poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1201 .



Lumea Nouă
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [vioreldarie ]

2014-11-27  |     | 



Lumea Nouă

Hans Cristiansen era un băiat cât se poate de cumsecade, liniștit, prietenos, zâmbitor către oricine, care nu se grăbea niciodată să-și arunce părerile când vorbea cu cineva, mai întâi ascultând tot ce avea de spus interlocutorul său, iar apoi, cu blândețe și smerenie, își spunea părerea sa, dacă mai era nevoie.

În schimb, era un tânăr cu suflet de aur, ajuta pe oricine la nevoie și muncea cinstit la orice treabă la care era pus. Avea un chip plăcut, senin, ochi albaștri ca cerul, părul blond, umerii dezvoltați, nu prea înalt de statură, dar puternic, cu brațe puternice, bune pentru muncă.

Meseria sa nu era cine știe ce însemnată, căci muncea cu ziua, ca hamal, pe cheiurile întinsului port Amsterdam. Nu era un loc prea plăcut de muncă, portul era înțesat de corăbii multe, zarva era cumplită, mărfuri de tot felul se încărcau și se descărcau încontinuu din calele pântecoase ale navelor. Miasme nu prea plăcute sufocau rada portului: algele descompuse aduse de ape la țărm, peștele neplăcut mirositor descărcat de prin calele navelor, bărci puzderie, negre și insalubre, împânzind rada portului și împrejurimile. Strigăte de stăpâni și gemete de hamali trudind din greu pentru a-și câștiga existența.

Nici natura nu era prea darnică în acel loc de lume: cerul era mai mereu mohorât, cenușiu, învolburat de nori întunecați, ploile spălau mai tot timpul rada și punțile corăbiilor. Rar de tot, când norii părăseau portul, cerul devenea, dintr-odată, curat și strălucitor de albastru. Atunci, fiecare suflet simțea un dor de libertate, de călătorie într-o lume necunoscută, într-o țară îndepărtată, unde să fie numai cer senin, iarbă cu flori, copaci minunați ridicându-și coroanele spre cer, iar apele nemărginite să sclipească cu luciri de argint, brăzdând întinderile orizontului!

Dar alte noi și minunate bucurii aveau să apară în sufletul și în inima tânărului Hans. De curând, cunoscuse o comoară pentru suflet, niște oameni cărora le va fi recunoscător pentru totdeauna, care îi aduseseră în viață Biblia, cartea cea scumpă, de neprețuit, prin care Adevărul luminează viața oamenilor. De când noua credință îi fusese sădită în suflet, zilele de trudă pe cheiuri i se păreau o joacă, totul era frumos, toți oamenii îi erau prieteni. Ce dar neprețuit, venit de la Mântuitorul nostru, Domnul Isus Hristos! Ca urmare a cunoașterii acestui Adevăr, Hans devenise membru al unei biserici protestante, nu prea numeroase, dar foarte primitoare sufletește, cea a bisericii calvine din oraș. Se împrietenise și cu pastorul care întemeiase această biserică.

La început, părinții lui Hans nu prea erau încântați de această schimbare de credință a fiului lor, singurul lor copil. Cu timpul, se obișnuiseră însă cu noile convingeri de credință ale băiatului lor, cu biserica lui, cu activitățile la care participa cu trup și suflet. După doi ani, chiar și ei fuseseră curioși să afle ce se petrece într-o biserică protestantă. Și n-au mai plecat de-acolo!

Era o zi liberă, iar Hans vroia să profite din plin de ea. Ieși cu barca sa, una amărâtă, dar curată, de nădejde, și se aventură în largul mării, departe de țărm. Era o zi atât de frumoasă și de promițătoare, încă de dimineață, când cerul era albastru pur, fără niciun nor, apele mării erau și ele la fel de albastre, cu valuri line cutreierând întinderile. Era atâta liniște și pace în acel peisaj, încât, dacă te uitai drept în sus, spre cer, simțeai cum o putere divină aduce mângâiere și binecuvântare asupra mării, și asupra oamenilor ieșiți cu bărcile pe mare.

Ieșiseră multe bărci în largul apelor, căci locuitorii mohorâtului Amsterdam doreau să se bucure cât mai mult de ziua de excepție, senină, caldă și strălucitoare, cu adierea vântului de abia perceptibilă, când orizontul verde al țărmului se profila ca un zid de smarald la marginea dintre ape și uscat. Erau bărci de toate mărimile, de toate culorile, brăzdând apele până departe sub adierea brizei țărmului. Iată, nu prea departe de Hans, era o barcă frumoasă, nu prea mare, dar elegantă, în care se vedeau trei persoane vâslind la rame, bucurându-se de bunătatea mării. Hans chiar le făcu un salut cu mâna celor de pe barca din apropiere, iar ei îi întoarseră salutul.

Dar, fără de veste, albastrul cerului deveni mai verzui, valurile mării nu mai erau argintii pe ape albastre, ci se metamorfozară acum verzui. Chiar dacă nu se vedeau încă semne pe cer și pe mare, Hans știa că vremea se va schimba în curând.

Parcă anume vrând să-i confirme lui Hans teoria despre vremea schimbătoare, dinspre larg răsări un val înalt, verzui, înspumat, ce se rostogolea drept spre el. N-ai fi zis, după cum arăta cerul, că se va întâmpla asta. Dar valul ajunse aproape, iar mărimea lui neobișnuită făcu cerul să arate, dintr-odată, întunecat. Cu o forță de fiară sălbatică uriașă de mare, valul lovi bărcile din larg, ce fură spulberate care încotro. Și barca lui Hans fu lovită de forța copleșitoare a valului, se răsturnă, însă Hans o redresă repede, rămânând cu barca pe val. Valul trecu, dar în urma lui marea fierbea, și alte mii de valuri jucau încoace și încolo, sub un cer deja sinistru. Când își aruncă privirea înspre barca vecină și cea elegantă, Hans aproape că nu o mai văzu. Apoi o zări răsturnată, cu lucruri puține deasupra apelor. Persoanele din barcă se luptau să se prindă de rămășițele bărcii.

Atunci, Hans știu că venise momentul de acțiune, că trebuia să dea ajutor celor de la barca răsturnată, ce luase apă și se scufunda repede. Din câteva lovituri de rame, ajunse în preajma celor naufragiați, tocmai la timp, căci barca vecină, sfărâmată, intra cu totul sub ape, iar persoanele care se țineau de barcă erau trase și ele la fundul mării. Hans nu-i lăsă să se prăpădească, și când ajunse lângă ei, le strigă să nu-și piardă cumpătul, ci să urce în barca lui. De fapt, cei naufragiați erau un om nu prea în vârstă, voinic, și soția sa, împreună cu fata lor. Hans strigă la bărbatul familiei să-l ajute să le urce pe cele două femei în barca sa. De ambarcațiunea lor cea elegantă – nici urmă, să uite de ea, căci se scufunda sub ape! Hans și cu bărbatul înotau în spatele bărcii, împingând-o spre țărm. Dar, oricât de vânjoși erau cei doi și oricât se străduiau, vântul împingea barca și mai mult în larg, mult mai mult decât reușeau ei s-o împingă spre țărm. Valuri mari și înalte cutreierau marea, cotropind totul. Se părea că și ei vor fi înghițiți de ape!

Atunci, la grea încercare, Hans începu să se roage, ca Cel de Sus să aibă milă de ei și să-i scape. Și nici n-apucă să rostească pe deplin ruga sa, că vântul, ca prin minune, își schimbă direcția, și acum bătea în lateral, dinspre mare, împingând barca din ce în ce mai aproape spre țărm. Hans și cu bărbatul necunoscut înotau vânjos în urma bărcii pe care stăteau înspăimântate soția și fiica sa. În cele din urmă, barca lui Hans ajunse cu mare viteză la țărm, se izbi de dig, se sparse, și începu să ia apă. Bărbatul sări în apă, urcă pe dig, iar Hans le ajută cele două femei să ajungă și ele pe dig. Domnul se îndură de ei și nu pățiră nimic, decât traseră o mare sperietură. Văzuseră cât de mare este puterea dumnezeiască, când omul se află pe mare!

A doua zi, Hans își văzu de treburile lui, ducându-se la lucru, în port, cum făcea de obicei. Munca lui nu oferea răgazuri prea lungi de odihnă.
În acest timp, oamenii salvați de Hans într-un mod atât de miraculos, după ce se văzuseră acasă, după acea zi de coșmar cu naufragiul pe mare, se închinau întruna și mulțumeau Domnului pentru că le dăruise viața. Cei salvați erau Jansen, soția sa, Hanna, și copila lor, Julia. Soțul era bine văzut în societate, fiind un demnitar de seamă la primăria orașului, iar soția și cu fiica erau casnice, având grijă de bunul mers al gospodăriei.

După ceva vreme de la acest naufragiu pe mare, într-o zi minunată de vară, Julia venise în parcul cel mare de lângă cheiurile portului, să se bucure de ziua senină, și să privească marea ce se întindea chiar în apropiere. Stătea așezată pe o bancă din parc, de unde vedea toată panorama mării până în depărtări. Uitase episodul cu naufragiul din timpul furtunii, acum iertase marea, și privea liniștită întinderile apelor. Aproape de ea, era digul care o separa de mare. Dincolo de dig, ca într-un creuzet uriaș, erau ape multe, tumultuoase, verzi, atât de sus ridicate față de orizont, încât ziceai că marea este mai sus de uscat, că se contopește cu cerul albastru!

Îi plăcea mult spectacolul mării, urmărind pescărușii venind și plecând în zbor razant deasupra apelor. Urmărea șiragurile de unde ale valurilor care plecau periodic de la țărm spre zări, departe. Vedea cu nostalgie acele zări, unde, la orizont, valurile atingeau cerul, în sclipiri vii de argint. Urmărea cum corăbiile își umflă pânzele când părăsesc rada portului, pentru a ieși în larg, să înfrunte primejdiile de tot felul, să cutreiere oceanele lumii celei rotunde. Odată cu aceste corăbii, și dorurile ei plecau în călătorii exotice spre meleaguri doar visate, sau auzite, din povestirile copilăriei, pentru a ajunge acolo unde aveau loc cele mai fantastice spectacole ale lumii. Poate spre Indiile de Est, acolo unde se înalță spre cer falnicii eucalipți. Sau poate spre Sumatra, țara plină de mirodenii și de vegetații luxuriante, unde maimuțele se joacă prin coroanele copacilor.

Desigur, fu voia Domnului ca, în acea zi, după ce admiră îndeajuns spectacolul mării, pe când se pregătea să plece spre casă, Julia văzu un tânăr om, îmbrăcat în haine de lucru, venind de-a lungul cheiurilor, și care, în trecere spre casă, se decise să treacă prin acest parc frumos, de lângă port. Fata nu dădu prea mare importanță trecerii tânărului, până când acesta nu ajunse aproape de tot de ea, iar privirile lor se întâlniră. Tânărul se opri, iar Julia se opri și ea din mers, să-l vadă mai bine. Rămaseră câteva clipe uitându-se cu uimire unul la altul. Deodată, își zâmbiră, când se recunoscură.

- Tu, domnișoară? Am onoarea să te reîntâlnesc? Cum te numești?
- Eu? Mă numesc Julia! Julia Jansen! Dar tu cum te numești?
- Hans! Hans Cristiansen, zise el, cu multă modestie.
- Hans Cristiansen? Ce nume frumos! Parcă ar fi nume din povești, răspunse ea, și mai emoționată ca la început.

Se priveau în ochi. Acum își dădeau seama că ochii lor sunt cu totul și cu totul deosebiți. Sunt mai albaștri ca cerul în zi luminoasă, și mai liniștiți ca marea pe care briza de abia adie. Privirile lor o luaseră înaintea conversației, și deja exprimau că există ceva pregătit de Dumnezeu din cer, ca ei să pășească într-o lume sublimă, feerică. Ce bucurie, ce fericire oferită unor suflete curate!

- Trebuie să-ți fim recunoscători toată viața, eu și părinții mei. Fără tine, mai mult ca sigur, ne-am fi prăpădit în furtuna pe mare, zise ea, cu un glas atât de dulce și recunoscător.
- Nu, Julia, Cel de Sus veghează asupra vieților oamenilor. Dacă nu eram eu, găsea Domnul o altă modalitate să fiți salvați. Eu am făcut un lucru pe care este dator să-l facă orice om, să încerce să fie de folos semenilor săi.
- Da, așa este. Dar tu ți-ai riscat viața ca să ne salvezi din naufragiu!
- Să mulțumim Domnului că a creat această minunată ocazie să ne cunoaștem, zise el cu modestie, dar atât de fericit de bogăția luminii din privirile ei.

Au mai discutat multe lucruri frumoase și nevinovate. Erau atât de fericiți! Acum, tot universul era al lor! Ea a propus ca el să-i facă o vizită, acasă la ea, să-i cunoască mai bine părinții și, desigur, ei se vor bucura mult când îl vor revedea pe salvatorul lor.

Vizita în casa funcționarului Jansen avu loc în condițiile cele mai amiabile, căci părinții Juliei erau oameni de treabă, cât se poate de recunoscători tânărului Hans pentru sacrificiul pe care îl făcuse ca să-i salveze de la moartea văzută cu ochii. Însă tânărul era foarte modest, așa era firea lui, și atribuia Divinității salvarea în acea zi de furtună. Și chiar fusese o intervenție divină!

De bună seamă, cea mai fericită de această situație era chiar Julia. Până atunci fusese privită ca o fată foarte liniștită, ascultătoare, la locul ei în casa părinților. Ea încă nu cunoscuse vreun prieten, nici nu s-ar fi gândit măcar la viitoarea ei căsătorie, cu toate că, mintea ei era locașul celor mai nobile sentimente pline de fascinații edenice, de doruri neexprimate. Tânjea după ceva neobișnuit, ceva care să-i aducă mult farmec în viață. Nu se gândea la bogății, nu se gândea la faimă. Era doar un suflet plin de sensibilitate, căutând absolutul în prietenie, armonie și frumusețe. Învățase să scrie, să citească, și învățase chiar să cânte la flaut, fiind foarte dotată pentru aceasta.

Acum, lucrurile se schimbară cu totul. Dacă până atunci dragostea trăia în subconștientul ființei ei, acum ea răsări deodată, în toată puterea ei. Inima se aprinse ca o flacără care lumina întreagă ființa ei. Gândurile i se schimbară cu totul. În inima și cugetul ei nu mai avea loc nimic altceva decât un singur gând: Hans. Băiatul acesta, sfios în aparență, dar atât de cutezător. Tânărul care n-avea avere, dar avea acel zâmbet fermecător, pe care-l dăruia din toată inima sa curată, neprefăcută. Era tinerețea din ființa lui, armonia trupului, dar și a sufletului și a cugetului. O cucerise de la bun început. Era sigură, s-ar fi îndrăgostit de el chiar dacă nu ar fi existat acel episod al salvării din naufragiu. El era unic, era tot ce și-ar fi imaginat și dorit pentru viață!

Ca în oglindă, același lucru se petrecea și în inima curată a tânărului Hans. Pentru el, începuse o altă perioadă a vieții. De abia își mai amintea de sine de dinainte de a-i cunoaște pe Julia și pe părinții ei. Acum, deși portul Amsterdam era pe mai departe mohorât, cu vreme de ploaie în fiecare zi, în ochii și-n inima lui era o lumină nouă, puternică, zi de zi. Toată munca lui pe cheiuri părea acum o joacă, o binecuvântare. Fredona vesel un cântecel și era cel mai bun tovarăș, zâmbitor, prietenos, săritor la nevoie, pentru oricine din jurul său. Chiar și credința lui cunoscu o nouă transformare, căci vedea acum totul ca un șir de binecuvântări nesfârșite, venite ca har de la Cel de Sus. Cât de recunoscător era Divinității, și atât de frumoase i se păreau acum toate! Chiar și părinții săi observaseră această transformare pe chipul fiului lor, el, care era toată speranța lor, și încă nu-și găseau explicație pentru aceste schimbări.

Se-nțelege, în lunile care urmară, această prietenie edenică între doi tineri cu inima curată devenise din ce în ce mai puternică, mai plină de trăiri de excepție. Hans avu prilejul să-i povestească frumoasei sale prietene cât de mult îi transformase viața noua credință izvorâtă din Biblie, din devotamentul total pentru Evanghelie și pentru slujirea lui Isus Hristos. Ea asculta cu încântare aceste povestiri ale lui Hans. Își dorea și ea să fie acolo unde mergea Hans, la biserica protestantă, și chiar fusese de câteva ori, fiind încântată, bucuroasă de tot ce auzea și vedea acolo, în mijlocul unor oameni atât pe primitori și credincioși!

După câteva luni, cei doi tineri începură să-și facă planuri de viitor, pentru o posibilă căsătorie, pentru a trăi nedespărțiți în aceeași casă, unde să-i binecuvinteze Domnul cu o familie fericită.

*

Însă, cu mult regret pentru ei, în lunile care urmară, se petrecură multe evenimente care complicară atât soarta lui Hans, cât și a Juliei. Să povestim, pe rând.
Când aflară că Hans urmează credința calvinistă, părinții Juliei intrară la gânduri. Era tocmai ce nu și-ar fi dorit pentru viitorul fiicei lor, crescută în tradiția catolică de cea mai pură speță. Chiar și Julia rămase cât se poate de surprinsă, la început, aflând că Hans nu este catolic. Ce se va face ea, deoarece știa că părinții ei nu vor accepta nicicum altă credință decât cea catolică? Însă ea ținea atât de mult la Hans, revelația vieții ei, și se obișnui repede cu gândul că el nu este de aceeași religie cu ea, că nici n-ar mai fi contat acest lucru. Era în stare să urmeze orice religie, doar să fie la un loc cu Hans!

Pe de altă parte, părinții Juliei nu uitară binele pe care li-l făcuse Hans, de curând, atunci când le salvase viețile din naufragiu. În același timp, nu-și închipuiau cum ar putea ei, sau fiica lor, să urmeze altă credință decât cea a părinților și bunicilor lor! Ba, mai mult, în calitatea sa de funcționar la municipiu, domnul Jansen auzise că se pun la cale niște represalii înspăimântătoare împotriva protestanților din oraș. Veniseră dispoziții precise de la Scaunul Papal, să se ia măsuri urgente împotriva protestanților. Nici mai mult, nici mai puțin, aceștia trebuiau exterminați în țară, sau, la alegere, să emigreze oriunde în Lumea cea Nouă. Din acest motiv, domnul Jansen și cu soția sa aveau mari neliniști privitoare la ce se va întâmpla cu fiica lor, dacă ea ține neapărat să fie prietenă, apoi, în cele din urmă, să se căsătorească cu tânărul Hans, cel care îi cucerise inima.

Hans, la rândul său, ajunse să cunoască tot ce se întâmpla în familia părinților Juliei. Chiar ea îi povesti toate aceste neliniști din familia, ei cu privire la situația lor. Dar Hans era senin, zâmbitor, ca întotdeauna, și punea pe seama Domnului toate aceste probleme. Pentru el, cea mai mare datorie era să păzească poruncile lui Dumnezeu, să aibă încredere în Evanghelie și în Isus Hristos, iar toate celelalte le va rezolva Cel de Sus, ca urmare a rugăciunilor sale. Văzând această stare de spirit la Hans, refugiul ei cel mai prețios, Julia se contamină și ea de același optimism și încredere în Dumnezeu.

Întrucât veștile despre apropiata reprimare a mișcării protestante din Þările de Jos se discutau peste tot în oraș, părinții Juliei deveniră și mai tulburați. Găsiră, însă, o modalitate de a ține pericolul departe de casa lor: să amâne cât mai mult posibila căsătorie dintre fata lor și Hans. Sperau ca lucrurile, cu timpul, să se rezolve favorabil pentru toți.

Și nu se înșelară prea mult în premoniția lor, întrucât situația pe plan politic se precipită. Deja sosiseră contigente de armată din Spania catolică, cu misiunea precisă de a suprima reforma în Þările de Jos. Aceste contigente se instalaseră în garnizoanele din marile orașe, deja multe coverte înarmate cu tunuri și obuze ancoraseră în porturile de la Amsterdam și Roterdam. Nu degeaba veniseră atâtea armate catolice în Þările de Jos. Toată lumea se aștepta să se declanșeze operațiunile de curățare a țării de așa zișii protestanți, care, în mod vizibil, începeau să-i întreacă ca număr pe cel al catolicilor. Suveranii Spaniei, îndemnați de Papa de la Roma, nu puteau tolera ca Þările de Jos să devină protestante.

Ostilitățile începură imediat. La vestea iminentelor represalii asupra protestanților, populația din marele orașe se răsculă. Muncitorii din porturi nu mai vroiau să lucreze sub stăpânii spanioli, catolici. Armatele spaniole, deja instalate în țară, trecură la acțiune și urmară atrocități și lupte dintre cele mai înfiorătoare. Se-nțelege, armatele spaniole învinseră. Dar greva în porturi se prelungea.

Atunci, sub aprobarea tacită a oficialităților catolice din Þările de Jos, în conlucrare cu bisericile protestante, începură operațiunile de emigrare a protestanților spre colonii, în căutarea unor pământuri nelocuite în Lumea Nouă, din America, pământuri mai liniștite pentru cei cu convingeri protestante. Se năimiră corăbii care să-i transporte pe protestanți - bărbați, femei, copii, - către New Jersey, unde deja erau mici colonii olandeze. Acolo vroiau să extindă colonizarea olandeză, să trăiască la adăpost de persecuția Spaniei catolice.

Hans, împreună cu familia sa, erau nevoiți și ei să se îmbarce și să plece spre Lumea Nouă. Vă închipuiți ce era în sufletul lui Hans, să părăsească țara, tocmai acum, când avea o prietenie atât de puternică cu Julia, fata catolică. El trebuia să plece, fiind protestant, căci era în mare pericol să fie arestat și torturat de inchizitorii catolici. Nu ar fi vrut deloc să plece, dar ce putea să facă?

La rândul ei, Julia, deși îl iubea pe Hans ca pe nimic altceva din lume, nu putea să plece împreună cu el, căci nu o lăsau părinții. Prin urmare, situația celor doi tineri era încurcată, disperată chiar.

*

Ar fi trebuit să fie cea mai frumoasă zi, când Hans, împreună cu părinții, verii, unchii și multe alte neamuri și prieteni, se îmbarcau pe corabia ce-i aștepta în port, ca să plece spre Lumea Nouă. Cerul era curat ca o pânză de satin, fără urme de nori, fără cea mai slabă adiere de vânt. Doar valurile albastre, cu sclipiri argintii, călătoreau neostenite în largul mării, repetând mereu și mereu aceeași melodie suavă, melancolică, adormitoare.

Emigranții se îmbarcau de zor pe corabie. Încărcau în cală toate averile lor neînsemnate: câteva vite, unelte agricole, saci cu făină, grăunțe. Sperau ca pe pământurile cele noi, unde vor ajunge, să găsească mult-dorita pace, să nu fie tulburați de persecuții, de urmărirea iscoadelor iezuite, și desele revolte împotriva asupritorilor. Sperau într-o altă lume, multă credință, sentimente noi. Despărțirea de rude și de cunoscuți era, de asemenea, foarte patetică, lacrimi multe se revărsându-se de ambele părți.

Dar, acea zi a fost cea mai romantică zi de despărțire dintre doi tineri care se iubeau, Hans și frumoasa Julia. Ea venise în rada portului încă de dimineață, împreună cu părinții ei, care vroiau să-l vadă și ei pe Hans la plecare. Era un băiat simpatic, cu inimă mare, deși ei încă nu puteau să-i facă pe voie în ce privește religia. Poate vor veni alte vremuri, mult mai liniștite…

Semnalul de plecare începu să sune prelung, semn că toată îmbarcarea se terminase, iar corabia se va urni curând pe mare. Doar Hans încă nu era îmbarcat. Nu se putea despărți de Julia, comoara sufletului său! Ca întotdeauna, dar mai ales acum, parcă dinadins, era atât de frumoasă, în această zi cu cerul albastru, frumusețe de vis ce se reflecta și în ochii ei. Era un înger, o ființă cerească, de care nu își imagina că va trebui să se despartă! Julia, de-asemenea, n-ar fi vrut să se despartă vreodată de Hans al ei cel frumos, băiat cu inima de aur. Cum să-l lase să plece? L-a îmbrățișat strâns, și nu-i venea să-i dea drumul din îmbrățișare!

Dar supraveghetorul îmbarcării pe corabie nu-i lăsă, veni la Hans și-i spuse că e timpul de plecare. Atunci, după o ultimă și cea mai înfocată îmbrățișare, cei doi se despărțiră, cu lacrimi în ochi. Iar Hans, privind-o ca pe o ființă cerească, îi spuse:

- Julia, nu fi tristă! Voi reveni curând să te iau, să fim împreună! Până atunci, plec spre Lumea Nouă, unde o să zidesc o căsuță frumoasă pentru noi!
- Hans! Domnul să te ocrotească în călătoria asta lungă și primejdioasă! Te voi aștepta zi și noapte, și nu voi avea liniște până nu te întorci la mine…

Și, cu acestea rostite, tinerii se despărțiră. Hans urcă pe puntea corăbiei, iar acolo își făcu loc mai în față, să vadă spre port, ca să facă semne cu brațele larg deschise, să trimită ultimele saluturi de despărțire către Julia, cea care, împreună cu părinții ei, făceau neîncetat semne de despărțire cu mâinile ridicate în sus.

Corabia se puse în mișcare sub loviturile puternice ale rândurilor de vâslași năimiți să trudească la mânuirea ei pe întinderile Oceanului. Curând, un vânticel ușor umplu pânzele desfăcute larg de pe catargul cel mare și, încet-încet, corabia începu să se depărteze de țărm, clătinându-se ușor în tangajul infinit al mării. Cu fiecare val ce trecea, corabia era mai departe. De pe țărm, încă se mai vedea un batic alb care flutura. Era cel al Juliei, care sorbea cu privirea orizontul care înghițea ce era ei mai drag, pe Hans, plecând spre Lumea Nouă, să caute un nou destin pentru ei amândoi!

*

Nu se poate spune că Hans și familia sa nu au fost ocrotiți în călătoria lor peste Ocean, spre Lumea Nouă. După trei luni de călătorie, având și vremea bună, fără furtuni, izbutiră să ajungă pe țărmul Americii, cam în zona unde deja erau colonii olandeze, în New Jersey. De cum debarcară pe noul continent, căutară să cumpere pământ pentru viitoarele lor gospodării. Hans și cu noii sosiți trăiau o mare efervescență a muncii, a zidirii de case, a semănării și recoltării de cereale, a creșterii de cirezi de vite. Acum erau liberi, iar bisericile protestante erau înfloritoare, liniștite, netulburate de persecuții și spioni iezuiți.

Dar nu pentru asta venise Hans pe pământurile noi ale Americii. E adevărat, el consimțise să se îmbarce pe corabie împreună cu toată familia sa, dar inima, precum și gândurile sale, rămăseseră în Olanda, acolo unde era cineva atât de drag, care aștepta ca el să revină într-o zi! De aceea, în fiecare zi, avea obiceiul să vină pe țărmul mării, să urce promontoriul unei stânci înalte, să se roage la Domnul Cel de Sus, apoi să se uite, cu dor nesfârșit, peste întinsele ape albastre, cele cu valuri veșnic călătoare. Marea, deși agitată cel mai adesea, aducea o liniște imensă în sufletul său, și era singura legătura ce-i mai aducea vești nescrise din partea celei mai dragi ființe – Julia, fata cu ochi atât de senini, precum cerul în miez de vară. Aducea zâmbetul ei cuceritor, inegalabil în bunătate și tandrețe. “Da, încă puțin, își zicea Hans, cu fața luminată de seninătatea gândurilor, încă puțin mai am de muncit pe Noul Pământ al Americii, ca să-mi termin căsuța și gospodăria, pentru mine și pentru viitoarea mea familie. După aceea, voi porni purtat de dor de velele corăbiilor întunecate, cu pânzele albe, care mă vor aduce acasă, să-mi revăd partea din sufletul meu, cea rămasă în țara mea natală. Doamne din cer, ajută să treacă timpul mai repede! Ajută să găsesc o corabie, nici mare, nici mică, doar ca să mă aducă degrabă în orașul meu natal, acolo unde o fată cu chip de înger mă așteaptă!“

În partea cealaltă a Oceanului, pe cheiurile cele mari ale cosmopolitului oraș Amsterdam, forfota zilei era la ea acasă, neîncetat. Dar era cineva care nu avea stare în casa ei îndestulată și liniștită, cineva care, mereu, de cum vedea dimineața că cerul e senin, netulburat de vânt, se și ducea pe țărmul mării, să vegheze mersul corăbiilor pe întinderile apelor. Alesese ea un țărm mai înalt, departe de forfota portului, unde venea să vadă marea, cu tot ce se petrece pe ea. Era Julia, fata cu părul de aur, cu ochi albaștri, cu zâmbetul senin și plin de bunătate. Nu aștepta de pe mare nici întoarcerea vreunei corăbii pline de mirodenii din Orient, nici sosirea unui transport de mătăsuri sau de aur, din îndepărtatele Indii, ci ea aștepta ceva care-i era cu mult mai drag, aștepta ca marea să-i aducă un cât de mic semn de la omul cel cu fața senină, cu sufletul atât de liniștit, care, de bună seamă, era și el cu gândurile doar spre ea! Vedea corăbii sosind și plecând. Le învățase aproape pe toate. Uneori, când i se părea că venise o corabie dinspre America, dădea fuga în port, la debarcader, să vadă dacă nu sosise cel pe care atât îl aștepta. Dar deziluziile se țineau lanț, ca un șirag de mărgele din Arabia. Omul ei drag nu venise nici de data aceasta, ceea ce nu o putea opri să nu aștepte următoarele corăbii, în zilele care urmau. Una dintre ele va aduce ceea ce sufletul ei aștepta cu aprig dor!

Pentru Hans, ziua cea mare sosi, Domnul îndurându-se de așteptările și rugăciunile sale. Totul era pregătit, ca el să se întoarcă în Olanda cea veche, țara natală. Se va întoarce acolo, s-o regăsească pe aleasa inimii sale, cea care era stăpână, doar ea, singură, peste sufletul său. Ea și Dumnezeu erau contopiți în inima sa, și nu putea vedea niciun rost în lume, fără de ea, cea pe care Cel de Sus a dăruit-o ca pe o comoară de mare preț! Oricum, slujirea Evangheliei, a misiunii lui Isus Hristos în lume, era mai presus de toate, dar el dorea, din tot sufletul, ca această bucurie s-o împărtășească cu o ființă omenească, cum era și el, și acest suflet ales era Julia. Cu câtă bucurie o va revedea, și cât de multe avea să-i povestească!

Se văzu îmbarcat pe corabia de întoarcere în țară. Mateloții stăteau pregătiți, vâslașii la fel. Primiră comanda de plecare. Pânzele fură ridicate în sus, iar vântul cel puternic le luă în primire. Încet, cu optimism, corabia ieși din port, aruncându-se în apele învolburate ale Oceanului, cel cu întinderi nesfârșite stăpânite de valuri înalte călătoare…

Julia era pe țărm, când corabia cu care se-ntorcea Hans răsări la orizont. O recunoscu. Da, era aceeași corabie cu care plecaseră Hans și ai lui spre Lumea Nouă. Ce bucurie în sufletul ei! Alergă într-o suflare spre cheiurile portului unde ajunse încă înaintea corabiei. Iat-o, semeață, cu velele cele mari strânse, aluneca ușor spre țărm. La un moment dat, vâslașii struniră corabia, care se opri doar la câțiva pași de chei, iar mateloții aruncară ancora fixând-o lângă țărm, apoi punți mari se întinseră înspre mal, și lumea începu să coboare.

Iar cel care sărise primul pe chei, era Hans. Căuta cu privire pe cineva din port, cineva care, spera el, să-l recunoască. Da, nu se înșelă, căci Julia, îngerul care-l aștepta în port, era la locul lui. Cei doi tineri se aruncară unul în brațele celuilalt, îmbrățișându-se cu multă înfocare. Nu se văzuseră de trei ani! Se uitau cu bucurie și uimire unul în ochii celuilalt. Nimic nu se schimbase, totul era așa cum erau în visurile lor în tot acest timp. Sufletele lor rămaseră aceleași! Restul – nici nu mai conta, nu mai exista.

- Hans!
- Julia!
- Doamne! Știam că nu mă vei uita, că vei reveni să mă vezi! exclamă Julia, în entuziasmul revederii.
- Cum puteam să nu revin la tine? Dar, spune-mi, prințesa sufletului meu, cum ai știut că vin tocmai astăzi?
- Eu în fiecare zi știam că o să revii. Te-am așteptat de atâtea ori în port!
- Îngerul sufletului meu! Și eu știam că o să fii în port când mă voi întoarce. Dar chiar dacă aș fi venit, iar tu nu erai pe țărm, eu tot știam că mă așteptai zi de zi!
Hans aduse multe lucruri bune din Lumea Nouă, dar acestea nu mai aveau nicio importanță. Năimiră un hamal, să ducă toate acele lucruri acasă, la Julia. Erau pentru ea și cei dragi ai ei.

Mergând mai mult ca în vis, cei doi tineri fericiți ajunseră acasă la Julia. Aici, pe Hans îl așteptă prima surpriză neplăcută. Domnul Jansen ajunsese imobilizat în pat! O boală grea, necunoscută, îl țintuise. Soția sa, împreună cu Julia, aveau grijă mereu de el. Se-nțelege, el pierduse slujba de funcționar municipal, iar acum trăiau greu, dintr-o mică rentă a unei moșii din partea soției.

Părinții Juliei se bucurară sincer de revederea lui Hans. Acest băiat avea un caracter excepțional. Aparent, avea figura unui om prea blajin, dar avea o inimă de aur.

Hans povesti cum decursese călătoria sa în Lumea Nouă, cum muncise acolo, cum reușise să-și construiască o mică, dar frumoasă, casă. De abia aștepta s-o revadă pe Julia, s-o ceară în căsătorie și s-o aducă cu el în simpatica lor căsuță din New Jersey!

Totuși, acum văzu și Hans, că situația este cu mult mai complicată. Boala neașteptată a domnului Jansen o făcu pe Julia să fie supusă uneia dintre cele mai neplăcute dileme. Să plece în America, alături de mult îndrăgitul ei Hans, sau să rămână acasă, să îngrijească, în continuare, de tatăl ei, imobilizat la pat. Era o dilemă în fața căreia ea nu putea decide. Hans își dădu seama de apăsarea cea mare din sufletul prietenei sale, frumoasa Julia. După multe zile de rugăciune adresate Domnului Isus Hristos, Hans se decise - va amâna reîntoarcerea în America, oricât va fi nevoie!

Această generozitate din partea lui Hans umplu de bucurie inimile din familia Juliei. Da, tânărul confirmase, încă odată, spiritul de supremă generozitate. Nu se înșelaseră niciodată în privința caracterului său, capabil de un devotament ieșit din comun. Poate că era rodul credinței lui protestante, mai apropiate de nevoile trupești și spirituale ale semenilor? Nu, Hans ar fi avut aceste calități indiferent de religie. Divinitatea sădise aceste calități în inima sa, încă din fragedă tinerețe. Doar că, prin cunoașterea reformațiunii, în mintea tânărului se întărise convingerea care este credința cea dreaptă, și care sunt îndatoriile unui creștin față de semenii săi.

În această privință, Hans discutase mult cu Julia și cu părinții ei.

- Dragul Hans! Tu știi la ce pericole te expui dacă rămâi în țara asta controlată de papalitate și de iezuiți?
- Cum să nu știu! Cred că deja am fost luat în observație, de cum am debarcat în Olanda. Sunt mulți care au sarcina să urmărească pe unde umblă și ce fac protestanții!

Julia se uita îngrijorată la seninătatea lui Hans de a vorbi despre pericole care-l amenință. Cum de rămânea așa de senin la chip?

- Dragul meu prieten! Tu nu te tulburi știindu-te amenințat de urmăritorii protestanților din țara asta?
- De ce să mă îngrijorez? Totul este în mâna Domnului! Dacă el vrea ca eu să-mi păstrez viața, ca să continui lucrarea pe acest pământ! … Fie! Cum e voia Sa!
- Dar dacă te prind spionii iezuiți, dacă te aruncă în temniță, eu ce mă fac fără tine?
- Domnul se va îngriji și de situația asta! Să știi, eu nu voi fugi din țara asta, să te las singură aici, ci voi rămâne lângă tine și lângă părinții tăi, oricât va fi nevoie!
- Hans, de-ai știi cât de recunoscătoare îți sunt pentru devotamentul tău! Dar mă uimește încrederea extraordinară pe care o ai în Evanghelie și în Isus Hristos, care par a dirija destinul tău în modul cel mai fericit, încât pentru tine nu mai rămâne nicio grijă în această privință!
- Amin! Adaugă Hans, bucuros ca ea ajunse să cunoască bine spiritul care-l animă.

Tatăl Juliei auzea discuțiile dintre cei doi tineri și încerca să pună lucrurile pe făgașul lor cel mai firesc:

- Ascultă, Hans! Ești ca și copilul meu. Eu, împreună cu soția mea, Hanna, știm ce înseamnă pentru tine prietenia cu Julia noastră. Știm și dăruirea din inima ei pentru tine, în care vede un suflet mare, nealterat de relele acestei lumi. Dar acum suntem într-o situație în care nu putem decide căsătoria voastră. Vedem că nici tu nu ai putea renunța la credința ta, care, se vede, este foarte bună! Dar nici pentru Julia nu este momentul să treacă la religia protestantă, având în vedere persecuția și situația noastră de acum, din casă.

Hans înțelegea foarte bine ce spunea Jansen, tatăl Juliei. De aceea îi răspundea cu multă seninătate și bucurie în suflet:

- Noi, adică eu și Julia, avem inimile unite, nimic nu va despărți, nici Oceanul, nici credința, nici inchiziția iezuită! Domnul ne-a unit inimile, așa că vom aștepta oricât, până când ne vom putea uni destinele într-o familie fericită!

Într-adevăr, situația politică din Olanda era una foarte nefavorabilă tinerilor Hans și Julia. Deși cei mai mulți protestanți, datorită persecuției, părăsiseră țara, îndreptându-se către Lumea Nouă, persecuția continua împotriva celor rămași în țară. Dar, emigrarea vechilor protestanți nu micșora numărul lor din Olanda. Misionarii protestanți, cu riscul vieții lor, continuau să propovăduiască Cuvântul Evangheliei, noile mii și mii de oameni, ignorând persecuția, se alăturau noii credințe. Această mișcare de masă crea și forțe politice capabile să se lupte împotriva aristocraților spanioli catolici. Apăruse un curent patriotic al populației subjugate, care căuta să se elibereze, să devină stăpână pe ea însăși. Această stare de lucruri dusese la multe revolte, războaie, între provinciile Þărilor de Jos, cu puterile catolice: Spania, Potrugalia, Franța, și chiar Anglia. Noua credință protestantă oferea un sprijin important pentru lupta lor asupra dominației catolice.

Hans trăia departe de aceste frământări politice. Pentru el, cel mai important era să fie alături de Domnul Isus Hristos, alături de Cuvântul Evangheliei, alături de frații protestanți. Nădejdea lui cea mare era ca și Julia să se decidă să-i urmeze credința, înainte de a se căsători cu ea. Dar știa că pentru ea încercările sunt mult mai mari, așa că se ruga întruna Domnului să-i dea îndelungă răbdare, să fie făcute toate doar după voia Sa.

El se întoarse la vechea lui meserie, cea de lucrător cu ziua în port. De locuit, fusese primit în locuință de un vechi prieten, pe care-l cunoștea încă dinainte de a pleca în America. Nu avea multe avuții, multe lucruri, așa că nu-i era greu să găsească o gazdă, cât de modestă, și venea acolo doar să se odihnească peste noapte. În schimb, urma cu mare plăcere, cu bucurie chiar, întrunirile bisericii protestante din oraș. Această biserică, frații din ea, erau toată averea sa. Iar cealaltă bucurie era Julia, darul neprețuit oferit de Domnul pentru el!

Starea de sănătate a domnului Jansen nu dădea semne de îmbunătățire, așa că Julia era legată de casă, să-și îngrijească tatăl. Se-nțelege, planurile ei de căsătorie cu Hans și plecarea în America se amânau de la sine.

Cel rău, însă, trimite lovituri peste lovituri în viața unui om. Într-o zi, pe când trebuia să vină Hans în vizită la ei acasă, el nu veni. Era pentru prima dată când se întâmpla ca Hans să nu se țină de cuvânt. Acest lucru o alarmase pe Julia, dar și pe părinții ei. Ce se întâmplase cu bietul Hans? Nu veni nici seara târziu, nici noaptea, și nici a doua zi nu veni!

După o săptămână de frământări și neliniști, domnul Jansen, văzând deznădejdea fiicei sale, trimise soția la municipalitatea orașului, să-l roage pe un prieten de slujbă al lui, să întrebe ce se întâmplase cu un băiat muncitor din port, pe numele Hans. Să întrebe mai întâi pe la primărie, sau pe la garnizoana din oraș, acolo unde era închisoarea pentru eretici. După încă o săptămână de căutări, domnul Jansen află că Hans fusese arestat de ostașii garnizoanei sub învinuirea de colportaj cu cărți interzise, protestante. Se găsiseră asupra lui câteva Evanghelii în limba olandeză, ceea ce era considerat o vină prea mare pentru a fi iertat!

Se-nțelege, această veste o lovi cumplit pe biata Julia. Ea știa din totdeauna că Hans este în pericol iminent de a fi arestat. Dar el nu putea să stea deoparte de lucrarea Domnului, era viața sa, nu-l putea trăda pe Isus Hristos, nici cu prețul vieții sale. Fata știa cât de mult ținea el la ea, doar pentru aceasta își riscase viața, și decisese să rămână în Olanda, alături de ea.

Complicată situație! Părinții o sfătuiră pe Julia să nu meargă să-l viziteze la închisoare, căci nu ar fi rezolvat nimic, în schimb, erau în pericol să fie arestați atât ea, cât și ei. Inchizitorii nu aveau milă. Trebuiau să aștepte ca Domnul să găsească o cale de ieșire din situația grea în care se aflau. Julia era disperată și tremura pentru viața prietenului ei drag. Nu era supărată nici pe părinți, căci din cauza lor nu reușise să plece în America, ca soție a lui Hans. Ea ar fi vrut să intervină în închisoare în favoarea lui. Știa, însă, că nicio intervenție nu ar fi avut succes, iezuiții stăpânind acum totul, știind totul, căci nu se putea face nimic fără știrea lor. Pe de altă parte, nici Hans nu ar fi acceptat să înlăture de la el, prin mijloace omenești, această ocazie de a lupta devotat pentru cauza Mântuitorului său Cel drag. El considera că nimic nu este mai de valoare decât să slujească până la capăt misiunii încredințate creștinilor de câtre Isus Hristos!

Când vestea cea grea, crudă și nedreaptă, ajunse în casa Juliei, această veste căzu ca un fulger! Hans plătise cu prețul vieții sale credința pentru Domnul și pentru Evanghelie! Cum, era de așteptat, inchizitorii îl supuseseră mai întâi la diferite cazne și schingiuri, ca să-l forțeze să abjure. Dar el rezistase cu mult curaj acestor ultime asalturi ale celui rău asupra credinței sale neclintite. Refuzul său de a abjura se soldase cu moartea prin decapitare. Dacă ar fi avut un rang mai însemnat în cadrul bisericii protestante, i s-ar fi cuvenit moartea prin ardere pe rug. Așa, însă, avuse parte de o moarte simplă, dar demnă de un bun credincios calvinist. La auzul acestei vești cutremurătoare, Julia izbucni în lacrimi nepotolite, încât nimic nu o putea alina sau opri din durere. Îl rugă pe tatăl ei să intervină măcar acum pe lângă municipalitate, ca trupul lui Hans să fie înmormântat într-un cimitir comunal. Îi aduse flori la mormânt, îi sădi un pom. Toată dragostea ei, toată nădejdea din viața această se sfârșiseră… Decise să rămână credincioasă memoriei lui cât timp va trăi!

Domnul avu grijă de sufletul ei, să-i trimită o alinare, chiar din partea lui Hans. Un prieten de-al domnului Jansen aduse un mesaj familiei sale, cu o scrisoare compusă de Hans cu o zi înaintea martirajului, pe care ea o citi cu cumplită tulburare:

“Julia mea dragă, n-a vrut cel rău, vrăjmașul care aduce durere și întuneric în lumea aceasta, să ajungem să trăim fericiți la casa noastră! Tu ești pentru mine tot ce putea să ofere Divinitatea mai bun unui om amărât și neînsemnat, ca mine. Tu erai fericirea pe care am trăit-o de când te-am cunoscut, fericire pe care numai pe Noul Pământ o vom putea trăi din nou. Sunt atât de recunoscător Cerului, că mi-a oferit acest dar în viață! A venit acum vremea să dăm mărturie credinței noastre, atât eu, cu trupul meu, cât și tu, cu sufletul, cu inima, să dovedim că încrederea în Mântuitorul nostru Isus Hristos nu a fost una oarecare, o poveste, ci a fost o credință neclintită în promisiunile Sale. Acum știu, voi da viața pentru această credință. O voi da cu mare seninătate! Să nu plângi prea mult în urma mea. Gândește-te că, oricum, fie mai lungă, fie mai scurtă, viața noastră pe acest pământ este neînsemnată, trecătoare. Doar viața promisă de Isus Hristos este veșnică, fără întristare și fără suferință. De El trebuie să ascultăm, doar El este Salvatorul nostru!

Julia, te încredințez în mâinile Domnului, să te încurajeze în aceste zile de mare suferință! Dar să nu pierzi niciodată nădejdea că există o viață veșnică, cu mult mai frumoasă, mai de preț, decât viața de acum! Fii tare, roagă-te neîncetat, îmbărbătează și pe părinții tăi! Sunt foarte recunoscător pentru bunăvoința lor față de mine. Fie ca Domnul să-i îndrume pe drumul veșniciei obținute prin credință!

Mai am o ultimă rugăminte. Când nu voi mai fi, să le scrii o scrisoare părinților mei din New Jersey, să le spui de martirajul meu, dar să adaugi că am mare încredere că ne vom revedea cu toții în Lumea Nouă, cea Dreaptă, trăind viața veșnică, pe care ne-o va dărui Isus Hristos! Domnul să vă binecuvânteze pe toți! Rămâneți cu bine, Hans”.

În primele clipe de citire a acestei cutremurătoare scrisori, Julia plângea cu disperare. Plângeau și domnul Jansen, la un loc cu soția sa. Apoi, Julia, citind și recitind scrisoarea, își dădu seama că, printre sentimentele de suferință exprimate în această scrisoare, răzbătea ceva mult mai valoros. Răzbătea acea seninătate angelică a lui Hans, acest om cu suflet de înger, blând, hotărât și credincios! Îndemnul lui din ultima parte a scrisorii era atât de senin, încât învingea, parcă, însăși moartea. Din cuvintele lui Hans răzbătea acea încredere nestrămutată într-o Lume Nouă, mai bună, cu mult mai bună decât “Lumea Nouă”, cea din America, aceea care, în ciuda libertății de acolo, ar fi adus familiei ei alături de Hans o fericire pământeană vremelnică. Dar Hans alesese acea fericire infinit mai valoroasă, ceea promisă în Evanghelie, acea fericire pentru care își dăduseră viața, cu bucurie, un șir atât de mare de martiri!

În anii care urmară, situația politică din Olanda evoluă. Poporul batav, adoptând religia protestantă în masă, deveni o forță greu de biruit. Cu prețul vieții lor, batavii învinseră toate forțele întunericului și, începând cu domnia lui Wilhelm de Orania al III-lea, ei își câștigară o binemeritată independență politică și religioasă.

După mulți ani de la evenimentele descrise mai sus, intrând în templul cel simplu unde cunoscuse Hans credința cea dreaptă, se puteau vedea câțiva enoriași evlavioși, credincioși, adunați să se închine Domnului, cu cea mai mare evlavie și bucurie. Printre ei, alături de doi bătrânei, se afla o domniță în haine cernite, ținând o Biblie mare în mâini. Dacă întorceai prima copertă a acestei Biblii, puteai vedea un scris de mână, adică o dedicație:

“Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi”.

Semnat – “Pentru Julia, din partea lui Hans.”


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!