poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 779 .



In genium
proză [ ]
fragment din romanul "Nunta șacalilor"

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dafinul ]

2013-03-05  |     | 



De când e paznic la cimitirul Bellu, nea Ioniță multe a văzut, dar mai ales a auzit. În fond, dacă stai să te gândești, aici e toată lumea bună a Bucureștiului, numai aristocrați, mari politicieni, militari de rang înalt, savanți și academicieni, ierarhi bisericești, celebrii oameni de cultură, artiști și actori renumiți. Ãia amărâții, oamenii mahalalelor, nu au loc, îi găsești mai pe la marginea orașului, unii chiar în afară și mai mulți într-o groapă! Se simte ca un fel de ușier la intrarea într-un renumit club de lux și îi place să facă tură, mai ales, noaptea. Atunci e intresant, ai cu adevărat ce asculta și învăța, pentru că el nu e ca ceilalți să se încuie în gheretă și să nu mai iasă până dimineața de teama fantomelor. Cum dă mugurul în pomi, se așează pe scăunelul său afară, își pune pachetul cu tigări la îndemână și toată noaptea e numai ochi și urechi! Nu spune la nimeni să nu râdă de el, dar e convins că are puteri paranormale, de aia nici nu-i e frică de morți. Uite chiar mai alaltăieri noapte, două luminițe s-au tot plimbat, până către ziuă, pe Aleea Scriitorilor! Le-a recunoscut imediat, după culoarea albăstruie, că erau Eminescu și marele său admirator și discipol, poetul Adrian Păunescu! Doamne, ce-au mai vorbit, parcă îi mai aude și acum!
“- Să trăiești maestre, tot nu ai pace nici pe lumea asta… Poate nu știi, dar, chiar dacă a fost desființată societatea aia “Carpații”, pe care ai creat-o, parcă, împreună cu Slavici, ți s-a împlinit visul și s-a realizat, e drept pentru o scurtă vreme, Dacia Mare.
- Off… am aflat! Perioada aia cu Societatea a fost cea mai frumoasă din viața mea. De ce crezi că colindam eu țara în lung și-n lat cu trupele alea ambulante de teatru, în calitate de sufleor ori textier? Selectam tineri ardeleni și bucovineni, cei mai promițători, pentru universitățile din Þară și în vacanțe organizam adevărate campanii de trezire națională la sate, făcând cunoscută adevărata istorie a neamului ori prin acele minunate serate culturale, apropiind ziua unirii.
Zici că mi s-a împlinit visul… Dar ce păcat că politicienii noștri nu au învățat nimic și au repetat, și în războiul următor, greșala de la ’77. Atunci trebuiau să negocieze cu turcii Basarabia și Dobrogea și să-i alunge pe ruși de la gurile Dunării. Ori măcar, în ultimul ceas, când prințul Nicolae a trimis depeșa aia disperată să trecem fluviul că-i prăpădesc osmanlâii, să-i fi strâns bine de c… până ne garantau, în scris, Dobrogea și că nu se vor atinge de pământurile noastre. Și așa, de la Nipru până la Nistru, au luat cu japca totul, îngroapa-s-ar definitiv cu toți ai lor în ele! La încheierea păcii, celelalte puteri ar fi fost puse în fața faptului împlinit și n-ar mai fi putut să-și bage nasul israeliții și să ne fie cauționată independența de împământenirea lor.
- A fost tămbălău mare cu evreii ăștia… De unde, la un popor pașnic ca noi, explozia asta de antisemitism?
- Probabil ni se activase acel al șaptelea simț, ca și cum ceva foarte rău urma să ni se întâmple. Evreii ocupaseră poziții de speriat și, prin bani și presiunea cercurile din afara țării căpătaseră mare influență, ajunseseră de controlau aici afacerile, politica, justiția, presa, ce să mai vorbim, cam aproape totul! Presimțeam că puterile europene achesaseră la un plan ocult și ne pregăteau ceva urât pentru că, în multe din județele din Moldova, ajunseseră de ne dominau demografic și tot veneau mereu ca și cum cineva îi dirija către noi; în 1830 erau cam șapte sute de mii, reprezentând sub patru la sută din populație și în numai zece ani ajunseseră la aproape paisprezece la sută.
- Până la urmă trebuie să acceptăm că a fost o reacție legitimă de supraviețuire, fără această revoltă împotriva lor cine poate știi ce am mai fi fost astăzi. Dacă era să ne lăsăm după politicienii vremii… Ai mare dreptate, în 1916 am repetat greșala și am fost la un pas ca Germania învingătoare să ne șteargă de pe fața pământului. Deși nu-mi place să recunosc, urzelile evreiești ne-au salvat atunci în ultimul moment și de aia le rămăsesem oarecum datori. Dar au avut ei grijă să-și ia răsplata, după aia, cu vârf și îndesat.
- Evreii și iar evreii… Între timp, chiar dacă cei din Transilvania țineau cu Austro-Ungaria, cei din Moldova erau orientați spre Rusia, iar cei de la noi ne jefuiau ca la drumul mare și apoi se văicăreau la Alianța Israelită și marile cancelarii că suntem antisemiți, cred că mi-am mai schimbat părerea despre de ei.
- Cum maestre, doar ei te-au ucis!
- Eh, în complicitate cu ai noștri la presiunea nemților și a rușilor. La începutul lui iunie 1883, la dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare de la Iași, am citit în public o variantă mai dură a “Doinei”.
- O știu, aia necenzurată. “De la Turnu-n Dorohoi / Vin dușmanii în puhoi / Și se-așează peste noi… Din Hotin până la Mare / Vin muscalii de-a călare…/ Cine ne-a adus muscalii / Prăpădi-l-ar focul jalii… Din Boian la Cornul Luncii / Jidovește-nvață pruncii / Și sub mână de jidan / Stă Moldova lui Ștefan… Din Brașov până-n Abrud / Vai ce văd și ce aud / Stăpânind ungurul crud… Cine ne-a adus pe greci / N-ar mai putrezi în veci… Grecoteii și străinii / Mânca-le-ar inima câinii…”
- Da, asta e o variantă mai de la început. Cum festivitatea a fost stropită și cu ceva vinișor, Petrică Grădișteanu a ținut un discurs atât de înflăcărat că vocile noastre s-au auzit până la Viena, Moscova și în celelalte capitale. Austriecii au rupt relațiile diplomatice cu noi timp de patruzeci și opt de ore, Bismark l-a amenințat pe rege cu război, iar rușii au cerut explicații. Atunci Titu Maiorescu, somat de P.P.Carp și Rosetti, probabil din ordinul lui Carol, au pus la cale toată măgăria pentru a mă scoate de la ziarul “Timpul”, din care făcusem o tribună pentru demascarea uneltirilor evreo-fanariote făcute sub protecția masoneriei cu complicitatea lichelelor noastre, și a-mi închide gura.
- Stai să văd dacă ce am descoperit noi este exact! Cele întâmplate sunt culese și așezate cap la cap din jurnalul lui Maiorescu și unele mărturii care, nu știm cât de cinstite au fost. Pe 28 iunie, foarte de dimineață a mers, împreună cu Sințion, la institutul evreiesc “Caritas” condus de doctorul Alexandru Șuțu, fanariot la origine, și a aranjat cu el internatea ta în ospiciu, pentru o lună de zile. Apoi trimite un bilet lui Theodor Rosetti și îl anunță că treaba e pusă pe roate; printr-un alt bilețel îl anunță pe W. Kremnitz că totul e în regulă. Și în sfârșit, îți mai trimite și ție un bilet prin care te invită să-l vizitezi acasă. Tocmai când te aflai, deja, la el primește și Maiorescu un bilet de la gazda ta, pare-mi-se doamna Szoke, care îl anunță că Eminescu a înnebunit. Îl citește și, după un timp, te roagă să-i duci un alt bilețel lui Sințion. Cum erați amici, fără să bănuiești ce ți se pregătea accepți și când ajungi la el acasă te așteptau haidamacii lui Șuțu, care te-au imobilizat și te-au dus la ospiciu. Acolo ai fost internat, fără ca măcar să fii consultat de o comisie de medici și fără să ai buletin medical.
- Nu știam toate amănuntele astea, dar sincer după războiul ăla, dus cam de unul singur împotriva tuturor, mă simțeam epuizat și cred că aveam nevoie de un timp de odihnă. Austriecii și rușii asmuțiseră asupra mea haita evreo-fanariotă. Toată presa lor, în frunte cu ziarul “Adevărul” m-au spurcat în fel și chip. Numai nume neaoșe erau acolo: B. Braunstein semna Brănișteanu, Albert Honigman era A. Fagure, A Rosen își spunea Hora, pe A. Fuchs toți îl știau G. Mihail, S Goldenberg se ascundea sub Munteanu, Lazăr Kostenbaum își zicea Castelan, E Feinsilber se botezase E Emilian, E Weber mă înjura de sub numele de Adrian Verea. Lor li se adăugau fruntași ai conservatorilor care ar fi trebuit să mă susțină, că doar al lor era ziarul. La un moment dat nu am mai putut și cred că am cedat nervos. Această luptă inegală m-a uzat în asemenea hal că nu mai țin bine minte dacă pe Zizi Cantacuzino ori pe Lahovari chiar l-am pocnit.
- Așa e, ai avut o explicabilă cădere nervoasă, un soi de depresie...
- Numai că, așa cum aveam să aflu mai târziu, m-au tratat, auzi mârșevie, de alcolism și sifilis și în loc să mă recuperez mai rău mi-au făcut. Trimis pentru o lună m-au ținut acolo, în cea mai strictă izolare ca pe un nebun periculos, până prin octombrie. În zadar au încercat Veronica și fratele meu Matei să dea de mine, pentru că nimeni nu știa unde mă aflu. Frate-meu iar scris chiar lui Maiorescu și l-a informat că vrea să mă ia la el acasă, dar acesta nici măcar nu i-a răspuns.
- Imediat după internare, în presă a apărut știrea că ai înnebunit și domnul Paleologu ți-a luat locul la ziar. După îndepărtarea de la Timpul, te-au îndepărtat și din țară; pe 20 octombrie, însoțit de gardieni și de “amicul” Chirbici, te-au trimis la Viena. Pe peronul Gării de Nord, la plecare, i-ai strigat ceva lui Maiorescu că lumea nu prea a înțeles: “Doctorul M. Mayer, marele moment, conspirație!”
- Am vrut să-i spun că le-am priceput jocul! Cât am stat la “Caritas”, așa drogat cum eram, mi-am dat seama de planul lor. Semnalul fusese dat de P. P. Carp, șeful conservatorilor, care, exasperat de demascările din articolele mele, ceruse deschis în parlament: “Și mai potoliți-l pe Eminescu!” Toți liderii politici ai vremii, aproape fără excepție, erau masoni în loja “Aurora României”, deci la mâna evreilor ori vânduți austriecilor sau rușilor! Cum știi, originile mele sunt ardelenești și inima mea, deși m-am născut în Moldova, a rămas pe undeva pe la Blaj. Austriecii erau îngrijorați de mișcarea secretă organizată împreună cu ardelenii și bucovinenii, care cuprindea zeci de mii de aderenți, ce militau pentru unirea celor două provincii înstrăinate cu Þara.
Ca să ne îndepărteze de acest țel, când în Bulgaria a fost înlăturat Battemberg și Stambulov i-a cerut lui Carol să se încoroneze și la Sofia, Bismark ne-a îndemnat deschis să lăsăm în pace Ardealul și să ne orientăm către Orient. Eu eram perceput drept un lider al acestei mișcări și de aia eram tot timpul supravegheat de agenți austrieci, aproape toți evrei la origine. Rețeaua de eliminare a mea se afla în mâna lui Mayer, ambasadorul austriac la București! Petre Carp era în cârdășie cu el, de aia și fusese numit, deși conservatorii pierduseră guvernarea, ambasadorul nostru la Viena. Și tocmai acolo eram trimis pentru a se ocupa în liniște de lichidarea mea fizică!
- La fel gândeam și eu că s-a întâmplat și, poate deloc întâmplător, ai fost dat tot pe mâna unor medici evrei!
- Mi-au lăsat diagnosticul ăla tâmpit de sifilitic și au injectat în mine atâta mercur cât să nu mă mai vindec niciodată. Ca să nu le mor în spital m-au trimis la plimbare prin Italia, supravegheat însă din umbră de agenți. Când am prins un moment favorabil și am reușit să fug, imediat au pus poliția pe urmele mele și m-au arestat fără niciun motiv. Prin martie anul următor, considerând probabil că m-au otrăvit cu doză letală, m-au târât pe la București și m-au dus la Iași să fiu mai aproape de cimitirul familiei.
- La revenirea în țară „ prietenul “ și însoțitorul tău, Chirbici, întrebat despre ce s-a întâmplat pe timpul șederii în străinătate nu a catadixit să răspundă decât că: “Europa are nevoie de liniște”. Deveniseși, pasă-mi-te, inamicul public numărul unu al Europei și cel mai bine pentru toți era să fii lăsat să mori neștiut și în pace!
- Da? Știam că mă urăsc, că-mi făcusem la “Timpul” o grămadă de neprieteni, dar acum chiar mă simt mândru că le-am stat atât de tare în gât!
- Mda... Și văzând că nu mai pieri, ba, mai mult, că pe la sfârșitul lui 1888 chiar revii la București și te angajezi, iarăși, ziarist au apelat la soluția finală.
- Exact... Prin februarie mi-au înscenat povestea aia de la Capșa; cum că, fiind beat criță, m-aș fi ridicat de la masă cu un pistol în mână, strigând că mă duc să-l împușc pe rege. Asta ca să-l implice și pe el în conspirația lor. La guvernare erau iarăși conservatorii; prim ministru, din nou Rosetti, iar Maiorescu, ministrul cultelor. M-am trezit cu poliția pe cap, băgat în cămașă de forță și dus, unde altundeva, decât la „Caritas”. A fost cumplit ce mi-au făcut de astă dată, adevărat regim de exterminare chiar și prin înfometare!
- Ehee, și de-acum încep bâlbâielile autorităților în legătură cu ce s-a întâmplat acolo. Mai întâi au spus că ai fost lovit de o pietricică din praștia unui nebun, rana a fost superficială, dar s-a infectat și ai făcut un soi de septicemie ce nu a mai putut fi controlată. Pentru că diagnosticul era discutabil și îi incrimina au venit cu altă variantă; l-au pus pe frizerul ăla al tău, poate și el unul dintre cei care te spionau, să declare că, în timp ce vă plimbați împreună pe o alee a spitalului, un nebun ți-a aplicat pe la spate lovitura fatală cu o cărămidă.
- Minciuni ca să scape de orice responsabilitate. Adevărul, probabil, că se află pe undeva scris prin arhive și ținut la mare secret. Îmi era o foame cumplită și, cum tocmai descoperisem o bancnotă în buzunar, m-am dus lângă poarta ospiciului și i-am dat-o unui trecător cu rugămintea să-mi cumpere o pâine. Paznicul, probabil îngrozit că am transmis un bilet în afară, a apucat un drug, care sprijinea poarta, și m-a pălit după ceafă.
- Nenorocitul! Și așa i-au scăpat de grija ta...
- Bine că măcar, în cele care au urmat, au ținut seama, cât de cât, de voința mea scrisă în acea elegie „Mai am un singur dor”!
- Da, te-au pus pe cetină de brad și te-au adus sub teiul ăsta! Nici rușilor nu le-ai fost la inimă...
- Atitudinea mea față de muscali era cunoscută încă din vremea războiului, repet, cea mai nenorocită afacere pe care puteam să o facem! După ce am pierdut peste o sută de mii de oameni dincolo de Dunăre, așa zisa independență nu a însemnat decât ieșirea de sub influența Turciei și intrarea pe mâna rușilor și austriecilor. Nu numai că ne-au furat Basarabia și nu mai aveam nicio speranță pentru Transilvania, dar în județele din Moldova pur și simplu au prădat, au provocat un jaf de neimaginat. Am demascat în presă “afacerea Warszazvski”; acest om, cu nume imposibil, era un evreu rus care se ocupa de aprovizionarea armatei lor. Mituind oficialii români, a obținut dreptul de a cumpăra hrană și mărfuri la prețuri de nimic pe care le vindea armatei țariste, încasând câștiguri enorme. Ba mai mult, nerestricționat, putea rechiziționa căruțe și animale de tracțiune încât bieții români, lăsați fără nicio despăgubire, au rămas de nu mai aveau nici cu ce ara.
I-am publicat inclusiv scrisoarea către Rosseski, unde se văita cât de mult a cheltuit ca să cumpere bunăvoința autorităților române, fiind nominalizate persone suspuse. Apărătorul său nu a fost altul decât Maiorescu, care a obținut neînceperea urmăririi penale. Tot el i-a mai asistat, ca avocat, și pe Rafalovich, Boboritz, Hessen, Kalinowski, Rubinstein, Hirschler, numai nume “românești” din protipendada vremii, ca să îți dai seama de fauna asta criminală și hrăpăreață cu care avea de-a face și din contactul cu care nu aveai cum să rămâi curat.
De la început atitudinea mea față de ruși a fost determinată de faptul că intențiile lor, la intrarea în război, erau catastrofale pentru noi; au venit cu armatele în Balcani, gândind să facă o Bulgarie Mare prin alipirea Rumeliei, Macedoniei și Dobrogei. Consecvenți Testamentului lui Petru, noul stat trebuia să fie baza de plecare pentru realizarea mărețului lor vis, acapararea Strâmtorilor. Se vede că am avut dreptate, pentru că, tocmai în această logică, ne-au și luat Basarabia, ca să se lege cu Bulgaria. Noroc dumnezeiesc că puterile centrale le-au stricat planurile, dar miopia noastră politică, dacă nu o fi fost vorba de trădare, nu are nicio scuză.
- Þi s-a reproșat că ai fost naționalist și inspirate de către tine au apărut, mai târziu, mișcările antisemite și xenofobe de extremă dreapta; ce părere ai despre asta?
- Naționalismul e un semn rău când apare la un popor; e un simptom grav, declanșat de faptul că asupra sa planează o mare primejdie și se manifestă ca voință de supraviețuire. Cei care nu sunt amenințați de nimic nu au cum și de ce să fie naționaliști. Am fost acuzat și că sunt reacționar. Și e adevărat, reacțiunea e un răspuns, o reacție la cei care atentează la binele și la existența ta ca nație. Un popor, amenințat cu pieirea, dacă nu mai e în stare să își activeze măcar naționalismul nu mai are nicio speranță. Naționalismul e cel mai profund instinct și formă disperată de autoapărare, dar și cea mai puternică replică. De aceea cotropitorii și opresorii popoarelor, indiferent cine sunt, se tem de el. Vinovați pentru răbufnirile naționaliste sunt cei care atentează la ființa popoarelor!
La daci, după ocupația romană, s-a manifestat în forma sa cea mai violentă, timp de vreo două secole, fapt nemaiîntâlnit în istorie, prin acele incursiuni făcute din teritoriile libere până în inima Balcanilor și uneori până dincolo de Panonia. Nu s-a temperat decât după ce exponenți din neamul lor au ajuns să îmbrace purpura imperială la Roma ori la Constantinopol, învingându-i în final pe romani și preluându-le imperiul pentru vreo opt sute de ani. Dar despre aceste mărețe fapte din trecut nu se scapă o vorbuliță și încă nu s-au născut cei care vor scrie istoria adevărată.
Noi care am fost stăpânii lumii am ajuns niște nimeni chiar la noi acasă. S-a proclamat de undeva că dacii au dispărut și cu asta gata! De peste o mie de ani ni se bagă în cap această imensă gogoriță și, deșii noi dacii ne întâlnim zilnic unii cu alții, mergem și horim în costumele noastre străvechi, ne vorbim limba și creăm așa de frumos în ea, trăim în tradiția și obiceiurile lor, ne însuflețim la sărbătorile lor, am ajuns să credem că suntem altcineva, adică aceia care ne spun ei că suntem.
- După tine a apărut o generație de toată isprava de apostoli ai românismului, Rădulescu Motru, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Zelea Codreanu, Eliade, Cioran, Noica, Mircea Vulcănescu, Blaga, ca să enumăr numai câțiva, și după ei probabil vor răsări și istoricii de care vorbeai.
- Ãsta e semn de renaștere națională, deși nu știu ce înțelegeți voi prin românism. Probabil o altă etichetă care ne-a fost lipită pe frunte ca iarăși, acum când începem să ne trezim, să nu mai știm, alte vreo câteva sute de ani, cine suntem noi cei adevărați. Dacă spuneai apostoli ai dacismului m-aș fi bucurat. Când eu vorbeam de Marea Dacie aveam în vedere mult mai mult decât ceeace numiți voi, așa cum îmi povesteai mai deunăzi, Romania Mare. E vorba de spațialitatea de la Începuturi când eram al doilea neam după al inzilor. Dar nu teritorialitatea e cea mai importantă, ci spiritualitatea dacică. Am fost o închidere care s-a deschis și reîntoarcerea la sine pe spirală înseamnă încheierea unui ciclu, adică revenirea dacilor acasă după ce au construit lumea și intrarea lor în istorie. Asta înseamnă a face, cu adevărat, istorie! Cei care, plini de orgoliu, se laudă cu acest lucru sunt niște bieți pigmei, chiar dacă își zic culturi majore, iar lumea se ploconește în fața civilizației lor. Civilizațiile, fiind legate de materie, oricât de strălucitoare, nu sunt decât niște construcții imperfecte și efemere. Lumea de la origini și până astăzi nu e decât o procesualitate zamolxiană, avându-i ca actori pe daci înfrățiți cu inzii. Toată diversitatea de popoare ale planetei sunt sămânța lor, care a rodit în culoarea geografică a locului în care au răsărit și se definesc prin graiul timpului în care s-au exprimat. Pe Pământ nu există decât o singură limbă, sanscrita sau logosul ancestral al dacilor și inzilor, restul numai graiuri. Acestea sunt deformări terriano-temporale ale logosului originar.
Toate popoarele de rasă albă sunt îndreptățite să-și revendice descendența dacică printr-un raport de filiațiune. Noi, în schimb, trăitorii în epicentrul lor demografic, servitori ai Sarmisegetusei suntem dacii de la începuturi, conservați de energetismul spațiului carpato- danubiano-pontic. De aici și, probabil, din zona Tibetului s-au produs cele două expansionisme demografice majore. Teoria aia nemțească cu indoeuropenii, de care îmi povesteai, dar despre care mai știam și eu câte ceva, e o tâmpenie. Sensul radierii spirituale și al migrațiunii demografice al rasei albe a fost de la Sarmisegetusa în toate direcțiile
- Născut în acest hiatus al istoriei scrise, menit să ascundă continuitatea și, după cele auzite acum, procesualitatea devenirii dacice, Emil Cioran, conform propriei mărturisiri, în vremea când era “tânăr, orgolios și nebun” se revoltase împotriva trecutului nostru, considerând Romania o țară fără destin. După propriile vorbe:”îmbătat de furie”, cu o “ură iubitoare”, visa replămădirea ei într-un alt neam; implicit îți aducea, poate, cel mai frumos elogiu, considerând că doar Eminescu a mai salvat “mediocritatea istoriei noastre”.
- Sunt gata să îl aplaud, Romania, ca și Cumania, Goția nu are destin, Dacia da! Mă încântă aprecierea, dar despre Deceneu și Iisus ce o mai fi spus?
- Reproșază că noi nu am ridicat catedrale prin care să ne înălțăm către cer, că prea am stat lipiți de pământ, nu am reușit să ne desprindem…
- Ha, ha, ha, sărmanul copil... Nu am fost nevoiți să ne înălțăm pentru că Cerul s-a coborât și, prin noi, s-a unit cu Pământul. De ce să confecționăm catedrale ale păcatului când avem catedrale naturale, sacre, dăruite de zeu? Munții sunt catedralele noastre și energia lor e infinită! Noi, dacii, nu trebuie să intrăm într-o catedrală din aia pompoasă spre a ne încărca spiritual și a ne ruga să fim iertați pentru că suntem spirit, ne-am născut din energia divină a munților noștri și ne hrănim zilnic cu ea. Sfiiciunea, smerenia și umilința noastră sunt lucrarea acestei spiritualități cerești în noi. Asta ne oferă sentimentul plenitudinii, al împăcării cu sine și conștiința propriei valori.
Cei cărora le lipsește această spiritualitate, datorită trăirii lor preponderent materialiste, simt nevoia să o compenseze prin mari lucrări, tot materiale și deci efemere. Nefiind una cu Cerul, nevoia lor de spiritualitate, pe care și-o completează prin manifestări demiurgice, le naște orgoliul de a intra în competiție cu Creatorul. Ei nu se înalță către Cer, ci îl sfidează prin monumentalitatea arhitecturală. Acest orgoliu și sfidare, cărora li se spune cultură majoră, este cea mai înaltă expresie a complexului lor de inferioritate, e un strigăt disperat prin care vor să spună celorlalți că există și ei. Dar ceea ce fac e simptomul dezertării din spiritualitate într-o materialitate pe care și-o vor cât mai strălucitoare. Isihastrul, cel care alege trăirea spirituală, se retrage într-o peșteră și are totul. Pofticiosul și lacomul de materialitate adună mereu și rămâne nemulțumit fiindcă nu are, niciodată, destul. Și sfârșește prin a nu avea nimic!
- Cred că încep să înțeleg de ce ți-ai numit romanul ăla “Geniul pustiu”...
- Se pare că acel Cioran despre care vorbești, cel puțin la tinerețe, nu a avut conștiința profunzimii, ci numai pe a temporalității și a vecinătății. De asta și dorea să evadeze din “infernul etniei”, deși cred că e vorba mai mult de o disimulare. A privit în jur și i-a văzut pe francezi, englezi, nemți, ruși, adică pe puternicii vremii. Dacii lui nu mai existau. Dar nu a știut unde să îi caute, dacă avea presimțirea istoricității îi descoperea. Trebuia să plece de la verbul “a ara”, adică de la energetismul pământean. Acolo unde acesta a fost foarte puternic oamenii erau legați de pământ, nu se puteau desprinde. Rămâneau stabili acolo și îl arau, adică erau sedentari și arieni. Plasați pe axis mundi, dacii au fost întemeietorii sedentarismului și arianismului. Energetismul teluric, legătura cu cerul, îmbrăca forma spiritualității zamolxiene. În jurul acestui centru spiritual cu capitala la Sarmisegetusa a gravitat lumea!
Urmare a expansionismului, dacitatea, ca spiritualitate planetară ariană, a început să capete culoarea locală a pământului pe care îl ara. Nemții și popoarele nordice păstrează și azi conștiința dacității și arianismului lor ancestral.. Dacitatea, dacă vrei, a fost prima manifestare a mesianismului terrian. Acest mesianism dacic, în culoarea sa europeană, a mai avut două exprimări majore, care s-au chemat macedonismul și romanitatea. Cioran a privit pe orizontală și nu a văzut această legătură profundă. De aici și pesimismul său anistoric.
- Numai tu puteai avea îndrăzneala unei asemenea viziuni... Sunt sigur că exprimată pe când erai în viața pământeană ar fi fost un minunat argument, pentru inamici, în favoarea demonstrării nebuniei tale!
- Poate că ai dreptate, dar acum sunt liber... Centrul spiritual zamolxian nu a pierit niciodată, a rămas ca o uriașă pepită auriferă sub praful istoriei. Omul zamolxian a plecat din Dacia să cunoască planeta pe care locuia și să o schimbe. Sedentarizându-se geografic a căpătat culoarea locului și a întemeiat culturi și civilizații. Zamolxianismul, cu puritatea aurului și a luminii Începuturilor, a rămas ascuns în subconștientul acestui om, la fel cum ascunși erau și dacii în Hiprboreea lor. La exterior, culoarea locală a pământului a produs marile culturi ale umanității. Pe măsura culturalizării, omul acesta, îmbogățit cu experiența trăirii terriene, se înalță spiritual, se ridică pe verticala cerului. Această ridicare spirituală înseamnă întoarcerea la origini, la zeul suprem sub forma noului zamolxianism; spiritualitate care, fără să vedem, are potența unui nou suflu terrian care va împrăștia praful istoric așezat peste vechea Dacie, redându-i strălucirea.
- Deci, Dacia a rămas un fel de reper existențial, o ancoră în spiritualitatea originară pentru ca omul modern să aibă la ce se raporta pentru a nu se rătăci în devenirea lui istorică.
- Da, a conservat acea ingenuitate originară! Aurul Daciei furat de romani e expresia simbolică a strălucirii zamolxiene din care s-au lucrat toate bijuteriile culturale ale omenirii. Dacia ancestrală a rămas un munte aurifer care luminează fără a fi văzut. Bogăția și forța ei este infinită dacă raportezi actuala cultură a umanității la cantitatea de aur furată de romani. Să nu uităm, în jurul Columnei lui Traian dacii sunt niște uriași încremeniți la fel ca și Dacia. Tu îmi vorbeai despre Statele Unite ale Europei, această construcție nu e altceva decât însuflețirea de către zamolxianismul, care a colindat lumea îmbogățindu-se cu ea, a acestor statui.
Mai e un pas care, istoric, poate însemna încă mult, până când zamolxianismul va ajunge acasă, aducând cu sine, sub forma unui curcubeu spiritual, culorile întregului Pământ. Asta se va întâpla odată cu apariția Statelor Unite ale Lumii, care nu vor fi decât o altă Dacia Hiperborea cu capitala numai la Sarmisegetusa. Și astfel tot de aici va porni următorul ciclu al spiritualizării planetei. Pentru că ăsta este rostul omului, să facă din Pământ un glob strălucitor care să iradieze în jur divinitate. Fiecare ciclu e o dezvăluire de sine a zeului întru autocunoașterea sa.
- S-a spus despre noi românii că am fi o formă fără fond...
- Dacitatea e un fond ancestral care, de la Începuturi, își caută forma. Atâtea sute de ani dacii nu au avut o patrie cu contururi delimitate, a fost mereu un spațiu deschis. Neamurile trace sunt expresia manifestă a acestui fond, o magmă care a erupt, cristalizându-se politic sub forma macedonismului și a romanității, dar nu s-a solidificat decât la suprafață. Ne-am obișnuit să identificăm forma dacității în stăpânirea lui Burebista și regatul lui Decebal. Niciuna dintre aceste structuri politico- militare nu a acoperit întreaga arie dacică. Pentru că, purtătoare a zamolxianismului, dacitatea nu e o forță politico-militară, ci una spirituală. În spațiul la care ne-am obișnuit să o reducem ea s-a vizualizat ca Geția, Dacia Felix, Dacia Porolisensis, Dacia Ripensis, Dacia Malvensis, Dacia Superioară, Avaria, Cumania, Goția, Slavia. Acestea au fost cruste temporale ale magmei dacice. România și românismul sunt tot o crustă temporală, una greco-evreiască peste fondul dacic.
- Înseamnă că și ungurii și ucrainienii...
- Să nu exagerăm! Dacă arianismul înseamnă a ara pământul pe care locuiești înseamnă că popoarele nelegate de plug sunt neariene, adică nesedentare. Este o legitate ca arienii să-i asimileze pe nearieni. Dintre toate neamurile migratoare unele au putut prinde rădăcini, altele nu. Slavii au fost un popor care s-au împământenit, realizându-și cunoscutele configurații statale la toate punctele cardinale unde i-au dislocat ori asimilat pe traco-daci. La fel în cazul germanilor...
- Atunci nu s-a întâmplat la fel și cu dacii de la noi, nu au fost ei asimilați și în actualul spațiu românesc?
- Nu, aici fiind cel mai puternic centru energetico-spiritual, magma dacică nu a putut fi penetrată. Cei veniți nu au fost asimilați, nu s-a produs un sincretism pentru că au fost topiți și s-au solidificat sub forma unor cruste. Acestea, nefiind ariene, s-au fărâmițat și s-au amestecat ele între ele sub forma vizualizărilor amintite. De aia se și spune despre noi că am rămas insulă de latinitate, insulă de dacitate zic eu, în marea slavă!
- Deci în spațiul nostru, datorită spiritualității zamolxiene, ereditatea etnică a rămas omogenă și nealterată.
- Vorbeam de culoarea locală pe care a luat-o dacitatea zamolxiană. Popoarele slave de astăzi, legându-se de pământ s-au arienizat, conservându-și ereditatea,dar interiorizând spiritualitatea zamolxiană sub forma deformată a creștinismului.
- Și italienii...
- Și ei, si celelalte neamuri latine și-au păstrat fondul dacic, dar, fiind mai departe de axis mundi, acesta a fost penetrat. În limba lor populară italienii nu se mai înțeleg unii cu alții. Specificul dacității românești este puritatea logosului, care face ca limba vorbită, numită azi română dar care e străvechea sanscrită, să fie foarte unitară în acest spațiu circular în mijlocul căruia se află centrul spiritual al planetei.
- Și atunci cum rămâne cu schimbarea la față a Romaniei?
- Daco-zamolxianismul s-a tot schimbat la față cu fiecare crustă care s-a prins peste el, rămânând în fondul său ereditar mereu același. Sub metisajul de suprafață se află nucleul dur, imuabil al etnicității originare. Acesta s-a salvat practicând, în situații extreme, un mimetism de suprafață. Naționalismul nostru nu e unul de tip expansiv, ci e centrat pe conservarea specificului etnic. De regulă, naționalismele neagă creștinismul ca internaționalism, dar noi ne-am făcut din el o trăsătură dominantă pentru că l-am perceput, chiar așa cu deformările sale, ca aparținându-ne pentru că e credință zamolxiană.
Naționalismul nostru nu s-a bazat pe primatul statului ca în cazul fascismului ori pe primatul rasei ca la nazism, ci a fost etnocratic și teocratic. Incapabili de utopii, ne-am trăit apocalipsa istoriei ca pe un destin, vremuind în zamolxianism. Specificitatea noastră emană și din modul cum ne-am înțeles mântuirea; dacă ceilalți lucrează asupra lor pentru a-i fi pe plac zeului, de la daci am lăsat ca zeul să lucreze prin noi.
Nu suntem produsul unui sincretism pentru că tot ce am imitat și asimilat le-am coagulat într-un strat exterior din care ne-am făcut blindaj protector. Lipsiți de megalomanie și instinctul materialității ne repugnă imperialismul politic, construcție exterioară bazată pe forță, dar de la noi izvorăște și radiază un imperialism spiritual ocult, care va ieși la suprafață sub forma noului zamolxianism, despre care încă nu putem știi ce nume va purta.
De aia spuneam că mi-am schimbat părerea despre evrei. Ei se consideră popor ales, dar neputându-se arieniza sunt condamnați să rămănă o crustă peste alte neamuri, adică o formă fără fond care se poate fărâmița și spulbera. Mitul traversării, timp de patruzeci de ani a deșertului spune totul despre firea și destinul lor. Înțelepții iudei au întrevăzut această perspectivă și de aia și-au inventat istoria din Vechiul Testament, iar sionismul e atât de preocupat, din câte am aflat tot de la tine, să salveze statul Israel. După ce au trăit pe spinarea altora, rămâne de văzut dacă măcar acum vor fi în stare să existe pe propriile picioare.
Exclusivismul lor rasial și religios îi menține în afara oricărui sincretism și din această cauză ei, ca nație, nu pot interacționa cu niciun fond genetic. Sunt predestinați să rămână o peliculă de ulei deasupra apei, salvarea lor fiind în iudaism pentru că, probabil, etnic ar fi dispărut deja dacă nu-i încorporau pe kazari. Nu le cunosc profețiile, dar, din câte îmi dau seama, visul lor e să se refugieze în viitoare suprastructură a lumii globale. Poartă însă cu ei, ca pe o piatră de gât, povara imoralității lor, care ar putea fi organică, și a urii provocate de umilințele istoriei și de invidia față de celelalte neamuri.
- Tu observi ceva? Ai pledat cu atâta patos încât aproape ți-ai consumat energia și uite cum pâlpâi! Avem cale lungă până în constelația Pleiadelor și ne-or fi simțit déjà lipsa acolo…
- Ai dreptate, se luminează lumea… Vin zorii unei noi ere!”


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!