, Dumnezău să-l ierte!”
Atunci tata a lăsat farfuriile în apa băloasă, și-a șters mâinile pe șorț de parcă ar fi vrut să le jupoaie pielea. „Tu vrei, băiete?” m-a întrebat el, fără să mă scape din ochi. Apoi, sub tăcerea și rușinoasa mea încruntare, căci nu-mi puteam imagina în nici un chip cum aș fi stat lângă o altă femeie ca să-i spun și mamă, tata a spus cu blândețe (și resemnare?): „Vezi, Davide? Asta e, mă!”
În fața casei cu două rânduri de geamuri mari peste care erau trase jaluzele decolorate de soare, alburii, stropită cu noroi peste zugrăveala verzulie, Despina s-a oprit brusc, lovindu-se de mine. S-a tras speriată într-o parte, m-a ocolit prin spate, tăind drumul principal, care, înainte de-a urca spre păduri, intra pe o ulicioară însoțită de căpriori bătuți pe stâlpi înalți de-a lungul caselor pentru a le feri de frecarea vitelor, care veneau din pădure, de la pășune; acum putreziți, ieșeau din piroanele mâncate de rugină, spânzurând ca niște zdrențe inutile…
Despina și-a croit pașii în unduirea lor în așa fel încât s-o pot ajunge din urmă, lăsându-mi răgazul să mă dumiresc, fiindcă, probabil, avea impresia că m-am rătăcit în hățișurile unor sentimente confuze și contradictorii. Se auzea fonfăitul lipicios al ghetelor ei joase, fără toc, care frământau noroiul ritmic, adunat ici-acolo în ogașe pe care ploaia le umpluse cu apă tulbure. Pe lângă ziduri, prin dosul caselor, un tărâm de iarbă pălită însoțea intrarea spre casa noastră. De ce oare nu călcam pe cărăruia asta cu iarbă și înaintam prin glodurile astea? m-am întrebat surprins de curioasa noastră comportare, rătăcind cu privirea peste locurile în care mă aflasem de atâtea ori în viață, fără să fi înțeles temeinicia lor.
Nu se schimbase nimic de la locul lui și totuși nimic nu mai rămăsese la fel, așa cum le-am știut! Descoperirea nu mi-a făcut nici o plăcere; dimpotrivă, eram stingherit, puțin enervat, neputincios în a-mi camufla deziluzia, din toate câte puțin. Ceea ce păruse la început a fi reverie, se dovedise o simplă constatare apatică și neconvingătoare. Până și urzicile grase, crescute pe lângă pălanurile cârpite și răscârpite cu îndemânare și cu aceeași dorință limpede de-a stopa implacabila măcinare a obiectelor sub greul timpului, da, până și urzicile sunt la fel de înalte și arțăgoase chiar și acum toamna, la fel, ca-n fiecare an, albite de praful pământului răscolit de ghearele păsărilor pe care ploile îl aduceau înapoi în gropile săpate…
„Nu s-a chinuit deloc, a vorbit, în sfârșit, Despina, înăbușindu-și pornirea de-a plânge. S-a topit ca o lumânare. A respirat odată mai tare, parcă se terminase aerul. N-a scos un cuvânt… venise mama să-i aducă de mâncare și l-a găsit ziua în amiaza mare întins în pat cum nu făcuse niciodată de când îl știu. Cu toate insistențele mamei, n-a vrut să mănânce… Nici n-a spus din ce cauză… Nu voia!… A rugat-o să-i trimită preotul. Mama a venit la grădină unde adunam ceapa cu câteva femei și mi-a spus că nu-i bine cu bădicul Onea și să mă duc după părintele Damaschin Mija. Am lăsat totul și am trecut pe la dispensar. Aici totul era vraiște. Doctorul plecase. Când am ajuns în capul ulicioarei, l-am întâlnit pe doctorul Tănăsescu. Întârziase autobuzul și stătea de vorbă cu câțiva oameni. Nici nu mai știu cine erau: Parcă Toma Mărincuței, primarul Vasile Fodor, vreo doi străini… N-are importanță!… Doctorul nu m-a refuzat și, când au auzit că bădicul Onea e rău, au venit și primarul și Toma Mărincuței. Când ne-a auzit, bădicul Onea a întors capul și două lacrimi i s-au scurs pe obraji scofâlciți. Iartă-mă, dar slăbise îngrozitor în ultima vreme. Nu știu, am credința că voia să se ducă… Nu… nu refuza mâncarea, dar cred c-o împărțea cu câinele, cu Murăș. Mă, Tomo, a zis el cu un glas viguros, care ne-a oprit pe toți în pragul ușii, eu n-am nimic. Nu mă doare nimic. Am trimis după popă, nu după doctor, înțelesu-m-ai? Apoi, văzându-mă pitulată în spatele doctorului, s-a răstit la mine cum îi era felul: Tu, fato, du-te și-l adu pe părintele Damaschin că am cu el o vorbă… Și ne-a întors spatele, cufundându-se într-un fel de somn. Doctorul Tănăsescu s-a apropiat de pat, s-a aplecat peste el și mi-a făcut semn să mă grăbesc. Apoi au plecat cu toții. Doar primarul a rămas în urmă. Uite așa și-a rotit ochii prin curte și a cercetat locul. Dacă vrea să vândă, mi-a zis el referindu-se la tine, cumpăr eu. N-am zis nimic, dar eu știu că tu nu vrei să vinzi. Îi puteam spune, dar mi s-a făcut așa o lehamite când omul trăgea să moară, și ăsta se și vedea instalat în locul lui…
Pe la șapte-opt a ieșit preotul de la el. L-a spovedit și l-a împărtășit, și ne-a spus să ne grăbim. Mama s-a speriat și a început să plângă. Am trimis-o să-ți dea telefon. Eu am stat până la sfârșit. Nu mi-a fost frică. Adică nu știu nici acum ce-a fost. Mi se uscase doar gura și apa băută nu reușea s-o umezească. Simțeam că mi se strânge cerul gurii, că-i gata să crape… Așa cum ți-am spus, n-a scos o vorbă. N-a vorbit decât în fața preotului. Cred că disprețuia lumea. Nu te supăra pe mine, dar așa este: ne îngăduia pe toți, dar era deasupra noastră, înțelegi?”
Am încuviințat printr-un „posibil” oarecare spus printre dinți. Cine mai putea să știe!? Așa să fi fost! Despina era convinsă că descoperise taina tatei și, acum, spunându-mi-o, avea sentimentul că săvârșise un sacrilegiu. Din acest punct de vedere, jertfa ei era inutilă și inacceptabilă. Am tăcut, însă, lăsând-o să continue. Cu toată simplitatea, șirul acestor cuvinte avea asupra mea un efect liniștitor, mă îmbărbăta, îmi dădea curajul necesar ca să accept realitatea. Egoismul acesta nemăsurat și nemărturisit îmi îndesea neputința de-a răzbi singur. Aveam nevoie de fata asta măruntă, de feminitatea ei caldă și mângâitoare. „Din când în când, a continuat ea în același fel (sau aproape), tresărea, deschizând ochii mari. Căuta pe cineva prin casă, așa cred, pentru că i-am urmărit privirea și am văzut că mereu se oprea asupra a două fotografii înrămate deasupra candelei. Într-una erai tu și-n alta maică-ta. Când am vrut să iau pozele ca să le aduc mai aproape, a scos un geamăt atât de adânc încât mi-am zis că acesta trebuie să-i fi fost sufletul, care se pregătea de plecare și voia să vă ia măcar chipul cu el…. Leica Varvara a Mărincuței l-a spălat, l-a berberit bădicul Toma, l-au îmbrăcat în hainele bune… de sărbătoare…”.
Despina a tăcut. Se eliberase de aceste clipe și acum, așa ușoară cu era, hoinărea prin orizonturile care se deschideau printre casele mohorâte peste care ploaia toamnei cădea fără încetare. Din același egoism pe care nu aveam puterea să mi-l mărturisesc, aș fi vrut să-i opresc îndepărtarea printr-un gest, care s-o aducă înapoi, lângă mine. Aș fi cuprins-o, de exemplu, de mână ca să-i simt căldura aceea diafană, greu de descris, pe care ființa ei o lăsa să ajungă la mine.
Cu toate acestea, încercam același sentiment straniu că moartea se poate întâmpla altuia, doar altuia, că eu și ai mei am fost excluși. Mă detașasem complet și rapid de tot ceea ce-mi spusese Despina, părându-mi-se povestea ei neverosimilă, rodul unei imaginații sălbatice. Oricum ar fi fost, pe mine nu mă implica în nici un fel! Sau cine știe! Ea nu izbutise să găsească cea mai potrivită stare sufletească prin care să mă apropie de aceste momente unice, irepetabile, definitive. Nu avusese nici forța, nici dibăcia să o facă, m-am consolat imediat.
Am refuzat să mă gândesc că realitatea a devenit autoritară (autocrată?) peste ființa mea nerușinat de liniștită. Nu mai simțeam duritățile ascunse în cuvintele Despinei; era o senzație nelămurită încă; probabil nu indiferența era la mijloc, nu, fără îndoială, ci o încercare controlată de a-mi ascunde suferința profundă, așa cum o făceam de fiecare dată, dintr-un nepotrivit și nestăpânit sentiment de rușine. Da, domnilor, mi se părea ridicol ca un bărbat să sufere în văzul lumii; mi se părea nepotrivit să las o cât de mică bănuială că așa ceva se petrecea și cu mine. Înțelegeam durerile aproapelui, le acceptam cu o anumită curiozitate, le studiam cu anumită plăcere. Masochismul ăsta „pe ocolite”, cum ar fi spus Dionisie Borcoman, îmi dăduse mult de lucru, dar și multe satisfacții. De aceea, oamenii mă căutau cu încredere și fervoare, spovedindu-mi-se. Aglomerarea acestor multe întâmplări nefericite mi-a erodat simțurile, amenințând să șteargă orice graniță între bucurie și tristețe. „Cu alte cuvinte, tu ai ajuns la un loc cu verdeață unde nu-i întristare și nici bucurie, unde-i liniștea-i perfectă” glumise Dionisie, dându-mi de înțeles că prea sunt (și mă complac a fi?) robul fleacurilor sentimentale. Delicatețea lui care nu-i era în fire, m-a înfuriat; nu de consolare aveam eu nevoie acum, ci de cineva, de un om care să aibă curajul de-a scurma această infirmitate pentru a trezi țipătul salvator al durerii. Altfel aș fi revenit printre pământeni, aici, lângă Despina, fata asta frumoasă ca o bijuterie persană, sau ca un scarabeu, sau ca…
Casa noastră, cu fațada ei scorojită, căzută pe alocuri, închidea ulicioara. M-am oprit în fața porții, încercând să percep realitatea topită în prea multe (și istovitoare) bariere imaginare. Vopseaua de pe lemnărie se cojise, tencuiala colțului dinspre grădina lui Iacob Cocoran se prăbușise, lăsând cărămida dezgolită ca o gură știrbă uitată deschisă. Simțeam iarba măruntă, deasă, ca un pluș, sub picioare. M-a înfiorat amintirea, ivită instantaneu, că în copilărie îmi plăcea să stau pe bancă în fața casei (acum mai rămăsese doar un stâlp mărunțit de putregai), cu degetele picioarelor sprijinite în iarba moale și răcoroasă, urmărind beat de soare și liniște scalda găinilor în țărâna de sub tufele de urzici. Mi se părea că cerul albăstrui cobora printre plopii din grădina vecinului, Iacob Cocoran, rămânând suspendat în crengile zvelte. O pală de vânt se strecura anevoie pe sub imensitatea asta copleșitoare, aducând cu sine miresme de nămol răscolit de ape curgătoare. Se auzea ca o părere vâjâitul Oltului, lovindu-și apele mereu tulburi de malurile înalte. „Iar stai ca lovit de streche, mă? mă lua mama la rost. Du-te până-n Dobrila și du de mâncarea că i s-o fi lungit urechile părintelui tău, așteptându-te. Fuguța, mamă, venit-ai?”
Da, întotdeauna așa-i spunea tatei, strecurând, îndesând în silabele cuvintelor o neînțeleasă distanțare, un respect forțat, tiranic. Am tot încercat să aflu izvorul acestei răceli impuse, acestei îndepărtări autoimpuse, cețoase și apăsătoare. De fiecare dată m-am lovit de nevăzutele bariere ale unor conveniențe osificate într-o tradiție inflexibilă. N-am izbutit niciodată să merg mai departe, să mă apropii de semnificația precisă a acestui comportament. Îmi era ciudă, mă minunam, furia se revărsa fierbinte, fiindcă moștenisem – e drept – un grăunte din ambiția mamei, din aplecarea ei spre lucrurile de taină, dar, în același timp, și limpezimea spirituală a tatei, nepăsarea lui plină de umor în fața comportamentelor misterioase de acest fel. Chiar dacă nu le înțelegea deplin, chiar dacă nu era de acord cu ele, le tolera înseninat de veselia lui acidă, usturătoare, perforantă…
„Nu intri?” a întrebat Despina, cu o calmă îndepărtare, dându-se la o parte din fața porții deschise.
Am tresărit. În ultimele zile, din ce în ce mai des și mai pregnant, eram cucerit de amintiri din copilărie. Multe uitate și reînviate prin cine știe ce tainic proces al alchimistului care eram, altele păstrate cu grijă și îmbogățite cu noi și, uneori, nepotrivite comentarii vetuste. Era un mod de-a mă ocroti. Ori de câte ori aveam insomnii, recurgeam la acest nevinovat șiretlic al invocării unui timp trecut, exercițiu care căpătase o oarecare periodicitate, scoțând la iveală amănunte rămase în conservare într-un colț al minții sau al inimii. Devenise, ca să spun în acest fel, un elixir, un drog minunat prin care mă feream de realitatea imediată, străină și stearpă, un deșert lunatic, halucinant. De aceea, am ocolit întrebarea Despinei, în fapt voind a evita orice dialog posibil din acest punct de vedere, care s-ar fi reîntors fatalmente tot la adevăratul gând și adevăratul sentiment născute din adâncul ființei mele neadaptabile.
Nu cred că Despina ar fi fost capabilă să se folosească de o asemenea subtilă provocare; era excesiv de emotivă, stare care se revărsa violent în afară, obligându-mă să-mi controlez toate mișcările. (Acum abia se abținea să nu plângă, frângându-și mâinile, răsucindu-le…). Sub această impresie obsedantă se statorniciseră ultimele zece-cincisprezece minute de când mi-am dat seama că Despina se găsise mereu în preajma mea în tot ceea ce întreprinsesem în plan sentimental. Oare chiar îmi păsa atât de mult ce gândea fata asta cu chip de copil bolnav de melancolie? Da, a venit răspunsul cu surprinzătoare duritate, îți pasă, lasă dracului minciuna asta sfruntată că ți-ar fi indiferent. Eram pur și simplu descurajat, eram pur și simplu descumpănit. Nu știam ce să fac cu aceste duioșii pe care mi le dăruia Despina. Când l-am citit prima dată pe Proust, am râs: Iată, ce înseamnă cugetul nesupravegheat! (De fapt, în adolescență, abia am citit primul volum din „În căutarea timpului pierdut”, am renunțat, cutremurat de sila că poate exista un individ care să cotrobăie prin mizeriile sufletului omenesc și apoi să le descrie cu exactitatea profesorului de chirurgie. Mi s-a părut impudic, o violare inutilă, o vorbărie fără noimă, arta culinară a unui maestru burtos, am declarat ritos mai târziu spre disperarea Lonei, care, scoasă din sărite de cinismul meu prefăcut, ripostase: „Mujicule!” Tot ce nu înțelegi și se pare că nu există și respingi”. Și eu: Cum de nu resping atunci basmele românilor, care sunt croite tocmai de convenția inexistentului? Și ea: „Þărănoi afurisit!”).
Curtea pietruită prin care troscotul se întinsese ca o molimă, era atât de curată încât am avut impresia că aici nu mai locuia demult vreo ființă omenească. Nu mai semăna nimic cu ceea ce știam eu că era: șura încuiată cu un lacăt mare, ruginit unde tata depozita tone de fân de care nu mai avea nevoie, fiindcă vitele fusese nevoit ca să le vândă, pentru că, în orgoliul lui nemăsurat, n-a acceptat niciodată ideea ca eu să renunț la gazdă și să mă mut la căminul studențesc; grajdul , cu ușa deschisă, părea o groapă întunecoasă; cotețele păsărilor goale; gardul dinspre Iacob Cocoran prăbușit ici-acolo, prin spărturile căruia au năvălit găinile speriate de apariția noastră; cei doi meri sădiți la intrarea în curtea păsărilor, cu frunzișul spulberat, încă mai arătau câteva poame chircite, gălbenite pe crengile de deasupra fântânii acoperită cu țiglă.
„Du-te”, m-a îndemnat Despina nemulțumită, luându-mi geamantanul din mână.
Am urcat scările spre veranda deschisă pe ușa căreia ieșea un miros trăsnitor de naftalină și fum de lumânare. În mijlocul încăperii, pe masa acoperită cu o cuvertură cu trandafiri din lână roșie pe care o adusese mama ca zestre (țin bine minte acest lucru, pentru că tata o păstrase într-o ladă unde numai când am plecat la facultate mi-a dat voie să mă uit: Aici, băiete, sunt lucrurile mamei tale, a zis el. Să le păstrezi că altceva nu ne-a lăsat. Copiii tăi să știe că o fost mare meșteră în țesături și cusături. Avea har de la Dumnezău! Așa o fost ea miluită de Cel de Sus”), pe această cuvertură se afla sicriul cu trupul împuținat al tatei. (Cine a scos cuvertura asta? m-a iritat gândul Cu ce drept? Dar am tăcut, înghițindu-mi vorbele și alungându-mi surpriza neplăcută printr-o zvâcnire a capului ca și cum m-aș fi ferit din calea unei lovituri).
Două lumânări groase fumegau continuu, clătinându-și lumina în toate părțile, revenind iar și iar la înălțimea lor bățoasă. Un cearșaf alb, tivit cu dantelă (Oare al cui e, că nu-mi aduc aminte de el?) acoperea acest trup până sub bărbie, dându-i o și mai evidentă stare de uscăciune; în locul ochilor, două găvane cu pielea zbârcită pe margini ca două smochine; în locul buzelor cărnoase, roșietice, o linie subțire frântă din loc în loc de crețurile, care coborau din toate părțile, adunându-se într-o pungă – iată ce mai rămăsese din tata!
Și cu toate acestea, liniștea, seninătatea care pluteau deasupra acestui chip din ceară erau impresionante. Le simțeam păstoase, materiale, grele ca o cortină din pluș. Îmi era ciudă că nici un gând nu se statornicea ca să mă scoată din această contemplare indiferentă a unei ființe care dintr-o întâmplare cosmică era tatăl meu. Iată, ți se poate întâmpla chiar și ție! Mi-am spus tulburat de tăcerea care se întinsese și asupra mea. Împăcare? În nici un chip. Moartea este cea mai nerușinată înșelătorie a Naturii (sau a lui Dumnezeu?). Atunci? Ehei, acum lucrurile sunt și mai complicate… Ba nu! Greșești! Speculațiile tale nu duc nicăieri și nici nu folosesc la nimic. Te afundă și mai mult în nimicnicia omenească. Cum așa? Doar omul este ființa inteligentă care… Foarte bine! Totul e, la urma urmelor, foarte simplu. Numai moartea poate confirma sau infirma principiile tale filosofice după care ai pretenția că ți-ai orânduit viața. Or, aceste principii sunt valabile numai pentru tine și într-un singur moment, cel al sfârșitului. Fiecare murim în felul nostru, singuri, așa cum am și trăit. Nu se spune că morții cu morții, vii cu vii, drept panaceu universal? Aha! Nici tu, Mihneo, nu faci excepție! Degeaba încerci să demonstrezi altceva, că tu ai putea să de detașezi de moarte, s-o păcălești, să-i frângi gâtul! Poate doar părintele tău s-o fi făcut. Nimeni n-o să știe niciodată. Când se va descoperi această taină a morții, omenirea va intra în veacul armoniei și al păcii depline, fiindcă nu va mai avea deasupra tăișul timpului. Privește, în fața morții, seninătatea este cea mai potrivită expresie, cea mai puternică lovitură prin care tatăl tău a înlăturat frica. Or, moartea se bazează pe această frică. Frica este antecamera morții. Uite, privește, cum un țăran oarecare a infirmat toate principiile tale. Totul s-a simplificat până la abstract! Totul!… Da, acest lucru l-ai pierdut tu: Forța de a te împotrivi, de-a accepta această ființă cu neființa ei. Înțelegi? De aici s-a născut ironia lui profundă și biruitoare, care s-a dovedit născătoare de energia supraviețuirii demne și statornice în acest spațiu și sub toate timpurile. Istoria începe întotdeauna cu un asemenea om, care aspiră la supremația eternității, învingându-și frica, de aceea, socot că lacrimile mele ar fi fost o impietate… Oricine are dreptul să mă judece, dar puțini dintre aceștia vor putea trece peste pragul fricii, așa cum am făcut-o eu în fața năsăliei…
Am simțit cum liniștea îmi înmoaie sufletul, dându-i o bogăție greu de presupus că ar exista. „Cu lumânările o fost mai dificil, mi-a risipit Despina gândurile, crezând, de această dată, că am nevoie de sprijinul ei. Nu se prea găsesc… Dar să fii liniștit că am făcut toate cele de cuviință”. Ce înseamnă cuviință, Despină? am întrebat fără rost, obligând-o să se așeze lângă mine de-a dreapta mortului.
O tăcere îmbâcsită de fumul lumânărilor s-a răsucit printre noi scurmată din când în când de bolboroseala ploii aruncată în geamuri de rafalele vântului. Iartă-mă, am spus. Ea m-a mângâiat pe obraz cu atâta sfiiciune încât, fără să vreau, am zâmbit. „Hai că ți-am pregătit ceva de mâncare”, a vorbit ea, fără să ridice ochii din poala rochiei negre, înfoiată care-i ascundea toate formele de femeie, transformând-o într-un fel de pomișor zvelt. Doar mâinile ei firave se zbăteau în fel și chip, ca două aripi frânte, încercând să împrăștie cumva confuzia dintre noi. Hai! am țâșnit, obligând-o să se ridice la fel, printr-un zvâcnet al întregului trup.
Acum, uimirea ei nu mai era atât de bine stăpânită; luată prin surprindere, își ridicase fața pătată de pistrui pe care se amestecau mirarea și nerăbdarea, cu uimirea și nemulțumirea într-o fulgerătoare (și amețitoare) succesiune.
Prin ușa tăiată în zidul gros al casei, pe scările înguste, am coborât în bucătărie. Era o încăpere relativ mare, cu un pat așezat sub fereastra care dădea spre curte și o masă în mijloc, o sobă „Vesta” îngrijită și lustruită cu bronz argintiu în care pâlpâia focul, un dulap cu vitrina plină de pahare și farfurii de tot felul, desperecheate, dar orânduite după niște criterii, care mie nu-mi spuneau nimic.
Căldura jilavă m-a cuprins întâi din față, apoi mâinile, întregul trup, scoțând la iveală imensa oboseală instalată în fiecare fibră a ființei mele. Mici înțepături, milioane de înțepături mi-au încleștat mușchii, încetinindu-mi mișcările. Mintea însăși intrase în aceeași lentoare; trecusem peste pragul suportabilului…
Am mâncat fără să mă intereseze gustul mâncării, fără silă, fără poftă, străduindu-mă să ating cât mai rar lingura de pereții farfuriei ca și cum astfel aș fi putut păstra această tăcere liniștitoare. Am vrut să-mi aprind o țigară, dar Despina, cu aceleași gesturi blânde, unduioase, care mă fascinau prin fermitatea lor, mi-a luat-o dintre degete și aruncat-o în sobă. N-am ripostat, deși altădată aș fi făcut-o cu destulă violență. Îndrăzneala ei mersese mult prea departe, ea însăși fiind convinsă că un gest în plus ar fi costat-o.
Pot să mă întind pe pat? am întrebat-o batjocoritor.
Trecând peste tonul meu, a încuviințat, închizând ochii, și a început să adune farfuriile de pe masă.
Era tare patul învelit în cuvertura decolorată și roasă până la strămătură. Pernele miroseau a transpirație stătută, păr îmbâcsit de sudoare și busuioc uscat. Cu ochii închiși, ascultam cum mâinile îndemânatice ale fetei puneau totul la loc, fiecare obiect de acolo de unde-l luase cu un sfert de oră înainte. Îmi plăcea să-i urmăresc mișcările întotdeauna măsurate, mereu egale, formate din acolade fine și semne de interogație. Poate chiar și ea avea această plăcere de a se ști urmărită, cine știe! pentru că arare ori gestul era deformat de vreo zvâcnire impetuoasă.
Despină, am chemat-o pe numele acesta cu care o alintam de obicei, deși în sinea mea îl consideram stupid, sunând ca un dăngănit de clopot spart.
S-a întors spre mine, cercetându-mă încruntată, cu mâinile încleștate pe farfuria pe care tocmai o ștersese cu un șervet.
M-am gândit bine, am urmat cu monotonie studiată, poate puțin mai multă decât aș fi vrut. Aș vrea să știu și părerea ta… Ai terminat cu vasele?
Fata a lăsat farfuria pe un colț al mesei învelită în șervetul alb cu care o ștergea, și s-a apropiat de scaunul de lângă sobă, aproape de pat.
Nu acolo, aici! i-am arătat spațiul din pat, de lângă mine.
Și-a adunat poalele rochiei cu o mână, s-a ridicat întâi în genunchi peste salteaua de deasupra, s-a lăsat pe un umăr, și-a întins picioarele, rămânând cu fața în sus și evitând să mă atingă. Cum putea fi un om atât de neînsemnat și totuși atât de prezent? Ce mister se ascunde în această femeie? Cum se produce acest miracol? m-am întrebat nedumerit de fulguirea trupului de femeie, care rămăsese fără vlagă, adormit parcă deasupra cuverturii.
M-am gândit să mă reîntorc în sat, am spus cu neîncredere. Nu știu cum să-ți explic! De opt ani încerc să-mi aflu locul și cu cât trece timpul, îmi dau seama că m-am îndepărtat mai mult de scopurile mele. Condițiile nu mi-au permis să fiu un inginer bun, un inventator, mă rog, un creator. Ce-a mai rămas din mine? Un pumn de cenușă…
(Da, mi-a plăcut metafora, am fost încântat de efectul ei asupra Despinei, care asculta cu sufletul la gură. De altfel, nu făceam altceva decât să reiau o discuție pe care Lona o sfârșise cu brutalitate. Ea, citadina, structural citadină, m-a luat peste picior, m-a batjocorit, iar eu am tăcut împietrit că am rămas atât de singur. Din acest motiv, am refuzat propunerea ei să mă însoțească, nici n-a protestat, nici n-a insistat ceea ce însemna că nu i-ar fi făcut nici o plăcere să bată noroaiele prin Fântânele și nici să vegheze la căpătâiul părintelui meu. De aceea, acum, sforțarea de-a fi cât mai limpede, mai exact, se împotmolea mereu în nămolul suspiciunilor și al îndoielilor că însăși Despina aspira la alte condiții și la altă condiție, dar, spre deosebire de Lona, avea răbdarea să mă asculte fără să mă contrazică. Am urmat cu o oarecare exaltare (sau nervozitate?):
Sunt mereu chinuit de ipoteticul paradis al copilăriei, de părelnicul paradis pierdut despre care tu știi foarte bine că numai paradis n-a fost. Când îți pierzi mama pe care o iubești, la vârstă atât de fragedă, e imposibil să nu rămâi însemnat pentru toată viața. Dar și altfel regretul îmi paralizează orice inițiativă. Sunt plin de zgura orașului. Simt, Despină, cum m-am îndepărtat de mine însumi. Sunt un străin….fără speranța că mai există o altă perspectivă decât aceasta…
Am tăcut, exasperat de faptul că nu acestea trebuiau să fie întocmai cuvintele pe care le-am căutat și le-am ordonat de atâta vreme în discuțiile interminabile cu mine însumi și, apoi ceva mai târziu, în fața Lonei, ca prim martor, a cărei reacție m-a dezamăgit. Deși înțelegeam că era sinceră, respingerea totală și definitivă a Lonei m-a jignit profund.
Nu știu, pierdusem direcția, mă rătăcisem din nou printre gânduri nespuse vreodată și sugrumate de lipsa mea tot mai acută de îndrăzneală, de placiditatea comodă, confortabilă în care intrasem și în care mă complăceam. Nu era vorba de nerăbdare, așa cum lăsam să se întrevadă, ci de o confuzie întreținută pe care Despina, cu spiritul ei feminin atât de pronunțat, o intuise. Din acest punct de vedere, ea avea dreptate: aveam nevoie de o perioadă oarecare, încă nedeterminată, de reculegere în care să mă lămuresc, să mă conving că ceea ce spun și susțin este nu numai adevărat, dar și dorit. De aceea, acum, parcă adormise istovită de atâtea cuvinte, nu schițase nici un semn că ar fi vrut să mă întrerupă, așa cum aș fi vrut, cum simțeam că ar fi fost necesar ca să-mi trag sufletul.
„Crezi că ai să poți renunța?” a rostit ea, în sfârșit, întrebarea, ferindu-se să pună vreun accent.
La ce? am ripostat dezamăgit, dar, practic, căzând în cursa ei. La ce? am repetat, dând enervat din mâini. La camera mea îmbâcsită de praf și de sticle golite cu Borcoman până când nu mai știm de noi? La containerele cu gunoi fermentat? La scuipatul de pe trotuare? La hârtiile de ambalaj aruncate peste tot? La mirosul de trupuri nespălate din tramvaie? La ce? La fabrica aia nenorocită unde bem nechezol și ne povestim filmele văzute, pe furate, la video? La ce?
„Crezi că-i atât de ușor să iei viața de la început? a șoptit Despina în același fel, neutru. După gustul mierii, e greu… Nu ai la îndemână decât un televizor, care, așa, cu programele ălea idioate, nu mai ai ce vedea după ora nouă, pentru că se întrerupe curentul electric. Spectacolele de film, din aceeași cauză, nu se mai țin la căminul cultural, teatrele, în trecere, nu intră decât o dată la cinci ani în această fundătură și atunci când își aduce aminte cineva de la județ că mai existăm și noi. Spune-mi ce ai să faci aici, în frig, în noroi, într-un sat cu oameni bătrâni, care nici la biserică nu se mai duc de când s-au reîntors în ei înșiși. Orice aspirație este frântă, zdrobită, călcată în picioare. Este ca o condamnare pe viață, ca o deportare… Cum vrei!…Ce mai știi tu despre lumea asta pe care ai părăsit-o?”
Dar e lumea mea! m-am mirat prostește.
„Știu”, a răspuns Despina și acest „știu” a fost cel mai usturător reproș.
Mi-am strecurat mâna pe sub cotul ei îndoit între noi, căutându-i palma caldă, degetele subțiri, transparente sau, poate, chiar am vrut să-i întâlnesc sânii mărunți, ca să mă conving că sub rochia acesta cernită, femeia părăsită cu ani în urmă, mai întâi în adolescență când formele ei neîmplinite, de copilă întârziată, au îndepărtat masculul din mine, apoi în studenție când relativul succes în rândul colegelor mele, mi-a scos-o din minte, a rămas aceeași. Deși ea mi se dăruise, fără a cere nimic în schimb, sau, poate, a făcut-o și eu n-am înțeles? Acum, ea a tresărit și m-a împins delicat într-o parte, cu același cot strecurat între coaste.
„Poate m-am schimbat…, a început cu nehotărâre, negăsind încă drumul spre gândul pe care bănuiam că o frământă. Cu siguranță, ceva s-a schimbat… Simt… Fodor, primarul care a venit de vreo șase luni de prin Moldova, om așezat, m-a cerut de nevastă, a sărit ea peste cal. Chiar dacă e moldovean, e băiat bun, are tot ce-i trebuie. A lucrat pe șantier ani mulți și a câștigat bani ca să trăiască toată viața, fără să facă nimic. Mama mă sâcâie să accept. Și eu ce să fac? Am aproape treizeci de ani, sunt un simplu tehnician horticol, înglodat între straturile de morcovi și veșnic mirosind a ceapă și cimbru…”.
Am tăcut, intuind că ea aștepta de mult acest moment al explicațiilor. Nu știu dacă fusese sinceră până la capăt, dar chiar tata îmi scrisese despre acest Vasile Fodor, primarul trimis de la județ după scandalul cu unchiul David ca să facă ordine, care începuse să intre în curtea Despinei din ce în ce mai des și cu mai multă îndrăzneală. „Să mai știi, băiete, că primarele cel moldovean, venit din acele ținuturi de dincolo de munți, se poartă ca un bogătan în curtea Niculinei lu’ Valer Moțoc, care, chiar dacă spune alta, i se pare c-o prins pe bunul Dumnezău de picior. Și-ți mai spun că între el și Despina e diferență de vreo cincisprezece ani, și lumea vorbește că are copii mari lăsați prin Moldova aceea de izbeliște. E de crezare că omu’ ăsta are uitătura celui care are de ascuns ceva. Și, apoi, mă băiete, tu știi că fata asta a Niculinei e sighinașă, parc-o făcut-o mă-sa din tulpini de cânepă ca tot neamul cel breaz al Niculinei, și nu-i de ea să se ducă după primu’ venit. Valer, de, lacom cum îi, ar da-o cu amândouă mâinile, că Despinei i-o trecut vremea măritișului, c-o ales și fata asta până stă acum să culeagă. După părerea mea, fata asta are un dor la inimă și nu-l spune la nimeni, îl ține în sufletu’ ei ceea ce părintele ei nici nu bagă de samă. Fata asta ar fi fost cum nu se poate mai bună pentru tine că erați doi cu capu’ în nori. Chiar așa vorbirăm noi și cu Valere pe când încă trăia maică-ta și voi vă jucați în țărână la noi, în curte. După cum lăsați unu’ după altu’, după cum se uita ea la tine, eu și maică-ta așa gândeam c-o să se potrivească. Da’ Dumnezău drăguțu’ se vede că are alte planuri. No, băiete, deschide ochii că doar odată te prostești și rămâi prost toată viața, cu muierile astea de la oraș, cu unghii roșii și buzele văpsite. Astea nu-s de casă. Ș-apoi nu cumva să-ți iei una de unde și-o înțărcat dracu’ copchiii, să umblu eu toată țara cea românească și prin curți străine. Cum o fi, fata trebuie să fie din satu’ tău, dacă nu se poate de prin vecini…”, scria el, Onea Brezan, tatăl meu. Atunci mi s-a pus un nod în gât înspăimântat că aș fi putut pierde ceva ce credeam că e numai al meu. Câteva zile am încercat să compun o scrisoare, care măcar să domolească lucrurile, dacă nu ar putea să le îndrepte. Era un orgoliu nesocotit, aproape sălbatic, ceva care întrecea în cinism tot ceea ce făcusem sau gândisem până acum. De această data tata nu s-a mai folosit nici de metafore, nici de parabole, nici de vorbele lui cu tâlc, nici de ironiile lui usturătoare, ci mi-a exprimat limpede opțiunea lui. Cu ce drept dispuneam eu de viața acestei fete, care mi se oferise? Cu atât mai mult cu cât bănuiam că în sinea ei încă avea convingerea că îndepărtarea mea bruscă după acea noapte petrecută în marginea câmpului, în coliba ei, era doar o manevră prin care s-o leg de mine definitiv. Or, acest lucru, formal, mă revolta, adică cum, s-o aduc în stare de supunere necondiționată? Nu se poate! Deși, revenea același gând insinuant mușcând adânc, ea însăși își dorea acest lucru.
(Despina face parte dintre femeile cu acel simț unic și nobil al sacrificiului. Așa i se părea ei viața, așa o văzuse ea la ai ei, ca pe un șir de renunțări și sacrificii pentru a trăi demn și moral, pentru a ieși învingător în fața propriei existențe. Valorile ei morale nu treceau de casă, bărbat și copii și, odată cu trecerea anilor, biserica. Pentru toate acestea și liniștea lor, sacrificiul ei i se părea firesc. Lona ar fi râs (sau și-ar fi adunat părul lung, negru, cu reflexe verzui deasupra capului), spunându-mi amuzată: „O asemenea femeie e insuportabilă. Plictisitoare, obositoare, e ca iedera și vâscul”. Iar eu aș fi renunțat, ascunzându-mă hoțește după o serie de gesturi improvizate).
Da, am auzit povestea asta! am sâsâit, fără să izbutesc să-mi ascund iritarea.
„Da?” a murmurat ea stins.
În lumina apoasă, mi s-a părut că zâmbește ironic. Gândul m-a înfricoșat: Cum un om pentru care inima mi se strânge dureros și tresare speriată, poate să ignore acest sentiment de plinătate? Infantilismul meu m-a scos din sărite. M-am strâmbat dezgustat. Iată, știam de la Lona că uneori femeile, dintr-o melancolică evocare a matriarhatului, se dedau la asemenea jocuri, care năuceau. Instinctul lor scăpat de sub control ducea însă, în cele mai dese cazuri, la pierderi ireparabile. Fără să-mi dau seama, o acuzam pe Despina de acest păcat deși, undeva, o voce se chinuia să-mi tempereze pornirea, evocând cele mai felurite argumente care demonstrau, fără tăgadă, că nu avea nici o vină, că aceste gânduri doar în capul meu se puteau naște. Fața ei mică, ovală, cu trăsături fine și calme, ochii ei negri, strălucitori nu lăsau să ajungă la mine nici o îndoială… Nu știu de unde îmi venise ideea că a o învinovăți ar fi însemnat automat s-o și lecuiesc. O undă călduță de duioșie mi-a înfiorat sufletul. Lona, cu vulgaritatea ei studiată și provocatoare, cu formele ei masive, rafinamentul ei conținut în tot ceea ce spunea și făcea, în felul de a-și alege îmbrăcămintea încât părți posibil conflictuale se armonizau ca prin minune, Lona, da, rămăsese departe, se topise ca un fulg de nea ținut în palme. Pe când Despina, femeia asta fragilă ca o aripă de fluture, tenace, dezbărată de toate angoasele și prejudecățile știute și acceptate ca făcând parte din existența cotidiană și pe care nici nu le mai luăm în seamă, pudică până la nefiresc, supusă fără crâcnire moralei tradiționale, limitativă, aspră și intolerantă, stând în prejma ta misterioasă, ca o umbră, fără să încerce să explice nici durerile și nici bucuriile, acceptându-le ca un dat, da, Despina creștea, se înălța, cucerindu-mă, subjugându-mă cu un surprinzător și teribil despotism.
Adevărul e că începuse să nu-mi mai pese. Micile mele orgolii (și altele mari și, acum, stânjenitoare) se spulberaseră ca un fum. Aproape că-mi făcea plăcere să mă las cucerit în acest fel, pe îndelete, fără nici o rezistență calculată, în tăcere. Se părea că ajunsesem la mal. Cât a fost de simplu! m-am mirat cu voluptate. Demult nu mai trăisem atât de intens și atât de curat fiecare secundă. Întotdeauna am tânjit după această clipă, dar spaima de-a nu provoca rupturi irecuperabile între mine și cei din jur, atâția câți erau, m-a țintuit locului.
Iată, acum, într-o străfulgerare, se prăbușise întregul sistem de valori pe care-l credeam imbatabil. Construisem, deci, pe maluri nisipoase. Nici măcar regretul că pierdusem timp și investisem energie inutile, ca să ridic acest palat-închisoare cu un singur paznic care eram eu însumi, nu mă încerca. Deodată, o fată firavă ca un copil maturizat înainte de vreme, răsturnase totul, dându-mi de știre că mă complăceam în a supraviețui pe baza unor principii falsificate grosolan de ideologi sadici și fără scrupule. Opt ani de când ea încerca să mă oprească din drumul pe care apucasem, iar eu n-am priceput, mi s-a părut un joc derizoriu al unei fete neînsemnate și care nici măcar ea nu voia să iasă din anonimat. Într-adevăr, existau, în viața mea, destule clipe în care am trecut pe lângă aceste nuanțe esențiale, măcinat de mari orgolii.
Doar n-am să te las să-ajungi femeia unui nespălat oarecare, am scrâșnit, obligând-o să-și întoarcă fața spre mine. Ai înțeles? Niciodată! am scuturat-o de umeri. (Mai urmează să-i spun că o strâng de gât cu mâna mea, am gândit, ironizându-mi tonul dur, amenințător, ieșit printre dinții strânși).
Cârpa neagră, legată sub bărbie i-a alunecat pe pernă, părul împletit într-o coadă groasă și prinsă în trei rânduri rotunde pe creștetul capului s-a desprins din agrafe și i-a alunecat pe o ureche.
Credeam că ți-ai tăiat părul! am exclamat surprins de bogăția părului, care altădată mi s-ar fi părut nelalocul lui, dacă nu chiar semnul unui conservatorism ridicol.
„Dacă vrei tu, am să-l tai”, a răspuns ea simplu, înșelătoare, alunecoasă, cum Dumnezeu i-aș putea reda tonul!?
Nu, nu vreau, m-am grăbit să-i înlătur eventuala impresie că m-aș fi folosit de un compliment oarecare, din genul celor plicticoase, fără nici o acoperire sentimentală.
„De fapt, a reluat ea cu voce aproape de șoaptă, m-am gândit de multe ori să-l tai. E greu de întreținut, când îți petreci cea mai mare parte a timpului în praf. Sunt obligată să-l spăl cu apă de ploaie și fiertură din frunze de nuc ca să arate cât de cât ca lumea… Adevărul e că mama mi-a interzis să-l tai până după ce mă mărit. N-am vrut s-o supăr. Măicuța e o femeie bună, știi și tu câte făceam și ea ne apăra și ne ascundea de bădicul Onea și de tata. Îți aduci aminte când am făcut baie puilor de sub cloșcă, zicând că-s copiii noștri, de erau să moară toți? Era cât pe ci s-o luăm pe coajă, dacă mama n-ar fi uscat puii în cuptorul sobei de-o zis tata că nu le are pe toate, dacă face focul în mijlocul verii, și ea o spus că simte că a răcit, c-o ia cu frig?… Nu merită s-o chinuiesc degeaba doar pentru că fetele de vârsta mea și-au tăiat părul și merg la coafor… Uite, Alexandrina e doctoriță, Antonia e profesoară de chimie…. Acum nu-mi mai pasă. Înainte sufeream. Mă acceptau în mijlocul lor, dar eu mă simțeam străină. Vorbeau mereu despre lucruri pe care eu nu le cunoșteam, pe care doar le visam uneori, dar care, așa cum le prezentau ele, parcă veneau din altă lume, inaccesibilă mie. Trebuie să recunosc că am fost șocată de ușurința cu care vorbeau despre băieți, indiferența… nu, indiferența… firescul cu care își povesteau viața lor intimă, cu amănunte și comentarii vulgare. E indecent, tot misterul iubirii se reducea la sex, tot misterul creației la împerechere. Îmi înghițeam uimirea și spaima ca să nu rămân cu gura căscată. Eu însămi aveam o experiență trăită cu tine, dar nu-mi permiteam să mă confesez pe uliță. Deși satul, să știi, vorbește, eu nici nu mă apăr, nici nu confirm, îl las în boii lui…”.
S-a oprit, foindu-se. Ceva o nemulțumea. Poate faptul că eu însumi nu scoteam o vorbă. Ar fi vrut, probabil, să particip, să comentăm aceste întâmplări. Dumnezeu știe! Mi-a fost teamă să întorc capul. Am rămas nemișcat. Naivitatea ei mă dezarmase. Nu știam ce ar fi fost mai nimerit să fac: să tac și să ascult sau să comentez aceste situații comune, neinteresante, dramatice doar pentru ea. Îmi dădeam seama că sobrietatea mea era cel puțin suspectă. De obicei, nu suportam să fiu părtaș la asemenea confesiuni inutile. Sentimentele mele erau mai profunde, mult mai consistente decât impresiile Despinei. Pe de altă parte, îmi dădeam seama că ea devenise pentru mine un punct de sprijin foarte important. Dacă acum câteva zile mă gândeam la ea ca la o femeie îndepărtată pe care imaginația o schimba cum voia, o transforma după poftă, azi era lângă mine în carne și oase, respira și toate simțurile îmi erau pline de ea, de mirosul ei de trup tânăr, îngrijit…
„Li se strânge gura de indignare că tu te complaci într-o relație cu o tehniciană prostuță, prost îmbrăcată, veșnic încălțată în cizme de cauciuc și mirosind a praf și a balegă, a reluat ea, întrerupându-mi gândurile și readucându-mă lângă ea, pe pat, în căldura moale, pufoasă din bucătărie. Ascultă, fato, mi-a zis într-o zi Alexandrina, Mihnea face ce face ca să ne dea nouă o lecție. Motivele n le știu, dar nici nu prea au mare importanță. Cred că îți dai seama că nu se va lega de gâtul tău chiar dacă se vorbește prin sat că te culci cu el. Bănuiesc că ai măcar atâta simț al realității și al măsurii. Ați fi fost voi vecini și v-ați jucat cu puța în țărână și v-ați ținut de mână la școală, dar asta nu mai înseamnă mare lucru acum. E cel puțin necuviincios să te tot văd zâmbind ironic. Între voi e mare diferență de studii, drăguțo, e un bărbat atrăgător, recunosc, dar complicat, care-ți suge toată vlaga. E păcat de tine, că ești o fată bună! Mihnea nu se poate iubi decât pe sine. Chiar și dragostea ta se va sfârși, frumusețea se va topi, se va duce… Numai doi intelectuali pot să facă pasul de la pasiune spre o relație de prietenie și să salveze cuplul. În cazul vostru o să vorbiți fiecare altă limbă. O să ajungi mai repede decât îți închipui tu, în cel mai bun caz, servitoarea lui. O să te facă una cu pământul, o să suferi de n-ai să poți duce. Nu știu până unde ați ajuns, dar poate mai ai timp să te retragi…Cum să-ți spun?! N-am fost în stare să scot o vorbă. Am roșit până-n albul ochilor. Mi s-a părut atât de grosolană… Nu-mi venea să cred că tu ai fi acela pe care Alexandrina îl descrisese în fața mea. Nu pot să cred… Nu vreau să cred!”
Asprimea vocii, căpătată într-o fracțiune de secundă, m-a surprins. Hotărârea ei era de neclintit. Un nod aspru mi s-a pus în gât: iată, am gândit, fata asta se luptă singură pentru mine, deși e convinsă că nu prea are de câștigat. Poate va rămâne doar cu o amintire. Cam puțin pentru o viață de om. Atâta duioșie nu mai avusesem demult în suflet. Era ca o beție! Mă simțeam în stare de orice compromis. M-am lăsat antrenat de mărturisirea ei, fără să-mi pese că pierdeam esențialul: feminitatea ei răscolitoare, care mă învăluia din toate părțile. I-am spus copilărindu-mă și sărutându-i vârful degetelor de la mâna dreaptă căreia nu-i mai dădusem drumul din strânsoare de când se întinsese pe pătură, lângă mine.
Alexandrina a fost întotdeauna o prefăcută, am spus, dându-mi seama cu surprindere că ajunsesem să comentez spusele ei ceea ce mai adineauri îmi crea repulsie. Neputându-mă opri, era ca o beție, ca un drog puternic, pe care nu l-am mai încercat, am continuat: Maică-sa a încercat de mai multe ori să-l convingă pe tata că suntem o pereche potrivită. Tu știi bine că tata îmi scria lunar câte o scrisoare pe care doar tu o puneai la poștă.
„Mi se părea că așa sunt mai aproape de tine, dacă țineam în mână cuvintele, care-ți aduceau știri despre noi”, a murmurat ea, zâmbind stingherită.
Așa și era! am încuviințat repede ca să-mi ascund emoția, care-mi înecase glasul. Apoi am urmat repede, încercând să opresc sentimentalismul ăsta mult prea abundent, care amenința să deturneze și să strivească frumusețea acestor clipe. Tata era ceea ce se cheamă un stilist. Avea o ușurință a expresiei impresionantă. De cele mai multe ori era un inspirat. Scrisorile lui pot fi socotite modele de limbă și gândire țărănească. De aceea, multe fragmente din ele le știu pe de rost. Probabil agasat de Dina, mama Alexandrinei, tata mi-a scris: „Băiete, asta a lu’ Lup-Purcar, Dina, are o fată doftoriță prin cel Regat, și se tot împinge în mine pe unde mă aflu, ca să te aduc pe brazdă, să te lași de fata Niculinei, care nu-i de nasu’ tău, și s-o iei pe a ei, că-i mai cu moț. De, tu inginer, ea doftoriță ar ieși o casă de creștini, și eu i-am zis așa: Cum o vrea Cel de Sus. Fiecare pe lumea asta își află perechea. Și ea, Dina, mi-a pufăit în nas ca o drigană mânioasă că nu vreau eu să te fac pe tine să-i iei fata de nevastă și-n acest chip s-o aduci aici, în sat, acasă, ca să-i consulte junghiurile și mie romatismele. Aici numai bunul Dumnezău hotărăște că, dacă ar fi după oameni și, deci, după gându’ meu, e mult mai aproape de casa noastră decât de-a Dinei”.
Despina a gemut ușor, înfundat. Sunetul acesta subțire s-a petrecut anevoie prin întunericul odăii. Încet, mi-am strecurat mâna pe sub mijlocul ei. Era o îmbrățișare fugară, în pripă. Despina s-a lăsat moale, abandonându-se. Era semnul că mă acceptă, că nu se împotrivește. Palma mea, cu degetele strânse unul lângă altul, s-a strecurat destul de nesigură pe sub rochia cernită, mângâind pulpele strânse, calde. Despina a deschis ochii speriată. A spus aproape plângând:
„Nu suport să-mi umbli cu mâna pe sub rochie…”.
Mi-am retras mâna, oprind-o deasupra genunchilor mici și rotunzi. Respirația ei precipitată îi convulsiona pieptul, ridicându-i sânii până sub bărbia mea. Așteptam ușor iritat, ușor amuzat și destul de surprins de replica ei. N-am vrut să te jignesc! m-am trezit cerându-i scuze.
Acum s-a destins, i-am simțit corpul alungindu-i-se, pocnind mărunt. Mi-a căutat gura și oftatul ei s-a spart deasupra buzelor mele. Cu un gest lent, ca un puf de pasăre zburătoare, și-a scos rochia, trăgând-o peste cap. Părul i s-a împrăștiat în toate părțile, pătând albul pernei, al umerilor goi, al trupului de adolescentă întârziată, cu sânii mici și sfârcurile rozalii cât un bănuț de floare primăvăratică.
Am luat-o în brațe așa măruntă și ușoară cum era. Aceeași impresie că dispărea în trupul meu, că se topea sub apăsarea lui a tresărit vag pe lângă mine. Picioarele ei s-au desfăcut cu precauție, obligându-mă să cuceresc spațiu după spațiu. Înaintam centimetru după centimetru sprijinit pe genunchi. Abdomenul ei supt s-a ridicat brusc, a coborât brusc, lăsându-mă o clipă suspendat deasupra sexului mic ca o scoică întunecată.
Deschisese ochii și privirea ei se aburise. Doar în privirea marilor băutori de alcool mai văzusem această poftă strălucitoare… A încercat să mă respingă, împingându-mă în sus cu o forță imensă și, tot ea, încolăcindu-și picioarele în jurul mijlocului meu, m-a adus înapoi cu o bufnitură înfundată a toracelui, care i-a strivit sânii. Un țipăt scurt i s-a spart între buzele întredeschise, apoi unduirea ei a devenit ritmică.
„Dumnezeu să ne ierte!” a bolborosit ea.



THERAPEIA: „Societatea socialistă, realitatea care-și are originea în cel mai cutezător și cuprinzător proiect revoluționar existent vreodată este, prin definiție, o societate a noului. În primul rând, pentru că ea însăși este o noutate absolută în câmpul acțiunii social-istorice a oamenilor. Aceasta pentru că, dacă oamenii au realizat mereu, în decursul mileniilor, inovări în diferite domenii ale practicii și aprofundării teoretice a lumii, edificarea conștientă, programatică a însăși societății omenești, reașezând din temelii toate componentele și structurile ei esențiale, constituie realmente cea mai prodigioasă aplicare a forțelor și capacităților creatoare și novatoare ale omului. Dacă revoluția și construcția socialistă sunt așezate pe acest deosebit de fertil teren nu înseamnă că forța lor propulsoare țâșnește de la sine; ea trebuie continuu stimulată și fortificată…”.

Dimineața se desprinsese din noapte încet, poticnindu-se de urmele întunericului. Soarele se arătase doar o clipă între țancurile munților, dând cale liberă șuvoiului de aur topit, care se prelinsese peste stânci, pierzându-se apoi brusc într-o ceață vâscoasă, albicioasă Nu mai știam pe ce lume sunt, fiindcă afișajul ceasului electronic se stinsese de câteva zile… Era mult mai bine așa. Singurătatea este unicul sentiment, care poate fi luat în serios; el ne dă valoarea și dimensiunea reale…
Vorbesc prostii! Din ce în ce mai des mă surprind gândind în acest fel. Bruma de rezistență s-a spulberat de parcă nici n-ar fi fost. Am impresia că poziția verticală a corpului a devenit obositoare, insuportabilă. Aș vrea să merg în patru labe de la pat la sobă, de la sobă la ușă ca să mă dezmorțesc. O fac și râd bine dispus. Cred că aș mânca și o halcă de carne crudă. Oare ce-ar zice ființele civilizate de dincolo de zăpezile munților? Cu siguranță, a înnebunit! Tâmpiții! Nu-și dau seama ce șansă uriașă am avut de am ieșit din timpul astronomic. Toate legăturile cu lumea și universul se petrec acum doar prin timpul biologic pe care însă nu-l știu descifra. Și atunci mă las purtat de aceste întrebări inutile. Experiența mea este atât dură încât, pentru o secundă, rămân țeapăn, paralizat de surpriză. Dar nu renunț. Am continuat să alerg ca un căpiat în patru labe prin odaia îmbâcsită de fumul pe care vântul îl trimite înapoi prin horn. Am simțit cum îmi atârnă testiculele și asta m-a excitat cumplit. Am alergat până când o scândură din podea, ieșită din cuie, mi-a rănit mâna. Sângele s-a infiltrat rapid pe sub piele, roșu, zemos. Îl simt cum curge prin vene bolborosind, împins de inimă cu forță ca să țâșnească prin rana deschisă. Frica m-a liniștit dintr-o dată.
M-am așezat în fața geamului, ascultând vuietul spumos al vântului, care se ridicase din viroagele pădurii. Guițatul lui s-a amplificat preluat de fagii care se pierdeau sub învălmășeala stolurilor de ciori. Ceea ce însemna că în apropiere se afla vreo așezare omenească, a tresărit un gând liniștitor.
Brusc, întunericul a coborât deasupra pământului, învelindu-l în catifeaua lui; tot ce avusese formă dispăruse, se amestecase într-un vârtej apocaliptic coborâtor dintr-un cer sufocat, fără lumină. M-am retras din fața geamului speriat de înverșunarea aparent fără motiv a naturii. Dezlănțuirea de sus mi s-a părut grosolană și fără sens.
Mă simțeam copleșit, nemernic, neînsemnat, o omidă scârboasă, care urma să fie strivită sub talpa gigantică a întunericului. Furia mea căznită și rea s-a întors, ca de fiecare dată, împotrivă-mi, eșuând în neputință și disperare. Am înjurat furios cerul și pământul laolaltă. Eram conștient că trecerea asta cu atâta ușurință de la o stare la alta e cel mai sigur semn că izolarea forțată în care trăiam de atâta vreme (o săptămână, o lună, două luni, trei luni?…), rodea pe dedesubt, distrugându-mi echilibrul și așa mereu fragil.
Cu siguranță, pe această labilitate psihică Teodora și toți ceilalți și-au bazat acțiunile, folosindu-mă ca pe un fel de paravan sau, în cel mai bun caz, manevrându-mă ca pe o păpușă spânzurată de sforile ei. Nu, nu-i condamn în nici un fel, ci îi urăsc. Dar ura presupune răzbunare, și eu n-avem încă îndrăzneala. Ceea ce înseamnă că încă nu urăști destul! îmi spuneam din ce în ce mai înverșunat. Îi uram pentru ușurința cu care aruncau un om în apele tulburi și furioase ale torentului, convinși fiind că nu știe să înoate. Cine le dădea acest drept? M-am gândit îndelung la felul în care arătau nopțile acestor oameni. Și mereu mi-am dat același răspuns: nopțile lor erau profund odihnitoare pentru ei și profund chinuitoare pentru Dumnezeu, care are datoria să le contabilizeze păcatele.
Poate am mai spus-o, poate a spus-o altcineva sau poate am citit: oamenii au nevoie de legende ca să-și ascundă frica. Așa trăiesc eu de mulți ani, iar încercările de a le revitaliza acum, în acest moment de cumpănă, se sfârșiseră într-o bâlbâială penibilă. Încă un rezervor de energie s-a fisurat, am gândit amărât. Da, domnilor și doamnelor, chiar și noi, comuniștii, care, în vorbe, suntem orgolioși și disprețuitori, ne inventăm legendele noastre. Sub presiunea dorinței de putere și dominație, istoria este înșiruirea unor trebuințe colective ale celor mulți, care vor averea celor puțini. Sau, mă rog, cam așa ceva! Ne-am bazat întotdeauna pe ideea că adevărul e alunecos, adică relativ, cum ne plăcea să spunem, și cum eu însumi cred că este, chiar dacă acum am înțeles că de cele mai multe ori am încercat să mutăm izvoarele spre altă matcă, fără să-i mai săpăm albia. Niciodată n-a fost timp pentru a face câte mintea noastră a vrut să facă! Dar mi se pare derizoriu să te justifici în acest fel, ca întreaga lume de altfel, în toate epocile istorice, negând tot ceea ce au făcut predecesorii. Că lumea evoluează ciclic și repetitiv, cred că nu mai are nevoie de demonstrație. Însuși Marx ar fi rămas cu gura căscată, văzând astăzi cât de practică îi este teoria. De fapt, aici, dacă mă gândesc bine se află profeția marxistă pe care epigonii n-au fost capabili s-a descifreze și s-o evite. Adică, pe înțelesul nostru, fiecare pasăre pe limba ei piere!
- De când vorbești singur?
Întrebarea a căzut, plescăind lângă mine, pe podea. Cu greu m-am stăpânit să nu sar din locul unde stăteam și s-o iau la fugă. Priveam pâlpâirea focului care lingea pereții, încercând să scap de senzația asta de stânjeneală și spaimă. Încercam să-mi reprezint măcar în linii generale chipul Teodorei pe care nu-l mai văzusem de circa patruzeci și opt de ore. Mi-am dat seama, cu nefirească liniște (și cinică mulțumire) că nu mi-l mai reaminteam aproape deloc. Doar câteva contururi vagi, câteva frânturi de linii și rotunduri.
- Te-am întrebat ceva…
Iată cum realitatea a țâșnit biruitoare! Tonul acesta inflexibil, sticlos mi-a readus repede, vijelios în minte toate detaliile prezenței ei. Crezusem, cu naivitate, că Teodora dispăruse din viața mea ca un coșmar sau, poate, ca o întunecată clipă de rătăcire! Ha! Ha! Ha! Mă înșelasem!
Stomacul gol s-a revoltat, ghiorăind sonor. Mi s-a uscat gura, și limba s-a mișcat printre dinți ca o felie de plastic. Aceeași încordare chinuitoare, aceeași spaimă mi-au cuprins în clește toate simțurile, paralizându-le.
- Vreau să te întreb altceva atunci, a început Teodora preocupată, foindu-se prin fața patului. Vreau să știu dacă tu crezi că eu am fost capabilă să fac… să particip la violul acela scârbos de care vorbeai?…
Am respirat ușurat. Încet, încrederea și siguranța și-au făcut loc, remontându-mă, ba chiar aș spune, dându-mi un surplus de vitalitate. Cu toate acestea, am preferat să fiu prudent, ascunzându-mi satisfacția. Am spus calm, încercând să pronunț corect fiecare cuvânt ca să-i pot cântări efectul.
- Sunt convins că ești capabilă, dar știu precis că o asemenea scenă n-a avut loc niciodată. Probabil acum te întrebi de ce am inventat-o. Frica este modul superior de viață pe care-l cunoști. Or, frica la modul superior se cheamă fanatism. O ființă slabă, așa cum ești, măcinată de prejudecăți, roasă de fantasme, nu poate fi strunită decât în acest fel, adică prin șocuri… prin imagini care pot depăși orizontul maxim de percepție. Ambițiile tale de mărire tot aici își au originea. Procesul a avut loc sub ochii mei și, dacă am fost vreodată laș în viața mea, acum am fost, lăsându-te să-ți închipui și să crezi că ai forța să domini pe alții. Tu n-ai fost decât o unealtă oarecare, o duzină de plăceri sexuale îndoielnice, fără nimic luminos. Din întuneric ai apărut și-n întuneric de vei reîntoarce… Ca întreaga lume pe care o reprezinți. Ai fost, într-adevăr, prima care te-ai încălțat în pantofi, dar ți-ai păstrat instinctul primar de-a acapara, de-a avea cât mai mult, de-a te reproduce cu orice preț… Chiar întrebarea ta e o probă că te-a călăuzit frica, spaima animalică. Dacă, dacă, dacă!… Nu te tulbură deloc faptul că o asemenea faptă gravă te așază mai jos decât lumea necuvântătoarelor, ci numai spaima de-a nu fi implicată într-o întâmplare cu consecințe dezastroase pentru cauza ta în care crezi formal. Fiindcă, să știi, fanaticii sunt cei mai ușor de convertit. Le poți hrăni spaimele cum vrei, îi hăituiești în toate părțile, trecându-i binișor dintr-o tabără în alta. Indivizi ca tine sunt tot atât de fanatici susținători ai comunismului cum sunt tot atât de fanatici anticomuniști. Pentru tine valoarea nu contează, onoarea e o vorbă goală, educația o pierdere de vreme, cultura o sublimă inutilitate. Mie să-mi fie bine, burta mea să fie plină, plăcerile mele să le satisfac, ca în fața morții să pot spune îngâmfată și suficientă: tot ceea ce mi-a dat lumea, am luat fără să plătesc un sfanț. De aceea ți-am terfelit orgoliul tău împuțit cu poveste asta sud-americană…
- Totdeauna ai fost un bâlbâit nenorocit, a ripostat ea cu brutalitate uscată, seacă. Toată demonstrația ta e un rahat de doi bani. E o pură fantezie de semidoct, de ins care și-a spârcăvit degetele cu ceva filosofie, ceva științe exacte, ceva politică. Nimic temeinic! Ai încercat să falsifici până și etimologia fanatismului, doar-doar o să-ți motivezi lașitatea. De fapt, lașitățile de tot felul, lipsa coloanei vertebrale, starea de moluscă. Eu, dacă îți face plăcere, sunt o fanatică, a schimbat tonul, dându-i străluciri metalice. Frică nu mi-a fost și nu-mi este nici acum. Cred în comunism, pentru că e singura orânduire care a izbutit să oprească setea nenorocită a omului de-a acapara mai mult decât îi trebuie, dând fiecăruia șansa să trăiască modest și liniștit, fără îmbuibați și fără săraci. Nici Cristos, cu tot vizionarismul lui, n-a avut îndrăzneala să meargă atât de departe, deși, probabil, acesta era chiar visul lui pentru care s-a lăsat crucificat. Restul e filosofie sau speculație propagandistică. Egalitarismul e visul de aur. Inechitatea oficializată e bestială. Dă prilejul celor mai cutremurătoare crime. E adevărat, omul în esența lui, e un animal care nu știe decât de bâtă. Or, am fost obligați, în câteva rânduri, să ridicăm bâta. Cum îți explici că acei care munceau cinstit și-și vedeau de viața lor, n-au fost persecutați, n-au avut de suferit, nu li s-a mișcat nici un fir de păr… Cum? Numai cei cu colț de Dracula? Numai cei cu colți de fiare au fost trimiși la dracu’! O să vă iasă pe nas tot circul acesta cu democrația. Ce democrație poate fi aia când unul geme de sătul și altul nu se poate căca de foame? Că poate să strige pe străzi sau în piețe jos cutare și cutare, că poate să strige orice măscare ce-i trece prin cap? Nu, e cel mai murdar joc masonic pe care…
- Masonii v-au adus la putere și tot ei v-au împins în prăpastie, i-am tăiat fraza, încercând s-o descurajez.
- Vorbești prostii! a rânjit ea disprețuitoare. Cunosc toate bazaconiile ălea, care au apărut în presă cu Lenin și masoneria, cu Ceaușescu și masoneria, cu toți limbricii ăia intelectuali, care s-au ridicat din cloacă. O asemenea pleașcă nu poate fi pierdută de gazetarii de duzină, care mai întâi ne-au pupat în cur și acum ne scuipă tot acolo. Banul asta face. N-are miros. E așa, de bon ton la români să scuipi unde-ai lins, să faci pe opozantul, să-ți ascunzi rahatul ca pisica. E plină țara de ratați și fripturiști, de carieriști și play-boys, de târfe și puturoși. Abia acum țara arată ca un lac împuțit. Noi am vrut să asanăm această mlaștină, ca să crească în voie nuferii. Ne-au scăpat, fiindcă, recunosc, prefăcătoria lor a fost perfectă. Dar încă nu-i târziu. O să-i îngropăm ca pe reactorul de la Cernobâl. Þine minte: inegalitatea crasă a apărut și a fost legiferată odată cu apariția pe scena lumii a lui Cristos. Celui care are i se va da, celui care n-are i se va lua. Dacă va fi nevoie o să-l crucificăm încă o dată ca să plătească și acest păcat…
- De ce atâta neîngăduință între comunism și creștinism, fiindcă și unul și altul visează lumea perfectă, armonia deplină? am întrebat surexcitat până acolo încât tremuram din tot corpul.
Și, fiindcă Teodora tăcea privind în gol, m-am trezit răspunzându-mi printr-un mai vechi gând care începuse, cel puțin în ultimii doi-trei ani, să mă obsedeze:
- Comunismul a preluat de la creștinism adorația necondiționată.
Iarăși m-a cuprins frica. Dădusem din nou greș, stârnind mânia Teodorei. Dar, Dumnezeule, voiam să închei odată această socoteală!
- Minciunea ta este incalificabilă și de astă dată o să te pun la plată cu toate dobânzile aferente, a mârâit ea, preluând inițiativa și plimbându-se prin fața sobei printre dârele secționate de lumină. Până la urmă Busuioc tot va veni. Avem nevoie unul de altul. Fiecare o știm cât se poate de bine. (Râsul ei batjocoritor, alterat de răutate profundă s-a înfipt ca o suliță în tăcerea moleșită a camerei. A urmat cu un ton glacial:) Întârzie? Cine știe din ce motive! Trebuie să vină… Nu se poate!… (Din nou a schimbat tonul, dându-i nuanțe de reținută bucurie și siguranță neiertătoare. Oricum, a continuat în același fel de parcă își vorbea sieși:) Am să-ți demonstrez că ești un impostor nenorocit și un calic împuțit. Cum a sunat alarma ai făcut în pantaloni. Acum nu știi cum să treci în tabăra cealaltă, ce să cumperi și ce să vinzi. N-ai să faci târgul ăsta, pentru că, iubitul meu, Brezan nu mai poate acuza pe nimeni.
Am gândit: Ca o fiară încolțită! Apoi alt gând: Cum să aflu dacă știe realmente ce s-a întâmplat cu Mihnea Brezan? Cu febrilitate, căutam o soluție. Cu cât creștea încordarea, cu atât mai mult mă îndepărtam de o ieșire onorabilă. Cu siguranță, când îl condusese pe Zevedeu, acesta îi spusese totul. Altfel zis, am căzut în propria mea plasă țesută cu atâta migală, și crezusem în virtuozitatea mea. În realitate, se încuiase în cealaltă cameră, lăsându-mă, premeditat, să-mi consum toate resursele de energie.
- Cum se poate! am exclamat cu voce tare.
- Bine, băiete, a râs ea înveselită. Mi-au fost suficiente minutele în care m-ai umplut de bale, gâfâind deasupra mea. Dacă ai fi avut tărie și curiozitate, ai fi întâlnit un chip scârbit, care înfățișa toată sila față de iubirea ta grețoasă, mocirloasă și rău mirositoare. Te-am disprețuit și își disprețuiesc tâmpeniile tale intelectuale prin care vrei să-ți justifici neputința spirituală și eșecurile sexuale. Nopți întregi am trăit coșmarul de a dormi lângă un bărbat care-mi săruta burta și-mi mângâia sexul cu indiferența unui șogun. M-ai terfelit destul prin paturile tale jegoase, în toate pozițiile, cele mai idioate, fără pic de imaginație! N-o să-mi ajungă toate apele Dunării să mă spăl. Ca să nu-ți scot ochii sau să-ți crăp capul, în mintea mea se înfiripa chipul lui Mihnea. Pe el l-am iubit! Cu el puteam cuceri lumea. Tu ești o scârnăvie!…
- Știu, i-am retezat-i scurt. Crezi că nu știu? m-am prefăcut jignit de moarte. Din acest motiv…
- E un bărbat…, s-a repezit ea.
- De aceea l-ai turnat? am ripostat fără să țin seama de enervarea ei din ce în ce mai nestăpânită. Și i-ai provocat atâtea necazuri? Din iubire? (Ironia mea s-a topit într-o picătură de dispreț. Am reluat:) Du-te dracului! Din răzbunare, cucoană, din răzbunare! Când ai văzut pe fata aia cu burta la gură, fata aia fragilă și frumoasă, pe Despina, ți s-a făcut negru înaintea ochilor. Busuioc o lua și-o ducea sub escortă în sat. Făcea ce făcea și-a doua zi scăpa… Și iar o găseau în fața porții, cu burta ei mare, caraghioasă pentru un trup așa mărunt. Chiar și pe ăștia obișnuiți cu tot felul de ciudățenii, i-a descumpănit cu încăpățânarea ei. Într-o dimineața, Busuioc m-a luat cu el și mi-a arătat-o. Stătea pe trotuar țeapănă, ca un copac uscat în picioare, cu ochii pierduți în zare, cu veșmintele cernite, suptă la față, galbenă… galbenă, arămie…, cu ochii înrourați… strălucitori… N-am să pot uita fata asta formată din linii fine, insinuant de fine, aproape neomenești, transparentă… aproape stilizată, care nu exprima decât resemnare… nu, nu revoltă… o totală și neverosimilă detașare, un fel de trecere în altă lume, unde noi nu avem acces. Sarcina parcă atârna de acest trup subțire de copil, și totuși în elementele lui armonizat. Rochia ridicată deasupra genunchilor îi dădea un aer caraghios de copil pus pe șotii. Era neverosimil ca un copil să poarte în pântec alt copil.
- Excremente romantice! a scuipat ea vorbele. Ana lui Manole și Despina lui Mihnea!…
- De unde știi cum o cheamă? am întrebat, simțind cum tot sângele mi se adună în cap.
- De unde, de unde?! s-a răstit ea. Acum două minute i-ai spus numele. Doar nu crezi că acum am lăsat țâța din gură… Busuioc susține că era puțintel, doar puțintel cam nebună. Eu cred că se prefăcea. Femeile de la țară au acest neprețuit dar și și-l cultivă cu mare atenție. Nimeni nu le întrece în arta prefăcătoriei. A practicat-o și mama care, deși adusese pe lume cinci copii, sub ochii lor, îl înșela pe tata cu un mocan venit de prin părțile Ardealului. Profitam și noi, fiindcă aveam o bucată de brânză proaspătă, câte un miel. Era darnic mocanul după cum era și mama, care, după atâtea nașteri, arăta ca o fetișcană rea de muscă. De fapt, ultimii doi frați, gemenii Valeriu și Aurelian, sunt ai mocanului. O știa și tata, o știa tot satul. Venea mocanul în curte și mama îl prezenta drept văr oricui se nimerea, un văr mai de departe care plecase în copilărie dincolo de munți și găsise de lucru la o stână. În realitate, vărul acesta pe nume Nicolae chiar existase și, într-adevăr, plecase de acasă de atâta bine, dar fusese găsit mort, cu capul spart, în vatra stânei. Nici azi nu se știe cine l-a omorât și de ce. Din stână nu lipsea nici măcar un ac. Mocanul zicea că la mijloc a fost cu totul altceva. Neculai ăsta, bărbat frumos, cam bețiv și curvar, trăia cu nevasta inginerului șef de la I.A.S.-ul unde lucra. Deși nu-mi prea vine să cred că o profesoară… Dar lumea e mare. În fine, toți știam povestea asta în varianta mamei. Mie însămi îmi plăcea să aud istoria asta. Nea’ Ilie, mocanul, știa să aducă în discuție de fiecare dată alte elemente pitorești. Mieunându-mă pe lângă el, îl puneam să povestească de la început de-a fir a păr. Și el o făcea zâmbind într-un fel ciudat, aproape văzut, în colțul gurii, de parcă o picătură de apă i se prelingea printre buze. Era înalt, blond, plesnea de sănătate în hainele lui cenușii din pănură groasă, bătută la piuă, cu bocancii lui negri, grei, mereu lustruiți, carâmbul înalt și țintuiți pe talpă, mirosind veșnic a zăr și flori de câmp și a transpirație… Se uita la mine printre gene, împingându-și pălăriuța dinspre ceafă peste claia de păr năclăit. Când se uita la mine, aveam senzația că mă prețuiește ca pe o iapă. Nu cred că s-ar fi dat înlături. Începuse să-mi crească sânii. Se vedeau prin bluza subțire ca două pere, dar mama îl ținea în mână, îl strunea…
Odată i-am păzit să văd ce fac și cum o fac. Plecase tata ca de obicei cu săptămânile la lucru pe șantier și, într-o seară, după apusul soarelui, nea’ Ilie a intrat în curtea noastră. După mers mi-am dat seama că e băut și m-am ferit din calea lui. S-a dus glonț în bucătărie unde mama pregătea mâncarea. A fost și ea surprinsă când s-a trezit cu el în spate. Probabil nu-l aștepta așa curând, cine știe! S-a apropiat de ea și a prins-o de șolduri, trăgând-o spre el și râzând într-un fel care mi-a încrețit carnea pe mine. Nu aici, Ilie, hai sus că sunt copiii prin curte, i-a zis mama, alunecând din strânsoarea lui ca un țipar. Și, fără să asculte bolboroseala lui de om amețit de băutură, a luat-o înainte, aranjându-și rochia pe ea.
M-am urcat pe o bancă așezată sub streașină chiar în dreptul odăii unde de obicei nu dormea nimeni sau doar nea’ Ilie când se sătura de iarbă verde și cer senin.
Cum au ajuns în odaie, mama a început un joc, care m-a uimit. Tot sărea prin fața lui, obligându-l să alerge după ea. Cum era băut, se împiedica de scaune, înjura furios, fornăia… Mama râdea provocator, cum n-am auzit-o niciodată, cu bucurie, cu patimă, cum să-ți spun? Ea însăși era roșie ca focul, o simțeam dureros cum arde, mă ardea și pe mine… Vedeam cum transpirația îi luminase fața, așa cum i se întâmpla doar atunci când stătea în fața cuptorului de pâine… Și tot așa, hârjonindu-se, mama mai desprindea o haină de pe ea până când a rămas goală pușcă. Era frumoasă, avea un corp aproape perfect pe care nașterile nu reușiseră să-l stâlcească. Parcă numai șoldurile erau oarecum mai îndepărtate, mai largi și mai cărnoase. În sfârșit, s-a lăsat prinsă și a dispărut sub greutatea bărbatului, care s-a înfipt în ea cu brutalitate. Gemetele lui și țipetele ascuțite ale mamei se auzeau destul de bine prin geamul mic.
M-am dat jos de pe bancă și am vomitat. Zile întregi am umblat năucă. Când m-a întrebat tata ce am, i-am spus că am mâncat măcriș prea mult, și acreala îmi vine înapoi și mă arde pe gât. Mama nu m-a crezut și mi-a spus de-a dreptul în față: Ne-ai văzut aseară, a zis ea calmă, ștergându-și buzele cu un șorț și privindu-mă cu interes, poate cu mirare, poate cu interes, ceva de acest fel. Ne păzești, viperă? Să nu-ți bag eu mâna în cozile tale și să mătur curtea cu tine. Când o să fii ca mine, o să pricepi ce înseamnă că faci cinci copii în cinci ani cu un bărbat care vine noaptea de pe șantier, te scutură de umăr, n-apuci să te dumirești și el e călare pe tine. Când să-ți fie și ție bine, te lasă la jumătatea drumului, se întoarce cu spatele la tine și sforăie până dimineața… Și apoi Ilie ne ține pe toți, și pe tine, că din leafa lu’ tat’-tu nu ne ajunge să luăm gaz pentru lampă și sare pentru mămăligă. Da-ia nici nu zice nimic… Să nu-ți aud pupăza că te strâng de gât. Și să nu te pună păcatul să te împiedici în picioarele lui Ilie că te opăresc. Îți umblă ochii în cap, hai? Deci, era și geloasă!… De fapt, era bolnavă…
Tata venea tot mai rar pe acasă. Era tot mai scofâlcit. Pe urmă, n-a mai venit deloc. Într-o zi, către seară, începuse să răureze. Stăteam la geam și mă uitam cum picăturile de ploaie cad prin fața soarelui, care nu apusese încă. Ploua cu soare, își bate dracul nevasta, am gândit veselită. Atunci a intrat în curte popa Candrea. A chemat-o pe mama la poartă. Preț de câteva minute mama a rămas în ploaia de primăvară târzie, uitându-se într-o parte. A intrat în casă cu capul plecat, parcă speriată, parcă sfioasă. A venit părintele să ne spună că trebuie să ne pregătim, a zis ea și când a ridicat capul, ochii îi străluceau. Am urât-o, multă vreme am urât-o…până aproape de sfârșitul ei, când cancerul îi cuprinsese toată burta… avea dureri mari… urla…
I-am ascultat povestea fără să mă mișc, fără să scot o vorbă deși, în câteva rânduri, abia mi-am reprimat dorința s-o opresc: Nu, nu mă interesează viața asta a ta. Niciodată nu m-a interesat cu adevărat. Ceea ce vrei tu să justifici acum, nu poate avea justificare. Orice spui, are mereu alt scop, întotdeauna alt scop, ascuns… perfid.
Eram conștient că suspiciunea mea devenise ridicolă, inutilă, fără acoperire. Dar resentimentul era mult mai puternic, greu de ponderat sau măcar de nuanțat. Tot ceea ce puteam să fac era doar faptul de-a mă lăsa copleșit și, în acest fel, să ajung la acțiuni necugetate pe care imediat le-aș fi regretat. Era, altfel spus, destulă descumpănire adunată în sufletul meu. Strânsesem din dinți, ascultând-o vorbind cu aceeași voce inflexibilă, rece, îndepărtată ca și cum ar fi fost vorba de altcineva, de un străin…
De fapt, încercarea ei de-a evada din prezent, cu toată stângăcia, mi-a prins bine, lăsându-mi vreme să mă reculeg în urma atacurilor ei îndelung exersate. Ideea despre spaima care se transformă în fanatism, știam și eu, era parțial adevărată. Dacă nu era, probabil o fantezie, în întregime. Oricum, Teodora găsise o fisură pe care o folosise cu abilitate. Dar, Dumnezeule, ea îmi dăduse cheia prin povestea asta a ei! Acesta fusese scopul, da, scopul ăla ascuns, nespus… Poate acest lucru voise să-l spună prin obiceiul ei de-a vorbi în parabole și pilde: adică sunt conștientă de eșecul socialismului în varianta est-europeană, care n-a modificat în rău structurile umane alterate de sărăcie, dar orice aș face, lumea tot o să mă condamne, ca pe mama, că mi-am călcat jurământul de credință depus când am intrat în partid.
Simțeam că nimic nu se leagă, că nimic nu e adevărat în toată această țesătură a minții mele mereu în alarmă, mereu încordată până la durere. Și totuși perseveram, inventând înțelesuri ascunse, legături absurde, generalizând până la a depăși granițele realului.
Am râs încetișor, cu amărăciune. Cu tot efortul meu chinuitor de-a mă reeduca, rămăsesem un mare naiv. Imposibilitatea de-a desluși nuanțele sau de-a recepta exact dublul sens al cuvintelor, în diferite contexte, era un handicap greu de depășit. Nici acum nu izbuteam să dezleg posibilele sensuri, posibilele intenții ascunse într-o poveste dramatică în esența ei, dar fără calități exemplificatoare deosebite. Aș putea spune că banalitatea era ostentativă și denigratoare.
- Și atunci, dacă vrei să mergi până la capăt, dacă îți e teamă de suferință, atunci de ce l-ai turnat pe Brezan? am întrebat aproape țipând, fără să mai pot răbda.
Fără îndoială, ea aștepta demult întrebarea, fiindcă nici n-a clintit. Și-a continuat plimbarea prin fața sobei cu același pas moderat, destul de anevoios în a păstra același ritm din cauza suprafeței mici dintre perete și lavoarul de lângă ușa care dădea în holul lung de la intrarea în cabană.
- Nu pricepi decât sensul strict al cuvântului, ca de obicei, a început ea, silabisind cuvintele cu reținută mânie (ceea ce, trebuie să recunosc, m-a emoționat). E un defect catastrofal! În fine, acum nu mai are nici o importanță…N-am să te mai pun să repeți ce-ar trebui să spui celorlalți ca să te feresc de greșeli și gafe grosolane!… Am obosit… Dar fiindcă e vorba… Dar pentru că la mijloc, a reluat grăbită, pare să fie o confuzie, am să-ți explic…
S-a așezat pe blana de urs îmbâcsită de praf din fața patului rezemată cu spatele de saltea, cu genunchii la gură, netezind cu gesturi încete, dezlânate fiecare cută a capotului și acoperindu-și picioarele cu grijă ostentativă
- S-o luăm în ordinea evenimentelor, a continuat ea, privind fix înaintea ei într-un punct, care ar fi putut fi jocul flăcărilor ațâțate de suflul vântului întețit. Îmi închipui că știi foarte bine că Busuioc mă plăcea. (Deși, într-adevăr, Moise Panait mă avertizase, insistența lui mi s-a părut suspectă. Întâi, m-am distrat pe seama lui, apoi, când lucrurile au devenit evidente, m-am prefăcut nepăsător, deși fierbeam, l-aș fi strâns de gât. Chiar și acum am căutat să mă gândesc în altă parte ca să ocolesc acea tresărirea a orgoliului rănit). Am profitat, smulgându-i câte o fărâmă de informație, am auzit din nou glasul ei ușor răgușit de fumul țigării. Era un joc confortabil, care-mi întreținea spiritul de analiză și observație. Cum se simțea în aer furtuna, într-o seară m-am lăsat convinsă de Busuioc și am ajuns amândoi într-un apartament dintr-un cartier nou. M-a surprins faptul că încă nu se mutase nimeni în blocul acela, era întuneric beznă și mi s-a părut că nici finisat în întregime nu era. Din cauza noroiului și a molozului, a materialelor de construcție sparte și aruncate peste tot, am lăsat mașina la capătul bulevardului pe jumătate asfaltat și am traversat străduța răscolită de roțile basculantelor. Busuioc avea o lanternă minusculă și cu ajutorul ei am găsit intrarea. Cum ziceam, blocul nu avea nici măcar toate geamurile puse, nici schelele luate. La etajul al doilea, însă, o ușă era montată. Când am intrat, m-am trezit într-un apartament curat, mobilat. Avea inclusiv lumină și apă. Îți închipui cât de greu mi-a fost să mă comport normal. (Da, sigur, am comentat. Niciodată… Am renunțat, ascultându-i vocea limpede, liniștită). Mă rog, Busuioc a făcut o cafea pe un reșou electric, am băut câte un pahar de coniac franțuzesc fin, catifelat. Exista în sufragerie un bar bine utilat… cu băuturi străine, mărci pe care le știam doar din filme…
A tăcut o vreme, mohorâtă, fără să se miște, parcă adormise. Îi vedeam acum jumătatea dreaptă a capului, un ochi care clipea des, speriat, o șuviță de păr rătăcită deasupra tâmplei, o dâră de lumină cenușie, care cobora pe gât, pierzându-se sub gulerul mototolit al capotului.
- Și? am îndemnat-o, simțind că are nevoie de acest îndemn. Hai!…, m-am oprit încurcat, fiindcă, în același timp, nu voiam să forțez lucrurile. Era singurul sentiment clar și intenția mea ar fi devenit evidentă. Am renunțat, așezându-mă neliniștit la pândă.
- Da…, s-a hotărât să reia. Nu cred că te-ar interesa ce-am făcut amândoi… (Târfă, am jubilat nefericit. Târfa dracului! am țipat și ecoul țipătului s-a spart în mine. Am înghițit în sec). În tot cazul, această întâlnire a fost și prima și ultima, a spus ea neatentă. Evenimentele s-au precipitat și Vasile Busuioc a dispărut… (Altfel ați fi continuat până la adânci bătrânețe, am chicotit disprețuitor. Înseamnă că i-ai supt-o, m-am îngrețoșat gândindu-mă că am sărutat-o de atâtea ori, și greața asta m-a oprit să n-o strâng de gât. Ce prostie! am exclamat. Ce inutilitate! am șarjat neputincios). Oricum, aș fi căutat să scap de el cu orice preș, a murmurat Teodora stingherită, încurcată, dracul știe ce se ascundea în vocea ei moale, pufoasă. Nu spun asta ca să te amăgesc! (Of, Doamne, of, Dumnezeule!). N-am nici un motiv. S-a purtat cu o brutalitate greu de suportat. Mi-am adus aminte de scena cu mama și cu Ilie care a posedat-o pe podea, acolo în mijlocul camerei… M-a rănit încât am fost nevoită să merg la doctor. Când m-a consultat, doctorul Stănoiu m-a întrebat dacă nu cumva m-am culcat cu un taur. (Am tăcut încăpățânat, deși simțeam cum o undă a milei îmi încălzește sufletul). Ei bine, acum mi-a spus că Borcoman a luat legătura cu ambasada unei țări vest-europene și, ca urmare, în câteva zile va fi arestat, că cercul se închide, că Dionisie nu-și dă seama că e o unealtă nenorocită în mâna unor cercuri reacționare de peste Ocean, care vor să profite și să rupă Transilvania de țară… (Măi, să fiu al dracului! am exclamat încântat. Unde îi duce mintea pe ăștia!) Mi se părea incredibil ca unul ca el să fi ajuns atât de departe, a continuat Teodora de parcă m-ar fi auzit și înțeles. Toată povestea asta semăna mult prea bine cu un roman polițist ieftin. I-am spus-o și el a râs binedispus. Chiar îi făcea plăcere să știe că nu e crezut. Se putea dezice oricând. Deși aflasem că Dionisie Borcoman trădase și reprezenta niște forțe străine, obscure pe care nici ofițerii noștri nu le prea dibuiau. Nu mai era timp și, deci, trebuia acționat. Chestia cum că acolo aveau beciuri întunecoase și se recurgea la bătaie, la tortură fizică și psihică e o mare prostie. Numai cretinii și impostorii pot crede sau avansa ideea. Or fi fost cândva, prin anii cincizeci. Foloseau acum metode mult mai rafinate, științifice, spuneai totul fără să-ți dai seama. Într-adevăr, miliția mai altoia câte unul, dar care miliție n-o face? Acolo nu ți se permitea nici să plângi sau să gemi. N-aveai timp pur și simplu. Era un sistem dus la perfecțiune. Existau doar două soluții: ori accepți să devii de-al lor, ori dădeai ortul popii. Ãștia care susțin că au trecut prin beciurile securității sunt plevușca. Rodeau și ei un os. De acolo nu ieșeai decât în două cazuri, așa cum ți-am spus: turnător sau cu picioarele înainte. Îți băgau în celulă doi-trei deținuți de drept comun, te snopeau, și dispăreau cine știe în ce alt loc din țară. Mâinile lor erau curate, organizau un proces, opinia publică nici nu trebuia să știe, dar pentru orice eventualitate. Ãștia care țipă acum că au avut de-a face cu securitatea sunt, în general, turnătorii. Nu-ți face probleme, eroii ăștia de operetă vor dispărea din nou în rahatul din care au ieșit. Cum se va întâmpla și cu intelectualii care și-au lăsat uneltele lor și s-au apucat de politică…
- Dar, uite, sunt oameni…, am zis, încercând s-o aduc din nou în miezul lucrurilor.
- Mi-a mai spus, printre alte mărunțișuri, că îl bănuiește și pe Brezan, a urmat ea fără să mă ia în seamă. În ultimul timp, mi-a zis, se întâlnește des cu Dionisie în diferite locuri. E destul de complicat să contrazici evidența… Am încercat, te rog să mă crezi. Adevărul e că ei își schimbaseră brusc comportamentul și obiceiurile. Cât de mult e implicat Brezan, e greu de demonstrat. Oricum, amestecat a fost! Asta e limpede… Avea mult mai mult discernământ decât Borcoman. Și era… era și patriot. Nu râde, acesta-i adevărul. Râzi ca prostul! Îl urăști, știu bine. Îl urăști pentru talentul lui, pentru inteligența lui, pentru cultura lui…
- De fapt, Zevedeu minte cu nerușinare, am spus cu voce uscată, foșnitoare.
- Cum adică? a tresărit.
- Bine. Execută ordinele. Busuioc încearcă să câștige timp.
- Nu cred.
- Calmează-te. Nu câștigi nimic dacă te agiți. Uite despre ce e…
- Numai o clipă! Vrei să spui…, și s-a oprit brusc, lăsând suspendată în aer, ca un mare semn de întrebare, întreaga frază.
- Eu zic să nu te grăbești, am insinuat, rânjind și dând pauzei dintre cuvinte o semnificație mai mult decât era. Iată, Busuioc a mințit. Ca să te liniștești și să nu faci vreo tâmpenie, l-a prevenit pe Zevedeu că, dacă cumva o să întrebi de Mihnea Brezan, să-ți sugereze că e viu și nevătămat. Același lucru mi l-a spus și mie în momentul în care l-am întâlnit pe Busuioc ca să-mi dea cheia cabanei. Stai liniștit, mi-a spus, că prietenul nostru e sub plapumă cu nevestica lui într-o casă liniștită la țară. Ei bine, eu n-am stat deloc liniștit…
- Aveai tu așa, o presimțire, m-a întrerupt batjocoritoare.
- Nu, degeaba mă ironizezi! am continuat cu aceeași voce înghețată. Acum e prea târziu! Nu era pentru prima dată când fusesem în satul ăla, în Fântânele. Și când trăia taică-său am fost de vreo două ori… În casa aia liniștită, cum zicea Busuioc, am întâlnit o femeie mărunțică, delicată, îmbrăcată în negru, care alăpta un copil de câteva luni… un băiețel. Când am întrebat-o dacă are nevoie de ceva, m-a privit ca pe o stafie, mă rog… Avea o privire uscată, foșnitoare, rătăcită. Așa mi s-a părut. A refuzat să-mi dea amănunte despre ce s-a întâmplat cu Mihnea. Am insistat. Știi, trebuia să mă conving că nu eu am greșit… Atunci s-a ridicat de pe patul în care dormea copilul și m-a poftit pe ușă. Când am trecut pe lângă ea, mi-a șoptit printre dinți de parcă s-ar fi temut că o ascultă cineva, arătându-mi copilul: Îl vezi? Lui o să-i dați seamă despre ce i-ați făcut tatălui său. De atunci, cuvintele astea… îmi zbârnâie prin cap, ca un roi de albine înfuriate…
- Þi s-au înfipt în creier, a râs Teodora ironică. Înduioșătoare scenă, ca-n filmele americane! Și semnificativă, nu-i așa? Teatru de prost gust! Cum poți să crezi că Brezan…(și și-a unduit mâna prin fața ochilor ca și cum ar fi imitat zborul unei păsări). Se ascunde, așteaptă. Înțelegi? Ca orice șobolan stă în gaura lui împuțită și așteaptă. M-a dezamăgit, regizând o asemenea scenă cu nevasta lui copil. Sau tu ai pus la cale altă… viziune ca și cea cu violul… Vrei neapărat să-ți iei revanșa? Fă-o, dar cu mai multă imaginație, ce mama dracului! Bă acesta, Busuioc nu-i un tâmpit ca tine. Și-ar fi luat toate măsurile de prevedere, că doar asta a învățat la școala plătită de clasa muncitoare. Și ca să nu mori chiar prost, Brezan a ieșit din scenă când s-a hotărât să se transfere la S.M.A., în satul ăla al lui… cum dracu-i spune?…
Nervoasă, și-a schimbat poziția capului, lăsându-se să alunece cu toată greutatea pe partea stângă. Eliberându-și mâinile, și-a aprins o țigară și fumul albăstrui, acrișor s-a întins ca o apă tulbure între noi. Capotul alunecase peste genunchi, adunându-se peste mijlocul torsionat, dezvelindu-i pulpele suple, albe, de porțelan.
Încercam să evit orice element prin care s-ar fi putut relua legătura cu ea, și ca să scap de obsesia cărnii albe, cu ramificația ei fină de vene albăstrui, am ocolit soba, așezându-mă pe prichiciul ei. Din acest loc nu mă putea vedea, eu însumi nu puteam să-i văd decât vârful picioarelor încălțate în șosete albe din lână. Am întrebat, simulând mirarea:
- Dar Borcoman, am eu impresia, nu l-a vândut?
- E adevărat, a sărit Teodora ca arsă, încercând să-mi vadă fața. Borcoman simțise că se strânge cercul și-a încercat să-și acopere porcăriile și să se pună la adăpost, a adăugat ea cu oarecare prudență. Mihnea n-a acceptat nici un târg. Știu, fiindcă Busuioc i-a supravegheat zi și noapte. Când l-au arestat pe Borcoman, Mihnea dispăruse de acasă. Despina, nevastă-sa, n-a scos o vorbă. Adică, băieții au menajat-o, fiindcă era cu burta la gură, trebuia să nască. Se presupunea că Mihnea s-a ascuns, împreună cu un unchi de-al său, David, care a mai fost prin pușcării, pentru că a împărțit cartofii, de la el putere, oamenilor. Se presupunea că sunt la o stână părăsită sau o cabană forestieră…cam așa ceva!…
- Varianta ta parcă e dintr-un film sovietic cu partizani, am râs înveselit de vocea ei cu accente patetice.
- Nu, a continuat fără să mă ia în seamă. Zevedeu mi-a spus că s-a reîntors acasă. Cică n-a putut să stea departe de nevastă-sa care sta să nască. Adevărul e că Busuioc condusese planul prin care să-l scoatem pe Mihnea basma curată. Evident, nu gratuit! În definitiv, Mihnea era un complotist de operetă, n-avea nimic din seriozitatea și încrâncenarea celor care luptă pentru o idee. El aderase mai mult din orgoliu, din orgoliul de urmaș al mamei sale care a spart capul unui activist, la cooperativizare. Ura lui nu era una terestră, palpabilă, materială, ci una romantică. Din nefericire, n-a ieșit cum am vrut eu.
- Ce fel de femeie ești tu, Teodora? am întrebat cu furie și admirație în același timp.
- Uneori îmi pun și eu această întrebare, a râs ea într-un fel, care a încrețit carnea pe mine, ridicându-se de pe blana de urs și așezându-se pe pat. Întunericul mă înspăimântă, dar mă și excită. Am impresia că intru într-o peșteră umedă și mucegăită. Simt cum îmi putrezește carnea pe umeri, pe piept, pe picioare…
A râs din nou stânjenită, sprijinindu-se în amândouă mâinile și legănându-se. Această mișcare de du-te-vino i-a dezvelit și mai mult picioarele suple parcă acum subțiate până la marginea suportabilă a formei. Mi-a urmărit privirea lacomă și când și-a întâlnit propriul trup, s-a oprit din hâțâitul ei, învelindu-se în poalele capotului.
- Fanatismul tău e inexplicabil, am început, reglându-mi tonul vocii înspre surdină, speriat de stridența cuvintelor, care au explodat între noi.
- Prostii! a comentat ea fără să mă privească. Cauți explicații acolo unde nu sunt. Þi se pare enigmatic, misterios, că un om poate crede într-o idee până la capăt. Noi, cu firea noastră, suntem capabili să bagatelizăm toate lucrurile și faptele serioase și grave. Suntem victimele propriei noastre istorii. Mereu hărțuiți de cei mari și puternici, fără a avea nici vocația de-a fi mari și puternici și nici ambiția și tenacitatea de-a fi, abia acum, în anii socialismului, ne-am tras sufletul. Abia socialismul a deșteptat energiile prin care putem fi recunoscuți în lume ca noi înșine, și nu doar ca monedă de schimb între imperii. E adevărat, suntem în calea tuturor răutăților, cum zice cronicarul, dar pe deasupra stă firea noastră latină. E neapărată nevoie să avem printre noi și trădători și dictatori. E fatalitatea noastră!
- Azi ești în formă, am luat-o peste picior, cu aceeași naivitatea care mă obliga la gesturi teribile.
- Nu, a zis ea concentrată asupra ei însăși. Cum îți închipui tu o societate condusă de un partid puternic, cu patru milioane de membrii, care în patruzeci și cinci de ani și-a creat un sistem propriu de susținere, s-a prăbușit în trei zile? Cum? O asemenea grozăvie, fără precedent în istoria omenirii, când apele s-au reîntors în albia veche, surpată, depășește puterea mea de înțelegere. Și, mai ales, fără nici o rezistență…
- Simplu, la noi, românii, care au mai avut momente când s-au așezat în afara istoriei, contemplativi și fataliști, am râs în silă. Tragedia socialismului, de fapt și în fapt, a început atunci când cuiva i-a venit ideea să inoculeze frica în oasele noastre ca să fim supuși. Tot ce s-a ridicat pe frică, teroare, pe încercarea de-a vârî oamenii în tipare sau cu gâtul în jug e sortit pieirii. Omul este o ființă imperfectă, dar Dumnezeu l-a făcut după chipul și asemănarea sa, mai puțin după spiritul său. Ne-a lăsat pradă legilor selecției naturale. Celui care are i se va da, celui care n-are i se va lua. Este prima mare legiferare a inechității sociale. Este legea peste care nu se poate trece. Cum tot așa, din momentul păcatului originar dorința de libertate a devenit forța motrice a istoriei. Libertatea este sentimentul care detașează net pe om de celelalte animale. Din păcate, eu am înțeles târziu lucrul ăsta pe care Brezan…
- Brezan?! s-a mirat ea, dând din mână ca și cum ar fi vrut să se apere de o vedenie. Apoi melancolică: Poate ai dreptate. El a trăit starea asta…
- În sfârșit, suntem și noi o dată de acord!
- Ironia ta e fără rost, ca de obicei.
- Nu ironic am vrut să fiu, ci speriat că s-ar putea schimba ceva între noi.
Teodora m-a privit o vreme, căutând să înțeleagă sensul ultimei fraze. Îmi dădeam seama că sunt prolix, dar mă bucuram că reușisem să strecor îndoiala asupra adevărurilor elementare pe care mă chinuiam să le rostesc în nuanțe diferite după modele literare, deși eram conștient că acestea erau sinteze ale unor psihologii, comportamente, obiceiuri, pentru a demonstra ceva anume. Era pentru prima dată când Teodora încerca să descopere dacă simplitatea vorbelor mele este reală sau inventată, dacă nu cumva era la mijloc o anume tactică. Am încurajat-o, continuându-mi ideea printr-un joc ostentativ al degetelor. Zâmbeam diafan, pândindu-i neliniștea pe care voiam s-o folosesc cât mai bine în avantajul meu.
- Adevărul e că l-am iubit cu adevărat, a scăpat ea din încleștare cu o eleganță și o suplețe ostentative, urmându-și aceeași linie interioară care mă excludea de fiecare dată și pe care o urmăream cu mare greutate.
Un vârtej rece, de furie, mi-a cuprins mintea și mi-a distrus tot sistemul de mișcare cu atâta greutate pus în funcțiune… Teodora, cu aparentă nepăsare, a profitat de buimăceala mea, reținându-și bucuria:
- Știu că-ți face rău să asculți. Dar e unicul adevăr care-mi aparține în exclusivitate.
- Nu știu despre ce vorbești! m-am răstit.
- Dezgustul, sila, o imensă silă pe care le-am simțit lângă Busuioc a fost plata, a trecut ea peste încercările mele de-a ieși la suprafață. Da… Femeia aia pricăjită și bastardul ei vor fi răzbunarea, zici tu? Te înșeli! E împotriva firi ca el să se îngroape de viu lângă o femeie care nu-i poate asigura nici măcar confortul sexual.
- Pe dracu’! am hohotit. După cum arată acum lucrurile, ai putea lua lecții de la ea.
- Râzi ca prostu’! m-a repezit ea disprețuitoare. Îl cunosc foarte bine…
- Mi-e milă de tine, femeie! Þi-ai trăit viața de până acum hrănindu-te cu himere. Probabil, o să trăiești de-acum încolo rememorându-le. Îți repet: Am fost la stâna aia de unde a plecat Brezan însoțit de doi indivizi. După cum i-a descris ciobanul și apoi unchiul său, David, unul a fost Busuioc.
- Vrei să-ți bați joc de mine? a întrebat ea cu asprime, amenințătoare. Busuioc nu putea călca înțelegerea noastră. El alesese stâna aia.
- Ce mai conta una! am exclamat batjocoritor.
S-a ridicat de pe pat și cu pas șovăitor a pornit spre geamul prin care lumina albicioasă, fluidă, se strecura anevoie. Aerul îmbâcsit de respirația noastră și de fumul care ieșea din când în când prin colțul spart al unei cahle, devenise greu de suportat. Am deschis ușa dinspre hol și aerul curat și rece, aproape material, a năvălit peste noi, înviorându-ne.
- Planul meu a fost simplu, a zis Teodora, stând întoarsă cu spatele, cu umerii încordați, ridicați în sus, ca să se apere de violența frigului. De acea varianta ta nu e credibilă. Lucrurile simple sunt negreșit cele care izbutesc. Când Busuioc mi-a cerut să ne vedem în continuare, am acceptat cu condiția să-l scoată pe Brezan din rahatul în care-l băgase Borcoman. La început, s-a încruntat și am crezut că o să mă lege și pe mine ca dușman al poporului. În câteva minute am traversat toate stările de la spaimă la speranță și înapoi. Mi-a zis că nu prea vede nici o șansă, pentru că superiorii lui se interesau în mod special de Brezan și de Borcoman. Tot el mi-a spus că, dacă pentru Dionisie dovezile sunt procurate și puse la dosar, cu Brezan lucrurile stau puțin diferit, în sensul că aveau convingerea că el este inspiratorul și creatorul organizației contrarevoluționare. Dar dovezile lipseau chiar dacă plecarea lui la amărâtul ăla de S.M.A. putea fi una dintre ele. Rămânea în umbră o vreme și de aici putea conduce organizația cu mai mare folos, așa zicea Busuioc, care, îți dai seama, îmi reproducea opinia șefilor lui. Cum îți spun, pentru că dovezile lipseau, dată fiind gravitatea situației, Busuioc a primit sarcina să întocmească cum o ști dosarul cu tot ce trebuie ca să fie ridicat. Deci, dacă ar exista un pretext oarecare, Busuioc l-ar anunța și l-ar face pierdut peste graniță. Un asemenea om merită toată atenția, mi-a zis Busuioc, că dacă se întoarce roata e bine să ai un sprijin, uite, dacă nu eram noi în cine știe ce pădure îți putrezeau oasele. Îți imaginezi. Nu-i așa? Bănuiam că ideea nu venea din capul lui Busuioc, că cineva mare voia să-și așeze apele, așa că m-am liniștit. Într-un fel interesul ălora mari îl apăra de furia ăstora mici care l-ar fi terminat repede. Atunci mi-a încolțit planul în cap. I-am spus că pot să-i furnizez probele prin care să-l aibă la mână și, împingându-l de la spate, să descopere toată organizația sau, în altă ordine de idei, să-l folosească în descoperirea stăpânilor străini, care se aflau în spatele lor. Dacă nu va accepta colaborarea, atunci va pieri de glontele sau cuțitul ăstora, și eu nu mai nici o pretenție. Busuioc însă se codea. Simțeam eu că nu vrea să joace cinstit. Ca să mă verifice, mi-a arătat manifestele ălea agramate. I-am râs în nas. S-a supărat, dar s-a abținut. Eu vorbesc serios, i-am spus. Eu am tot ce vă trebuie ca să vă faceți treaba.
- Și atunci ai furat însemnările ălea nenorocite, am spus, ridicând din umeri.
- Da. Busuioc mi-a dat o dublură a cheii de la garsoniera lui Brezan. Dar s-a ținut de cuvânt și l-a izolat în satul ăla al lui…
- Știam că ești o viperă, dar niciodată nu mi-am putut închipui că poți ajunge la crimă, am scrâșnit. Ce-ai făcut, nenorocito? Cum ai putut să te pretezi la așa ceva?! Târfă! Asta ești: o târfă!
Teodora n-a reacționat în nici un fel. Nu s-a speriat, n-a protestat, n-a încercat să mă așeze la colț, cum o făcea de obicei. Parcă încremenise în fața geamului, privind în gol. Doar o lumină stranie i se prelingea peste obraji, curgând de pe sticla înghețată a ferestrei. Părea transparentă, prin ea trecea fine ramificații, ca un fel de plasă țesută de păianjen.
Pentru mine lucrurile se simplificaseră și se limpeziseră cu atâta brutalitate încât durerea mă năucise. Nu izbuteam decât să mă cufund și mai adânc în mlaștina asta puturoasă pe care Teodora o așternuse înaintea tuturor sentimentelor noastre bune și frumoase atâtea câte au fost. Ce scuză era mai potrivită? Căutam, cu febrilitate, să depășesc evidența.
- Nu eu am fost de vină pentru ceea ce s-a întâmplat, a murmurat. Mihnea a greșit… s-a speriat și a fugit din sat. S-a ascuns. Oamenii au început să pună întrebări și era nevoie să se lămurească într-un fel…
- În felul vostru! am spus neputincios.
- Dacă-ți face plăcere…, a reluat ea fraza suspendată și cuvintele au rătăcit o vreme printre noi. Apoi a urmat înviorată: Încercarea lui de-a fugi a fost o eroare fatală. A convins pe toată lumea că vina lui era mult mai mare decât se credea. Or, fiecare trebuia să ne facem datoria măcar atât cât ne cerea instinctul de conservare. Borcoman a mințit. Nu ei l-au bătut până l-au lăsat fără suflare. Zevedeu minte și el ca să șteargă urmele, care ar putea duce și spre el. În realitate, a fost un accident stupid.
- Adică a căzut singur pe scări și și-a provocat leziuni interioare mortale? am îngânat-o în silă. Hai să fim serioși!
- Ești la fel de ticălos ca toți ceilalți, a mormăit ea pentru sine, tremurând de frig. Toată povestea aceea provocatoare cu violul m-a scârbit în așa hal, încât și respirația ta, mă, îmi face scârbă.
- Poate! am rânjit.
- Busuioc nu mai vine, a continuat ea liniștită și liniștea asta m-a înspăimântat.
- Asta înseamnă că nu mai avem nici o șansă, mi-a scăpat vocea din frâu, revenind la răgușeala pe care mi-o dădea emoția.
- O să ne descurcăm noi! a exclamat mirată, deși tremurul din vocea ei lăsa clar să se vadă că nu crede în ceea ce spune. Au venit iar lupii, a tresărit, dându-se un pas înapoi.
Ninsoarea se îndesise. Vântul o spulbera în toate părțile, transformând-o într-un vârtej care înghițise cabana. Pe pervaz, stratul de zăpadă crescuse vertiginos până aproape de jumătatea geamului. Þiuitul strident al vijeliei strivise tăcerea pădurii, aducând până la noi vâltoarea sunetelor amestecate.
Am ascultat în tăcere. Mi se părea că vijelia, ca o lamă de oțel, trece prin mine. Izolarea deplină îmi strecura în suflet un fel de neliniște arțăgoasă. Multă vreme am reușit să mă stăpânesc, zăcând în neștire pe pat… Oare avem destule lemne? a revenit obsesiva întrebare, care mă punea în mișcare de fiecare dată. Am tresărit speriat: Oare mai avem lemne? m-am întrebat năucit. Am privit în jur, prin odaie, încercând să deslușesc contururile obiectelor. Îmi spuneam cu încăpățânare că atâta vreme cât încă sunt capabil să recunosc obiectele totul e în ordine, mintea îmi funcționează corect. Nu era practic doar un joc prin care să-mi mențin luciditatea, ci chiar un exercițiu necesar, care îmi dădea speranța că voi ieși viu din această încercare. Mă amăgeam cu bună știință… Da, stiva de lemne înghesuită în spatele sobei mă liniștea subit. Parcă o mână uriașă trecea peste ochi, ștergând imaginile grozave ale disperării. M-am ridicat din pat și am ațâțat focul. Dogoarea lui, care m-a lovit în obraji, mi-a dat curaj. Iată, câtă energie!…m-am înveselit. Și când există energie, viața e puternică. Dezamăgit de formula aceasta atât de cenușie și neconvingătoare, m-am apropiat de geam ca să scap de impresia tăioasă a ratării.
- Iar au venit lupii, a șoptit Teodora. Sunt mai mulți decât ieri. E și ăla bătrân, cu urechile zdrelite. S-a așezat sub streașină, uite, chiar în apropierea ușii, lângă stiva de lemne…
De aici vedeam cum vântul îmbibat în neaua albă le frământa blănurile dese și sure. Toți, țepeni, urmăreau același punct care, mi-am dat seama, nu putea fi decât ușa. Pe creștetele sălbăticiunilor așezate aproape în semicerc (doar spre stânga erau câteva locuri neocupare) se depusese zăpada de câteva degete, dându-le înfățișarea unui grup statuar organizat de mintea unui artist extravagant.
Un val de zăpadă spulberată lovi în plin peretele dinspre răsărit al cabanei și lemnul trosni speriat. Am ascultat încordat: Nu se mai auzea decât țiuitul furios al vântului, care se proptea în obstacolele ce-i mai rămăseseră în cale, frângându-se în plesnituri subțiri. Într-o geană de lumină, care se prăbușise din înălțimea muntelui, frângându-se la câteva sute de metri în fața cabanei, chemarea lupilor a copleșit uraganul, scurmând depărtările. În locul spaimei năuce, paralizante care se instalase temeinic în toată ființa mea, începuse acum să se nască, în forță, un alt sentiment pe care nu-l încercasem niciodată. Era acel unic orgoliu, incomparabil, dătător de energie și încredere pe care omul îl încearcă în fața ființelor, care i s-au supus la facerea lumii sub puterea inteligenței. Înfiorat, am urmărit fascinat retragerea lupilor, care, în ordine, unul după altul, s-au risipit prin pădurea ghemuită sub vârtejul alb și înghețat.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!