poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1265 .



Frați de suferință
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [vioreldarie ]

2014-09-18  |     | 



Frați de suferință


Misionarul valdenz Lucas avea cea mai mare bucurie când, în lungile pelerinaje peste munții Apenini, reușea să ajungă la acest popas minunat, de unde avea o priveliște extraordinară înspre orașul Genova, din vale, oraș așezat într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, loc în care creațiunea este atât de generoasă, unde soarele este atât de cald și blând, revărsându-și binecuvântarea asupra pajiștilor înflorite, asupra vârfurilor brazilor, chiparoșilor și pinilor, luminând coroanele lor bogate, de un verde smarald, strălucitor. Și nu numai candoarea locului de unde privea misionarul darurile cerești pentru lumea aceasta, dar și priveliștea mai largă înspre mare, ce se întindea la infinit, până la hotarele orizontului înfrățit cu cerul, era de o strălucire și frumusețe fără seamăn! La poalele munților din jur, spre mare, se întindea strălucitorul oraș, această Genova renumită pentru bogățiile și cultura ei străveche, cunoscută încă din timpurile romanilor. Iată, acele clădiri maiestuoase, grădini largi, hipodromuri, coline cultivate cu viță de vie, toate într-un aranjament de vis! Acolo, pe domoalele coline spre mare, se vedeau biserici nenumărate, cu turle ascuțite, semețe, luându-se, parcă, la întrecere cu semeția castelelor Evului Mediu.

Dar nu bisericile maiestuoase ori clădirile somptuoase ale bogatului oraș îl încântau pe mult credinciosul Lucas. Inima lui tresărea, mai ales, privind o micuță clădire de la marginea orașului, ce părea mai degrabă un mic templu, nu biserică. Acel peisaj din preajma căsuței albe, armonia și liniștea ce se puteau intui chiar privind de pe înălțimile popasului, îl fascinau în mod special pe Lucas. Era bisericuța lui, era rodul muncii sale de misionar în celebra metropolă italiană. Era căsuța unde se adunau cele vreo șaizeci de suflete care au cunoscut Adevărul pur, adus de el în acest colț al Italiei. Și era atât de mândru de această realizare, de succesul acestei bisericuțe, care, de bună seamă, în ochii lui Isus Hristos ar fi valorat mai mult decât sute de orașe și provincii înfloritoare care trăiau fără a cunoaște Lumina Scripturii.

Acum se împlineau trei ani de când venise în ținutul Genovei. La început, îi era foarte greu, căci nu cunoștea bine graiul locuitorilor din oraș, și nici graiul sătenilor din jurul orașului. După câteva săptămâni de trudă și perseverență, găsise oameni care să-i asculte mesajul Evangheliei, tocmai părea că venise în zadar, că oamenii locului erau preocupați de cu totul alte gânduri. Stăruința sa și rugăciunile necurmate, înălțate Domnului, dădură roade. Domnul îi trimise în cale un om cu totul vrednic. El se numea Nicolas, un agricultor de rând dintr-un sat din preajma orașului. Acesta și de familia sa trăiau din truda cultivării pământului, din vânzarea lor pe piața cea mare din Genova. Nicolas, încă de la începutul lucrării lui Lucas în satul său, avusese binecuvântarea de la Cel de Sus, să înțeleagă că misionarul cel străin venise cu o misiune nespus de valoroasă, misiune care nu trebuia trecută cu vederea. Îl admirase pe Lucas vorbind zile la rând în mijlocul oamenilor care-l ascultau în piața satului. Era lume felurită care trecea prin piață și, din curiozitate, se oprea să asculte pe misionar, în timp ce acesta vorbea din Evanghelie. Nu știau ei prea bine ce este Evanghelia, la bisericile lor catolice nu auziseră de așa ceva. Unii se mirau, alții nu știau ce să creadă, ascultau cât ascultau, apoi plecau. Prea puțini erau cei care aveau plăcerea să-l asculte pe Lucas în fiecare zi, ca urmare a faptului că Adevărul sădit începea să rodească în inimile lor.

Nicolas fusese unul dintre cei care prețuise de la bun început fiecare cuvânt evanghelic rostit oamenilor de către Lucas, vorbind cu înflăcărare. Îi plăcea de acest om, îl impresiona abnegația lui pentru cauza pe care o susținea. Începu să priceapă mesajul de credință conținut în predicile lui Lucas. Simțea cum inima lui se transformă, se luminează. La un moment dat, se apropie mai mult de Lucas, și-l întrebă:

- Misionarule Lucas! De unde știi aceste învățături nemaipomenite? De unde le-ai învățat?
- Eu? De unde le știu? Din Biblie! Uite, am aici o carte, Noul Testament, care cuprinde și cele patru Evanghelii ale apostolilor.
- Și cine a scris aceste cărți? De unde știm noi că sunt adevărate? continua Nicolas să-l întrebe pe misionarul valdenz, încercând să-și limpezească anumite impresii încă șovăitoare despre interesanta lucrare.
- O, aici nu avem nici un dubiu! Tot ce este scris în această carte, Evangheliile, sunt scrise chiar de ucenici, sau urmași ai lui Isus Hristos, acest Dumnezeu întrupat pe pământ care să ne mântuiască de păcatele noastre. Ucenicii care au scris Evangheliile au văzut toate minunile săvârșite de acest Isus Hristos, au ascultat cuvântul Lui. Ucenicii îl proslăveau pe Isus, Cel care a lăsat tronul cerului, pentru a se sacrifica prin moarte pe cruce, pentru oamenii păcătoși, pentru a-i răscumpăra, a-i învia din moarte și a-i reda viața veșnică, rostea Lucas cu mare înfocare.
- Ce învățături minunate! Cum aș putea eu, un umil țăran din împrejurimile Genovei, să aflu și mai multe despre aceste adevăruri?
- E simplu, trebuie să citești Sfânta Scriptură! În ea sunt cuprinse toate adevărurile despre Dumnezeu, despre Isus Hristos, Fiul Său, și despre Harul mântuirii!
- Frate Lucas, dar eu sunt un ignorant, nu știu să citesc nici o iotă! Cum pot citi eu Biblia?
- Nu dispera! Vei vedea minunea! Vei învăța să citești cât de curând, îl asigură Lucas pe prietenul său de credință.

Din acea zi, Nicolas nu-l mai părăsi pe Lucas. Venea zilnic în piață să asculte predicile misionarului, spuse cu mult farmec. Cu timpul, cei care-l ascultau pe Lucas se înmulțeau. E adevărat, unii ascultau din pură curiozitate, iar alții începeau să fie mișcați de logica, de frumusețea predicilor, de liniștea care le cuprindea cugetele plecând acasă, după ce ascultau Cuvântul, Cel cu vești atât de noi pentru spiritul lor.

După trei luni de lucrare, Lucas simți că rândurile celor care-l ascultau începuseră să se îngroașe. Apărură multe suflete, doritoare de noul adevăr, de toate vârstele, și bătrâni, și tineri, ba chiar și oameni în toată firea, cu soțiile și copii lor. Atunci, misionarul Lucas știu că ar fi bine să întemeieze o biserică începătoare în acea localitate vecină cu marele oraș al Genovei. La început, pregăti un grup de proaspeți adepți ai Evangheliei pentru botez. Apă pentru botez nu era lipsă în acel ținut. Au găsit un loc potrivit pentru botez, un râu din zonă cu apă bogată și liniștită. Oamenii păreau atât de fericiți, de transformați, cu un entuziasm debordant după botez. Se înțelege, chiar dacă biserica lor încă nu avea un lăcaș de adunare, se puteau ține în cele mai bune condiții serviciile divine de rugăciune, cântare și predică, chiar în natură, în poiana cea frumoasă de pe povârnișul muntelui împădurit de lângă oraș, de unde privea acum Lucas orașul Genova. Mai apoi, s-a trecut la organizarea acestei prime biserici întemeiate de Lucas. Cum era de așteptat, Nicolas fu ales primul prezbiter al acestei biserici. Alții fură aleși diaconi, îndrumători, oameni dispuși să ajute pe cei săraci, ori în suferință.

Când se ajunse ca biserica să treacă de șaizeci de suflete, misionarul Lucas fu de părere că e timpul să se construiască prima lor casă de rugăciune. Cu mult entuziasm, acea casă de rugăciune se înălță pe pământul unuia dintre frați, care dăruise lucrării lui Hristos cu atâta bucurie acel pământ, având și el entuziasm debordant pentru Evanghelie.

Misionarul Lucas nu se opri aici. Ajutat de Nicolas și de alți adepți ai credinței în Isus Hristos și al botezului prin scufundare în apă, începură să-și extindă lucrarea în afara localității. Lucrarea mergea frumos, cu ceva greutăți inerente, dar dăruirea și insistența celor care făceau lucrarea, ajutați de Domnul și Duhul Sfânt, făcură ca, numai după câțiva ani, să apară o salbă de bisericuțe creștine în jurul orașului Genova. Era o bucurie atât de mare printre frați, entuziasmul era de nestăvilit. Chiar și tinerii începeau să fie înflăcărați de devotamentul celor mai în vârstă, și începură să facă lucrarea, la rândul lor, prin alte sate, alți oameni, alte biserici.

Se-nțelege, cel rău, adică Satana, nu putea sta cu mâinile în sân, cum s-ar zice, să privească cum evanghelizarea cuprindea sate la rând, iar el să nu caute să zădărnicească această lucrare. Începu deja să caute planuri și mijloace să le stăvilească avântul. Metodele sale erau multe: dezinformarea, falsul mesaj de pocăință, împotrivirea autorităților și a bisericii catolice. Sau, o metodă și mai perversă, era să pună pe seama noilor credincioși vina pentru toate relele care se întâmplau des în acea vreme în lume: războaie, bolile, secetă, foamete. Satana avea și metode concrete de stăvilire a răspândirii Evangheliei - opresiunea directă. În conlucrare cu autoritățile laice, clerul catolic inventase persecuția împotriva celor care făceau parte din altfel de religii decât cea oficială, catolică. Și pentru a înspăimânta pe lucrătorii care aduceau la cunoștința poporului învățăminte sfinte direct din Biblie, clerul catolic inventase inchiziția. Adică toți cei considerați de ei eretici, erau prinși, supuși la schingiuiri de tot felul, apoi omorâți, fie pe cruce, fie prin ștreang, fie prin ardere pe rug.

Și cât de frumoasă era ziua, cer senin, adiere ușoară de vânt, liniște desăvârșită, acea zi când se întâmplă marea tragedie! Fusese o zi atât de frumoasă de Sabat! O zi luminoasă, de primăvară, când totul era verde în jur, când soarele lumina atât de candid din bolta înaltă cerească. Păsări mii străbăteau văzduhul, livezile și câmpurile, bucuroase să-și dreagă cuiburile. Florile de multe feluri umplură câmpurile pentru semănături, dar și pajiștile de munte. Apele râurilor sclipeau în drumul lor spre mare, acea mare cu valurile ei legănate, ce se vedea maiestuoasă în zare. Dincolo de golf – stâncile de granit alb, apoi cerurile, alte ceruri albastre acoperind întinsa Mediterana. Ca o încununare a acestui Sabat minunat, cei din templu avuseseră parte de vizita celor doi misionari, Lucas și Nicolas, reveniți în localitate după o îndelungă misiune în alte sate.

Dar cel rău, parcă pentru a nesocoti această zi minunată de Sabat, își năpusti toate forțele sale furibunde, spumegând de răutate, să prindă pe toți credincioșii adunați la templu, în frunte cu conducătorii lor, adică Lucas și Nicolas. Unii dintre credincioși aflați în templu, mai iuți de picior, reușiră să fugă, să se facă nevăzuți în desișul de lângă tufișurile care înconjurau biserica. Printre aceștia fusese și Nicolas, prezbiterul bisericii. Lucas nu avusese parte de acest noroc, căci fusese prins și legat, apoi luat în primire de oșteni, care-l aruncară într-un car, ca pe un snop, alături de alți nefericiți.

Mulți fuseseră prinși atunci în templu și duși până la primăria orașului Genova, unde fuseseră aruncați în temniță. La o parte dintre ei, la copii, femei, sau cei mai umili, fără funcții însemnate în templu, li se dăduse drumul să plece acasă. Câțiva fuseseră lăsați să plece după ce au abjurat, adică după ce negaseră credința lor cea nouă, considerată eretică de clerul catolic. Însă Lucas fiind considerat o captură prea importantă pentru autorități, nu avuse nicio șansă să fie eliberat fără a nega toată lucrarea sa, și crezul său.

Dar Lucas era un om de mare virtute, care nu ar fi renunțat cu una cu două la credința în Isus Hristos, la Adevărul biblic. Nici schingiuirile, nici intimidările nu avuseră vreun efect asupra sa. Era hotărât să reziste, oricât ar fi fost persecutat, schingiuit. Știa bine că răsplata de la Mântuitorul său va veni, că va fi cu mult mai prețioasă decât această viață amărâta, plină de păcate, din lumea aceasta. Așa că nu renunțase nici când suferințele trupului erau cele mai mari, când torturile se întețiseră.

Persecutorii clerici se săturaseră să-l vadă pe Lucas împotrivindu-se la opresiunea lor. Așa că, deciseră, cât mai degrabă, să însceneze o judecată sumară, urmată de condamnare. În cazul lui Lucas, condamnarea nu putea fi decât arderea pe rug. Era considerată cea mai aprigă, cea mai de efect scenă în ochii privitorilor - scena arderii pe rug a ereticilor. La marginea orașului Genova, într-un loc foarte vizitat de localnici, fusese pregătită arena de vizionare a nou anunțatei arderi pe rug, spectacol foarte savurat de publicul lipsit de scrupule și de credință din cetate. Pentru mulți falși credincioși, pedepsirea ereticilor, schingiuirea și omorârea lor, era considerată o faptă de mare evlavie, dovadă de câtă abnegație aveau ei pentru credința catolică. Dar, oare, omenia, dragostea față de aproapele, sau harul Domnului, oare unde erau la acești oameni? De bună seamă, Satana a distorsionat în așa hal sentimentele religioase ale majorității populației, încât aceștia au uitat demult ce înseamnă creștinismul!

Iată, în fața numerosului public fremătând în pragul unui nou martiraj, își făcură apariția fețe simandicoase, de rang înalt, în veșminte grele: judecători, grefieri, clerici, majordomi, formând o procesiune solemnă, demnă, poate, de o cauză mai nobilă. Acești oameni se înfățișară în fața poporului, primiră foarte mulțumiți ovațiile mulțimii, ca și cum toate meritele ar fi fost de partea lor. Apoi, înaltele fețe cerură liniște în rândurilor participanților, pentru ca judecătorul să poată citi sentința. Judecata se făcuse deja fără prezența inculpatului, acum urma doar să fie citită sentința. Un judecător în frac negru, cu gulere albe, late, se ridică din fotoliul în care stătuse o vreme și ceru să i se dea pergamentul pregătit, apoi începu să citească sentința:

- Inculpatul Lucas, ereticul valdenz, venit pe meleagurile orașului nostru frumos, Genova, oraș considerat o bijuterie a domeniilor Bisericii Catolice, a încercat să uzurpe credința cea dreaptă a locuitorilor orașului, pe care noi o păstrăm cu multă sfințenie din generație în generație, și să inoculeze printre oameni slabi de cuget o credință eretică, depărtată de preceptele credinței catolice. După ce a amăgit câțiva oameni rătăciți cu duhul, după ce a răspândit erezia în câteva cătune din ținutul Genovei, el, împreună cu prozeliții săi, a avut îndrăzneala să improvizeze niște așa zise temple, un fel de case de rătăcire ale oamenilor. Acum, noi cei din senatul orașului Genova, îndrumați de cinstiții clerici ai episcopiei și de prea plini de încredere judecători, am hotărât ca acest om, valdenzul Lucas, capul răutăților eretice din ținut, să fie condamnat la moarte și spre rușine veșnică, pentru trădarea adevărurilor bisericii, pentru răspândirea ereziei! Să fie, deci, condamnat la moarte prin ardere pe rug!

Audiența venită să vadă martirajul se porni pe aclamații îndelungi, înălțând chiar urale către mai marii zilei, și fluierându-l pe ereticul care vedea moartea deja la rugul pregătit pentru el. O ultimă încercare mai înlesni juriul pentru scăparea de moarte a acuzatul Lucas. Inchizitorul cazului se ridică și se adresă aspru celui care urma să fie ars pe rug:

- Gândește bine! Ai o ultimă șansă să-ți păstrezi viața, dacă abjuri în acest moment, adică dacă declari că toată credința ta a fost o rătăcire, o erezie, și că dorești să te lepezi de ea! De asemenea, dacă declari că nicicând nu vei mai călca pe pământul ținutului orașului Genova, și nu vei mai îndemna oamenii la activități eretice de acest gen. Accepți renegarea ?

Lucas, cel care știa că mai are atât de puține clipe de trăit, că în curând viața și sufletul său vor fi predate lui Isus Hristos, se ridică plin de hotărâre în fața juriului și a celor care-l ascultau, și zise:

- Onorată instanță! Onorați domni! Cum ați privi voi un om care nu știe pentru ce și-a sacrificat viața? Cum ați privi un om care v-ar trăda, lovind cu sulița între coaste, când Cel cu privirea nevinovată ar veni să vă salveze de la moartea veșnică cauzată de păcat? Ați mai avea măcar un pic de respect, considerație pentru un astfel de om? Cu atât mai mult unul ca mine, care am luptat o viață pentru un ideal, pentru credința în Evanghelie, în Mântuitorul nostru! Cum aș putea privi fața Mântuitorului meu, dacă aș trăda cauza Sa, dacă aș prefera viața această nemernică, păcătoasă, în locul vieții veșnice pe Noul Pământ? Niciodată nu voi trăda pe Mântuitorul meu!

Era clar, Lucas mergea neînfricat până la capăt! Din acest motiv, juriul deliberă:
- Ca urmare a refuzului sistematic al inculpatului, zis Lucas, de a renunța la erezia lui, noi, juriul orașului Genova, îl dăm pe cel condamnat să fie ars pe rug! Soldați, treceți la treabă!

În acel moment, ceva nemaipomenit și nemaiauzit se produse. Din spatele mulțimii privitoare la condamnare, o voce puternică răsună.

- Frate Lucas! Nu ești singur! Sunt alături de tine!
Un tip puternic, bine clădit fizic, ieși din mulțime și se repezi spre scena rugului. Dădu la o parte pelerina de pe el. Aruncă și pălăria neagră, cu boruri. Rămase doar în cămașa albă, de in curat. Era Nicolas!
- Tu, Nicolas! De ce ai venit aici?! De ce n-ai fugit cât mai departe de ținutul ăsta?!
- Scumpul meu Lucas! Cum puteam să te las, să înduri singur martirajul, și să nu fiu eu părtaș la suferințele tale pentru Hristos! Iată, înainte să aprindeți rugul, rog juriul să mă condamne și pe mine la același rug! Vreau, Lucas, să mă jertfesc pentru Evanghelie, pentru Isus, odată cu tine!
- Nicolas! De ce ai venit? De ce ai lăsat soția și copilașii și ai venit aici, să înfrunți martirajul, alături de mine?!
- Frate Lucas! Nu tu m-ai învățat că cine va voi să-și scape viața, o va pierde, iar cine o va pierde, va câștiga viața veșnică în Hristos?
- Nicolas! N-am crezut că poți fi atât de devotat credinței în Isus! Să-ți primească El ca un dar de mare preț această jertfă atât de hotărâtă!
Audiența rămase stupefiată de această întorsătură a lucrurilor. Dar juriul își reveni repede din tulburare, și, fără prea multă tărăgănare, condamnă și pe Nicolas la aceeași moarte pe rug.

- Precum pentru trădătorul de credință, Lucas, în același fel, pentru Nicolas, concetățeanul nostru, aplicăm aceeași pedeapsă, moartea prin ardere pe rug! Doar dacă împricinatul, Nicolas, va voi să abjure, în acest moment! Abjuri?
- Niciodată! Cum să trădez pe scumpul meu Mântuitor, pe Isus Hristos!
Acestea fiind zise, judecătorii dădură dispoziție de ardere pe rug a condamnaților. Doar câteva clipe fură de ajuns, și făcliile aprinseră rugul, plin de lemne uscate și smoală, care începu să ardă viguros, cu învolburări puternice de fum. Cei doi condamnați ar fi vrut să se roage, să cânte. Buzele lor încă se mișcau, în timp ce flăcările cotropeau trupurile lor și rugul, cu totul!

Trebuie să spunem că, înainte de a lua decizia sa de a se preda în mâinile persecutorilor, Nicolas, pribeag de câteva zile prin păduri și povârnișuri stâncoase, avusese remușcări cumplite pentru că fugise în timpul atacului soldaților asupra templului, părăsindu-l pe Lucas, pe care soldații îl prinseseră și-l legaseră. În acele momente, poate din instinct, Nicolas se gândi doar la ființa sa. Acum, după câteva zile de frământare a conștiinței, știindu-și prietenul de misiune prins de dușmani și schingiuit, pe când el hălăduia liber prin păduri, îl cuprinsese o remușcare de nebiruit. Cât de mult începuse să urască fapta sa, acea fugă în pădure. Nu așa trebuia el să arate că este gata să-și dea viața pentru Hristos! Remușcarea creștea, cu fiecare zi ce trecea. Plânsese amarnic, precum Petru după ce-l trădase pe Isus. Atunci se decisese să se predea persecutorilor, să ceară să fie judecat alături de Lucas!

Dar, înainte de a se preda, el ținuse să mai treacă, pentru ultima oară, pe la casa lui, să-și mângâie copilașii și soția. Ajunsese noaptea acasă, iar cei din familie deja se culcaseră. Cum să aducă el vestea cea groaznică familiei? Era aproape cu neputință! Totuși, Nicolas deja era foarte decis să sufere alături de misionarul Lucas! Urmase un impresionant dialog de despărțire de familie, un fapt cutremurător:

- Nicolas, îl întâmpinase cu bucurie soția sa, Lidia. Ai reușit să te întorci acasă? Ai venit să-ți vezi soția și copilașii? Să vezi ce se vor bucura ei, sărăcuții!
- Draga mea, Lidia, sunt căutat peste tot. Nu ar fi de mirare să fiu urmărit, trădat și închis, în orice clipă. Fratele nostru Lucas deja este sortit morții pe rug! Am aflat asta de la diaconul nostru, pe care l-am vizitat în taină!
- Vai, dragul meu Nicolas, ce-o să ne facem? Ce va fi de copiii noștri? izbucni în lacrimi sensibila soție.
- Nu plânge, scumpa mea Lidia! Ne-am consacrat viața noastră pe deplin Domnului Isus Hristos. Putem pierde viața pe acest pământ, dar vom câștiga viața veșnică!
- Dar copiii, ce-o să fie cu ei?
- Domnul se va îngriji de ei, sărăcuții! Dacă ai știi cât am regretat că am fugit în pădure din templu, atunci când oștenii au năvălit asupra credincioșilor din biserică! Nu mai pot îndura remușcarea că l-am lăsat singur pe Lucas să fie prins, să îndure schingiuirile! Ce urmaș al lui Hristos sunt eu ?
- Nu cumva ai de gând să te duci, să te denunți la persecutorii catolici?
Nicolas tăcea și se uita doar foarte solemn în ochii soției sale Părea un om hotărât, ca o stâncă!
- Gândește-te, omule, măcar la copiii noștri, dacă de mine nu-ți pasă! strigă Lidia cu disperare în glas.
- Lidia, vreau să te întărești în lupta pentru credință! Va trebui să dai un bun exemplu copiilor noștri, când eu nu voi mai fi!
Aici îl cuprinse și pe el plânsul. La fel și pe Lidia. Se îmbrățișară.
- Vreau să mai văd odată copiii, zise el, acum aproape liniștit.
- Vino să-i vezi, în casă. S-au culcat, e ceas târziu de noapte!

Intrară în casă. Copiii dormeau. Nicolas avea milă de ei, cum să-i trezească? Totuși, mama lor, cu multă delicatețe, îi trezi, și le zise:

- Copii! Edmond și Luciana! Îmbrățișați pe tatăl vostru, că pleacă departe!
- Unde pleci, tată¬? îl întrebară cei doi copii, în același timp.
- Nici eu nu știu… Să ascultați pe mama voastră și Domnul să vă apere de cel rău!

Îi îmbrățișă, și-i binecuvântă, cu lacrimi în ochi. Apoi ieși din casă în întuneric, fără să mai spună un cuvânt! În aceeași noapte ajunsese la Genova, unde aflase că va fi executat Lucas. Cu tot dinadinsul, vroia să fie părtaș la martirajul fratelui său de credință. Ce a urmat, am povestit deja.

Această jertfă voluntară, vădind cea mai mare dragoste pentru Isus și pentru lucrarea Sa, impresionase multă lume dintre cei care asistaseră la martiraj, dar și pe cei din satele din preajma Genovei. Se poate spune că, prin moartea sa, Nicolas câștigase chiar mai multe suflete la credință, decât ar fi câștigat prin predici îndelungi, zilnice. Multă lume cunoscuse măreția noii credințe, căutând să urmeze întru-totul Cuvântul Evangheliei și a minunatelor ei învățături!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!