poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1576 .



Prețul singurătății
proză [ ]
Capitolul 7 + Epilog

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Bogdyboss ]

2008-11-16  |     | 



VII

Întâmplările din casa lui Mitruț Daminescu au rămas necunoscute satului pentru totdeauna. Rareori, cine știe cum, câte un om mai aducea vorba despre cel plecat și despre nevastă-sa. Nedumerit, omul punea celorlalți o întrebare, destul de stângaci: „De ce și-o fi părăsit casa și nevasta, măi frate?!...”. Dacă vedea că nu-i răspunde nimeni, își continua singur nedumerirea: „Slujbă bună avea, gospodărie la fel...! Ce i-o fi venit să-și ia câmpii?...”. Îi cerceta din priviri pe cei din jur încercând să le afle părerea, dar înțelegea pe dată că majoritatea oamenilor nu erau interesați de gândurile lui sau poate că nici nu-l auziseră ce spune. Uneori, după ce terminau de vorbit despre ale lor, se mai găsea câte unul care să-l căineze pe Mitruț, amintindu-și de existența sa pe fața pământului: „Cine știe ce poate să ascundă sufletul unui om?!...”. Se producea un moment de liniște de parcă s-ar fi recules în amintirea unui mort, și iar vorbeau de ale lor, uitându-l cu bună știință pe Daminescu. Așa se întâmplă de obicei cu cei care n-au izbutit să-și atârne sufletul de al lumii; sunt uitați cu ușurință.
Cosmina nu intrase niciodată în posesia părerii satului, în legătură cu casa și cu bărbatul ei. Și chiar dacă i-ar fi ajuns la urechi, n-ar fi interesat-o vorbele lor. De ceva vreme începuse să iasă pe strada principală, plimbându-și copilul într-un cărucior. Drumul care împărțea satul pe din două devenise un fel de stradă ca la oraș. Găzarii făcuseră club, cămin cultural cu cinematograf și bibliotecă și un parc cu bănci vopsite în roșu. Se îmbulzea lumea la film și la cărți, copiii se adunau pe terenul de fotbal, iar oamenii mari stăteau seara în parc și puneau țara la cale. Totul se petrecea în cel mai obișnuit mod cu putință. Pe nesimțite, iarna se transformase în primăvară. Zăpada se topise și pornise la vale, să se amestece cu apele crescute ale pâraielor.
În sufletul nevestei lui Daminescu nu se petrecuse însă nici cea mai mică schimbare. Avea aceeași privire dreaptă și neîntrebătoare pe care i-o întâlnise și Mitruț întâia oară. Se izolase într-un fel de tăcere și de singurătate care nu-i aducea nimic bun. De bărbat nu-și aducea aminte nici în măsura în care își aduceau aminte vecinii din sat. Rămânea singură zile și nopți în șir așteptându-l pe presupusul cumpărător pentru care bătuse tăblița cu anunțul în salcâmul de lângă poartă. De la Florian Bătrânescu nu mai primise nici un semn, iar ea nu îndrăznise să o trimită pe femeia din casă să-l invite, într-o seară, la masă. Era sigură că atunci când inginerul îl căutase pe Mitruț totul fusese doar o înscenare, ca să nu dea de bănuit. „Pe mine m-a căutat!”, își șoptea Cosmina și de fiecare dată șoapta i se transforma într-un oftat. Iar zilele treceau. Agitația care o cuprindea din timp în timp era mai mult rodul gândurilor care o munceau în timpul nopții. Dorea din toată inima să poată părăsi casa și satul acela în care fusese obligată să trăiască în ultimul timp.
Când primăvara dădu semne de oboseală și vara începu să bată cu pumni încinși la poarta pământului, Cosmina primi o scrisoare de la Mitruț: „Eu o duc bine. Tu ce mai faci? Þi s-au întors mințile la locul lor?...”. Atât era scris pe foaia de hârtie, iar ea socoti acest fapt o adevărată jignire. Mai ales că întorsese foaia pe toate părțile și nu găsise nici măcar o adresă la care, expeditorul ar putea fi de găsit. Femeia scrâșni din dinți. Dacă ar fi știut unde să-l găsească, ar fi mers la el imediat, l-ar fi privit țintă în ochi, l-ar fi pălmuit, poate că l-ar fi și scuipat și i-ar fi spus: „Băi, Mitruț! Eu sunt bogată; tu ce ești?...”. Se uita la fotografia bărbatului, uitată cine știe de când pe un perete al bucătăriei și îl amenința cu pumnul, ca și când acest gest ar fi împăcat-o cu chipul încruntat din ramă. De la plecarea lui nu mai mânca decât în sufragerie. Punea două tacâmuri, în speranța că într-o zi inginerul va veni să o vadă. I se făcuse dor de îmbrățișările lui.
În acea zi timpul rezervat pentru masă fusese mai lung ca de obicei. Își pironise ochii pe fereastră, incapabilă să se mai gândească la altceva în afara omului al cărui prunc îl păstrase în pântec. Nu-și putea da seama dacă într-adevăr îl iubea sau dacă doar îl dorea ca să-i obosească trupul peste măsură de odihnit. Afară, vara își spunea cuvântul din plin. Soarele stătea proptit deasupra lumii, sus, pe cerul alb ca o gheață: o oglindă ștearsă pe care îi fugeau ochii, alunecând spre pământ, obosiți de atâta lumină. Căldura frigea praful de pe drum, răsucea firele de iarbă din curți pârjolindu-le și apăsa cu o toropeală somnoroasă parfumul amețitor al crinilor din vaza de pe masă. Privise fix și ochii o dureau. Instinctiv, simțise prezența unui străin intrat în casă fără știrea ei. Inginerul Florian Bătrânescu o privea din prag, iar privirile lui, în loc să o bucure, o înspăimântară ca vestea morții unui părinte. Îl văzu cum se apropie de ea, dar se simți incapabilă să facă vreo mișcare. Vizitatorul se oprise la celălalt capăt al mesei, uitându-se la ea ca la o străină. Cel puțin așa i se părea ei. Un parfum discret, bărbătesc prin excelență, răscolit de apă proaspătă, se degaja din ființa lui, trezind simțurile femeii fără putință de împotrivire. Cosmina simțea că n-o să mai reziste și că o să-l îmbrățișeze mult, poate până la cea din urmă suflare; dar glasul lui rece și distant o țintui în loc.
- Bună ziua, doamnă Daminescu! zise el și tăcu, în așteptarea răspunsului. Tăcerea se prelungi și el dădu semne de nervozitate. Făcu un semn cu mâna și fața lui păru că spune: „Treaba ta; nu te oblig să-mi răspunzi la salut!”. Soțul dumneavoastră unde poate fi găsit? continuă el, plictisit de așteptare. Am o comunicare de maximă importanță pentru familia dumneavoastră.
Cosmina vru să-i amintească omului din fața ei că, de fapt și el făcea parte din această familie, dar tăcu în ultima clipă. După un moment de tăcere, fără nici o pregătire prealabilă, femeia izbucni într-un hohot de râs, de parcă în gât i s-ar fi zbătut niște clopoței ironici.
- De unde să-l iau? Caută-l tu, domnule inginer, dacă ți-e dor de el!
Florian Bătrânescu o privi puțin contrariat de răspunsul ei.
- Totuși trebuie să-mi spuneți unde îl pot găsi.
- Dacă nu-i pe lumea ailaltă, atunci sigur îl găsești undeva pe pământul ăsta pe care-l călcăm și pe care-l scuipăm în fiecare zi!...
Cu un gest brusc se ridică de la locul ei, trase un sertar și scoase la iveală scrisoarea pe care se lăfăia scrisul lăbărțat al lui Mitruț.
- Spune-mi tu de unde să-l iau, explodă ea, aruncândui-le în față. Apoi, prăbușindu-se pe un scaun, continuă plângând: Am crezut că ai venit să mă vezi, Floriane! Am crezut că ai venit să-ți vezi și să-ți săruți copilul!...
- Lasă asta! Nu avem vreme de așa ceva!...
- Știu; niciodată n-ai avut vreme pentru mine, îi reproșă Cosmina, întrerupându-l. De ce?
- Nu-i cazul să-ți explic de ce și nici n-am poftă să fac acest lucru!... Mă grăbesc. Alină-te și ascultă-mă! Privirea Cosminei se concentră înfrigurată asupra lui. Privește pe geam, o îndemnă el. Vezi instalația de peste drum de curtea voastră?
- O văd! Ce-i cu ea? Vrei să i-o lași moștenire copilului?
- Te-am rugat să te potolești!... Instalația aia a început să fiarbă! Aruncă gaze și noroi pe coloană. Sunt și semne de petrol. Cred că la noapte o să erupă! Terenul curții voastre e destul de slab. Și dacă presupunerile mele se vor adeveri...! Se opri pentru o clipă. O să-ți trimit două mașini să te evacueze. Trebuie să înțelegi! Dacă se întâmplă ceva, vei primi despăgubiri.
În primul moment, Cosmina își făcu în gând calculul viitoarei sume pe care urma s-o primească.
- Cât?...
Inginerul înălță din umeri. Ea se așteptase să afle o sumă fixă, ca o propunere de cumpărare, de parcă erupția ar fi fost amatorul pentru care bătuse tăblița în salcâmul de la poartă.
- În orice caz, echivalentul valorii actuale.
Florian o urmări o clipă cu privirea. Ochii ei se făcură mici, semănând nespus cu ochii fostului stareț al mănăstirii din Toc. Un zâmbet de surpriză i se lipi în colțul gurii și pe fruntea ei apărură primele cute ale îngrijorării.
- Bestieee!... Te-ai înțeles cu Mitruț să mă muți, ca să se poată spune „părăsire de domiciliu” și să divorțeze de mine!... Cât ți-a plătit?...
Surpriza apăru și pe chipul inginerului. Doar zâmbetul îi lipsea.
- Ești nebună?
- Credeai că n-o să-mi dau seama?! Ai lucrat mână-n mână cu el ca să te ierte!...
- Cosmina, dar...
- Nici un „dar”! Am înțeles domnule inginer! Mitruț Daminescu și-a anunțat sosirea. Ha, haaaa!... Spune-i că-l aștept și că nu-mi pasă de erupția pe care are de gând el s-o facă! Să fie atent, însă! Dacă nu-mi place cum se poartă, îi arăt ușa, să meargă înapoi de unde a venit!... De altfel, același lucru îl poți face și dumneata!
Îi întoarse spatele și deschise fereastra dinspre drum. Pe stradă treceau spre sat două camioane.
- Vezi? i le arătă el. O să evacuăm mai multe case, nu numai pe a voastră... De ce nu vrei să înțelegi? Luăm toate măsurile de precauție...
- Puțin îmi pasă de măsurile voastre!
- Cum crezi! Eu mi-am făcut datoria. Se apropie de ea, îi prinse mâna și o privi insistent. Cosmina, îți pui viața în pericol! Viața ta și a pruncului!...
- Ahaa, acum ți-ai amintit de el?...
Florian Bătrânescu evită răspunsul.
- Eu îți trimit două mașini...
- N-am nevoie; nu există lege care să mă oblige să-mi părăsesc casa!
Îl mai privi o dată cu răutate, apoi ieși din cameră, lăsându-l singur.
Își aminti de el mai târziu. Încetișor, afară se așternea seara. Cosmina nu știa dacă dormise în fotoliul în care stătuse câteva ore sau dacă visase, trează fiind, urmărind scurgerea domoală a acelei zile. Oricum ar fi fost, era sigură că Mitruț fusese cel care-l trimisese pe inginer la ea și că acesta inventase povestea cu erupția, ca să fie crezut. „Vrei să scapi de mine? N-o să scapi decât atunci când o să vreau eu! Și nu tu, eu voi fi aceea care te voi alunga. Ai să vezi!..”. Își aminti de inginer și intră în sufragerie. O foaie ruptă la repezeală dintr-o agendă, stătea rezemată de vaza cu flori. Scrisul ordonat al inginerului o vestea: „Eu plec la Arad să consult specialiștii. Te rog mult nu te încăpățâna! Poți să-ți pierzi viața!...”
După ce-l citi, Cosmina îl rupse în bucățele și-l aruncă în sobă. ! ”Crezi că ai făcut bine când te-ai asociat cu Mitruț?”, își certă ea în gând fostul iubit. Vru să-i mai aducă și alte reproșuri, dar nu a mai avut timp. Curtea se umpluse de larma unor galsuri străine. Le ieși în întâmpinare cu aerele unui stăpân care se pregătește să poruncească slugilor. Din camionul oprit la poartă coborîră doi oameni care intrară în curte.
- Bună ziua! Doamna Daminescu?
- Da, sunt doamna Daminescu!
- Vă rugăm să ne scuzați pentru deranj; suntem de la șantierul de aici din comună. Ne-a trimis domnu’ inginer să vă mutăm în sat...
- Nu mă mut! Strigă ea scoasă din minți. Spuneți-i inginerului că nu mă mut! Nu există lege care să mă oblige să mă mut din casa mea! Și ar face bine să nu mă mai obosească cu erupțiile lui, că mă enervează și trimit potera pe urmele lui! Așa să-i spuneți!...
Oamenii, nedumeriți, îi întoarseră spatele și plecară. Cosmina îi urmări de pe treptele casei, semănând cu o statuie obosită, îmbrăcată în rochie de casă. Apoi, femeia porni în lungul gardului, la fel ca Mitruț, atunci când își dăduse seama că moara călugărilor era a lui pentru totdeauna. Ajunsă la colțul curții, se hotărî și merse până la birtul din sat, fiind aproape sigură că Mitruț e acolo și dirijează aceste acțiuni din umbră. În lipsa ei, unul dintre muncitorii din camion coborî și se întoarse la casa lui Daminescu. Avea în minte rugămintea inginerului: „ Dacă nu vrea, strecoară-te cum poți, ia copilul și adu-l la mine... Neapărat! Să nu uiți!”. Când reveni Cosmina, omul era deja urcat în camion cu copilul în brațe; ajunsă în curte, femeia privi pomii, magazia și roata morii, apoi se așeză în iarbă, rezemându-și spatele de gard. „Și totuși, dacă va fi vreo erupție?... O să-și găsească și ea alt loc!... De unde să știe el așa de precis locul în care va fi?...”. Se ridică și-și continuă plimbarea. Teama că în curând o să dea ochii cu Mitruț, că el o va alunga, că o va sili poate să-și mărturisească faptele, începuse să pună stăpânire pe ea, însemnându-i fruntea cu o umbră neînțeleasă. Luase din nou curtea de-a latul, apropiindu-se de roata morii. Nu-i cunoscuse niciodată rostul și acum, privind-o, începu s-o enerveze: „Ãstuia i-a lipsit o doagă de când a văzut lumina zilei!...”, gândi ea în legătură cu Mitruț Daminescu. Deși era obosită, își continuă inspecția nocturnă, cercetând cu privirea florile scuturate și trandafirii înălțați până sub streașina casei. „N-a avut gusturi rele... De unde o fi pus mâna pe un asemenea plan?”. Când ajunse în prag, se mai opri o dată. „Oare din ce furturi, ori din ce afaceri necurate o fi strâns tată-său tot aurul ăsta?... Și de ce nu i l-o fi lăsat lui fiu-său, înainte să moară?...”. Aceste nedumeriri îi veniseră pentru prima oară în minte și Cosmina cerceta cu ochii întunericul din jur, așteptând parcă să-i vină răspunsurile din beznă. Dar lucrurile aveau o singurătate a lor, iar ea le simțea reci și dușmănoase. Intră în casă și se duse drept în camera ei; nu observase absența copilului. Aici, încuie ușa pe dinăuntru, se dezbrăcă încet și începu să se privească în oglindă. Era singură și simțea o bucurie fără margini din cauza acestui fapt. Își arăta trupul gol oglinzii și zâmbea privindu-l. Oftă gândindu-se la Florian Bătrânescu și, așa goală cum era, se trânti pe pat acoperindu-se pe jumătate cu un cearșaf apretat doar atât cât să păstreze răcoarea. A adormit târziu, dorindu-și îmbrățișările inginerului. Afară, sub bătaia lunii, o șuviță de apă clocotindă, izvora din colțul magaziei și se pierdea printre rândurile de viță de vie, arzând fața pământului. Apa din fântână se înălțase până aproape de tuburile de la suprafață și așa cum era luminată de lună, părea un lapte vâscos ce amenința să dea în fiert. Boarea miezului de noapte aducea o adiere abia simțită, care mișca ușor, ca o răsuflare a pământului adormit, frunzele salcâmului de la poartă, zgâlțâind tăblița cu anunțul de punere în vânzare a casei lui Mitruț Daminescu.
Cosmina Daminescu, pe numele ei de fată Andrei, ofta și surâdea în somn. Nimeni nu poate ști cui îi oferea îmbrățișările pătimașe...


EPILOG

Nimeni nu poate spune cum a început. Liniștit, satul își dormea odihna nopții. Brusc, răzbunându-se pentru cine știe ce jignire, poate chiar pentru aceea de a fi scuipat în fiecare zi, pământul a început să-și arunce mânia spre înălțimi. Clocoteau adâncimile zgâlțâind așezarea lumii, iar furtuna de noroi și gaze se năpustea peste casa și peste curtea lui Mitruț, biciuindu-le fără cruțare. Dacă nevasta lui s-a mai trezit sau nu, nimeni nu are de unde să știe. Casa a trosnit iar pereții s-au prăbușit, acoperindu-i pentru totdeauna goliciunea acoperită cu acel cearșaf apretat.
O dată cu ivirea zorilor mânia pământului s-a stins. A ars zile și nopți în șir, luminând până dincolo de marginile văzute ale zării. Oamenii nu se puteau apropia de coloana de foc ce amenința să coacă cerul. Făcuseră un cerc uriaș în jurul ei, semănând cu o horă care se odihnește, fiecare în parte muncind să dezlege taina acestei izbucniri neașteptate. Satul nu se afla în primejdie. După prima zi de flăcări, începură să sosească, minunându-se, locuitorii satelor învecinate. Abia după două zile, focul scăzu din intensitate și, la venirea serii se stinse, lăsând lumea într-o panică neînțeleasă. Obosit, pământul trecu la odihna lui din totdeauna. La lumina lunii care se ridica din dosul unor copaci, se vedea câmpul gol. Casa lui Daminescu dispăruse în adâncuri.
Cineva, nu se știe cine, îndrăzni să-și șoptească uimirea:
- Pe nevasta lui Mitruț Daminescu a înghițit-o pământul!...
Mitruț se întoarse acasă pe la începutul iernii; aflase. Unde îl întâlneau, oamenii se fereau din calea lui, socotindu-l nebun. Până în dreptul troiței unde se încrucișează drumurile satului a mers încet. De aici încolo a început să alerge. Din toată proprietatea călugărilor nu mai rămăsese nimic, iar drumul dinspre sat se mutase, ocolind groapa aceea ca o gură de iad. Mitruț se opri pe marginea ei, privind curios apa verzuie care mai bolborosea încă din cauza gazelor, ca o răsuflare întretăiată a femeii care alunecase în adâncuri. Puțin după asta descoperi cu un fel de bucurie că din casă mai rămăsese prima treaptă de la intrare, iar din curte, roata morii acoperită de noroi însemna un cerc firav, desenat deasupra pământului. Mitruț deschise gura mare de parcă ar fi vrut să zică ceva, dar gura, fără să scoată un sunet, rămase așa căscată, nemaiputându-se închide. Ochii lui clipiră de câteva ori foarte des și în cele din urmă rămaseră mari, privind țintă peste înfățișarea aceea, în depărtări nebănuite, căutând un sprijin de negăsit. Mâinile voiră să se ridice într-un gest de implorare disperată, dar căzură țepene pe lângă trup. În același timp corpul se întinsese cumva în sus, înălțându-și gâtul afară dintre umeri, ca și cum cineva urcat într-un pod nevăzut l-ar fi tras de păr, vrând să-l desprindă de la pământul în care era parcă înșurubat.
După acest prim moment, trupul i se afundă mai jos decât fusese, apăsându-și gâtul înapoi, ca și cum omul din pod l-ar fi scăpat de păr; mâinile i se ridicară și începură să frământe sec din degete, iar ochii își întoarseră privirile rătăcite cine știe pe unde, înfundându-le treptat înlăuntrul bolții capului, în alte depărtări, mai adânci poate, iar gura se închise cu fălcile încleștate. Zorii următoarei dimineți îl găsiră pe Mitruț pipăind cu mâini tremurânde scara fostei sale case. Singurătatea acestor lucruri rămăsese ca o amintire ciudată a drumului prin viață.
Nu se poate preciza cât timp s-a scurs de la sfârșitul acestor întâmplări. Satul a redevenit un sat ca oricare în acest spațiu, dominat mereu de aceleași pasiuni întâlnite oriunde în această lume. Despre Cosmina Daminescu nu mai pomenește nimeni, în afara cazului în care ar mai exista acolo o femeie care să poarte acest nume... Mitruț locuiește într-un bloc la Arad, unde are tot ce-i trebuie, în afară de cai. Crește copilul fostei sale soții și îl iubește de parcă ar fi al său. Pentru casa din Toc a primit despăgubiri; oamenii care-l cunosc evită să-i amintească de cele petrecute în viața lui. Uneori, în ultima vreme a fost văzut intrând în biserică. Cumpăra lumânări și le aprindea pe malul gropii. A îmbătrânit. Lumânările își tremură lumina pe chelia lui atunci când se apleacă. Are sprâncene dese și stufoase, ochii mici, scânteietori și injectați, înconjurați de zbârcituri fără număr. Falca îi atârnă în jos și când râde, căci râde din când în când, doi dinți albi se reped înainte, lucind sinistru în gura lui rânjită și goală.
Au trecut mulți ani de la moartea bătrânului Grigoriu Daminescu. Într-o sâmbătă, Mitruț i-a făcut parastas. Rămas singur în fața crucii mormântului, un om din sat susținea că l-ar fi auzit spunând:
- Þi-a întors Cosmina aurul, tată?...



SFÂRȘIT

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!