11


Datoriile primăverii croșetează acatiste. Lenea răsare de sub stratul gros de nesimțire cronică și se bălăcește în policromia apoasă a zăpezii mieilor. Intr-un canal somnoros urina hrănește insuficiența respiratorie a pungii de staniol în care primii ghiocei se vopsesc pe buze. Þeava de azbest și-a schimbat orientarea sexuală. Acum vâslește de zor spre garderoba inversă a pământului decorat cu balegi scoase din cămara satului astenic. Un gând mirobolant urcă dealul Caprei...
...Noi, cei din tranșeele admirației, te rugăm să-ți îmbraci/dezbraci natura violentă! Chiar dacă-ți aprinzi țigara în lumina formelor triviale care ne zgândăre seara umedă credem că atunci când individul necunoscut, care te soarbe din colțul abstinenței, împrăștie cu evantaiul privirii creanțele indiferenței, binevoiești să mângâi cu zâmbetul freza iluzorie a pionilor loviți de nebunie...
Virgula fumează un trabuc. Intenția gâfâie bătătorind textul și apune în spatele unui pahar cu apă. Necaz, adormire, curgere, birocrație orizontală, punct invalid, răsfirat în penumbra constipației.
Primăvara, cacofonii multicolore zburdă prin vitrinele magazinelor descheiate la șliț; farmaciile ies la păscut, contabilii vomează cifre de catifea iar fluturii își scot mobilierul în stradă. Claxoane optimiste umplu rafturile atmosferei cu nostalgii ecologice. Iubiri viticole se lăbărțează, se întind pe foile unui scenariu care duhnește a vin și a dulciuri. Carii boeme mestecă gumă și se rostogolesc pe muchia subtitrărilor. Limba umblă desculță printre verbe. Are un aer creț, îi plac bigudiurile evanghelice, plantațiile de macaroane și oamenii care folosesc liftul. Câteodată se răsfață cu misionarii veniți să-i repare tichia de mărgăritar. E surdă ideologic, cântă la trompetă și, în curând va primii clanța de aur pentru merite deosebite și o prestație de excepție la concursul de tras vînturi.
Primăvara...sărbătoarea vânătăilor, copitele munților, mugurii abia dezmorțiți, galbenul ostentativ al păpădiilor înșirate pe tramvaiul insolent, par o inimă durdulie, scoasă la reformă.


12

Nu mai are nimeni nevoie de tine. Du-te și plantează-ți ridurile în grădina cocoșului de la transporturi! Mută-te în gară! Renunță la școlile, bibliotecile și cardurile cu alură de gel! Fii patroană! Trîndăvește! Schimbă-ți cerceii și lenjeria de pat aia creponată! Mereu ești în urmă cu moda! Nici măcar elevii confuzi dintr-a XII-a, care nu au ajuns încă la pubertate, nu-ți mai suportă izul de porumb care s-a apucat de filosofie.
Ești o frumoasă acidă care nu bea niciodată nimic doar...fulguiește! Noaptea semeni cu un tren deraiat care joacă ceardaș! Înțeleg! Te-ai născut într-un tunel, pe o șină lălâie, prost recondiționată! Dimineața fotografiezi soarele care-și suflă nasul în chiuveta orizontului! Adori sandalele făcute din lanțul de la WC! Spumegi!
Logodește-te cu agricultura! Bronzează-te în carouri! Apleacă-te mai trendy! Învață să umpli rezervoarele tractoarelor ofticoase cu mai puțină motorină! Superficializează-ți corectitudinea! Nimic nu știi! De fapt, întotdeauna ai avut o gândire sahariană, nisipoasă! Te-ai bălăcit în deșert împreună cu un trib de arabi portocalii, ai belit vînturile de vest, ți-ai personalizat excrementele și, nu de puține ori, ai împărtășit rațelor secrete mistico-pedagogice!
Metodisto! Poke-avangardisto! Așa-zis sâmbetisto! Nici măcar nu te rogi pentru speciile pe cale de dispariție! Ești ultima creangă a bătrânei rațiuni empirizate! Totuși, te iert pentru că avem aceleași gusturi în materie de lămpi de birou!


13

Harul de a pierde vremea l-am primit pentru a face ordine în debaraua tristeților provinciale. Atunci nu știam că tristețea poate fi o cireașă de cristal pe care să o ștergi de praful criticismului. Acum o ador și stau lângă ea, în costum de baie, pe etajera delăsării. M-a învățat să fiu liber, să-mi dezghioc mintea de orice ambiție și să strâng în brațe portretul ruralo-urbanistic al unui primar oarecare. A bătut cuie narative în manelele teatrului, a făcut din slănină artă dar nu mi-a dat voie să-i ating rotunjimile. Considera că nu mă pricep la finețuri și nu mint destul.
Căutând-o printre personajele plămădite din cuvintele, imaginația și educația mai mult sau mai puțin spoită a unor nătăfleți ce au murit cu stiloul în mână, printre marii iubăreți ai trotuarelor sau, și mai și, în talentul meu care se vrea geniu, îmi dau seama că nu pot să o cuprind într-o imagine lucidă, inteligibilă...Are, fără îndoială, un simț ciudat care îmi poartă gândul spre un strat de trandafiri albi în care doarme o pisicuță roșie. Nu pot să nu mă întorc la bibelourile pe care le-am pictat împreună ca și cum întreaga existență ar depinde de porțelanul nopților de mai. Toate stau în vitrina amintirii subiective și-mi vorbesc. Îmi spun că trebuie spălate, uscate, sărutate...că trebuie să le iau cu mine peste tot, oriunde și oricând. Să nu le părăsesc uitându-le în baruri, gări, și niciodată să nu le las să plângă mai mult de cinci minute pentru că se vor risipi în mareea vînturilor pragmatice și le va înghiții balena timpului.