poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2073 .



Þiganca
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [GabiC ]

2013-01-22  |     | 



Era după miezul nopții și mă grăbeam să ajung pe jos acasă, după o zi lungă, plăcută, dar istovitoare. Lumina stelelor abia se zărea prin praful și fumul ridicat spre cer în goana zilei ce se curmase. Liniștea nopții învăluia străzile, iar neliniștea îmi furase speranța că voi mai prinde ca de obicei ultimul tramvai. Căram anevoie printre frunzele toamnei o pungă de plastic în care aveam o pâine proaspătă și o cutie cu salată de vinete, pe care mi le dăduse mama cu destinație precisă. Pe străzi trecea câte un taxi galben, fără clienți și fără cai. Aș fi oprit unul ca să ajung mai repede acasă, dar nu aveam o para chioară. Călcam retrospectiv pe drumul vieții mele, pe aleile tinereții unde făcusem cărare în asfalt spre liceul cel mai apropiat de casa părintească, sau spre locurile pline de amintiri, ce mi-au fost hărăzite. Sunt în cartierul în care am crescut de mic, și pe care îl cunosc cu fiecare pom, cu fiecare groapă. Aici mă simt un fel de șef de trib indian, care nu poate păți nimic pentru că știe tot ce respiră și mișcă. Tot pe aici treceam cu tata acum patruzeci de ani spre autobuzul roșu cu burduf, ce gonea săptămânal cu mine așezat pe scaunul mult râvnit din față, din dreapta șoferului, lângă cutia capitonată cu piele maro a motorului torcător, în drum spre căminul săptămânal al cinematografiei din Piața Izvor. Până acum ceva ani, pe drumurile acestea încă mai treceau căruțe trase de caii țiganilor, animale care între timp au devenit doar cai putere, angrenaje ascunse sub capotele de tablă vopsită metalic. Mizeria nu mai este pe caldarâm, dar plutește aproape invizibil și pe termen lung în aer și în viscerele noastre.
Din răcoarea nopții îmi apare în cale o țigancă măruntă, o mogâldeată brunetă îmbrăcată colorat. Pe cap avea un batic înfășurat ca bandana mea cu Guns’n Roses, pe care mi-o pun ca să-mi acopăr chelia la concertele de hard, într-o încercare disperată de a da timpul înapoi. O fustă colorată și umflată îi acoperea papucii ieftini de plastic maroniu și picioarele fără ciorapi, iar un pulovăr întins ca praștia, aproape plesnea închis forțat la nasturi peste burta-i umflată ca de gravidă. O privesc cu atenție și cu neîncredere încercând să aflu adevăratul scop pe care îl urmărește la ora târzie din noapte, oare ce slăbiciuni caută la mine de care să poată profita? Poate îmi cere bani să îmi ghicească ]n palmă și fuge cu ei, așa cum a pățit-o un cunoscut, sau vrea să îmi vândă un inel măsluit, sau un lănțisor contrafăcut, obținut din aliaje neferoase ieftine și care bine șlefuit arată ca aurul cel mai pur, sau poate vrea să mă cheme undeva printr-un cort pentru activități obscene contracost, ori vrea să îmi ghicească în palmă cu o mână, căutându-mă cu cealaltă prin buzunare, sau mai sigur, îmi va băga pe gât un ceas sau un celular furat de la alții. Caut suspicios până departe cu privirea, așteptând să apară de prin boscheți, alți cumetri și cumetre care să mă lase în costumul lui Adam și să-mi tragă și o mamă de bătaie, supărați că nu mi-au găsit bani sau telefoane prin buzunarele mele goale sau prin chiloți, așa cum a pățit-o într-un autobuz prin Rahova, nea Emil, fostul meu colaborator de nădejde, care a primit îmbrânceli și înjurături din partea hoților, pentru că umblă fără bani la vârsta lui, și că a muncit degeaba toată viața, dacă la bătrânețe e sărac lipit.
- Domnu, mă iertați, sunt din provincie, vă rog spuneți-mi și mie cum pot ajunge la Gara de Nord?
Privind neliniștit în jur, mă asigur că este singură, alaiul închipuit de mine întârziind încă să apară și îmi asum riscul de a-i răspunde, așteptându-i minciunile, pe care sigur o să mi le îndruge pentru a mă înșela cu orice preț.
- Din partea asta și la ora asta poți ajunge doar cu taxiul, sau dacă mergi pe jos faci vreo oră, două până la gară.
-Domnu, nu pot să merg atâta drum pe jos că-s bolnavă, nu am mâncat nimic, iar bani de taxi nu am și chiar de-aș avea, tot nu mă ia nimeni pe mine în mașină, îmi răspunse căutându-mi privirea cu ochii ei negri și pătrunzători, rimelați discret pe conturul genelor cu dermatograf negru..
Privind-o mai atent, observ privirea-i inteligentă, dar mascată de o teamă ce nu credeam că o voi întâlni vreodată la țigănci, așa că, tot cu aceeași neîncredere moștenită în buna ei credință, o întreb :
-Da ce ai pățit, ce cauți la ora asta fără un ban prin București?
- Domnu, am fost la o rudă care stă în Militari, dar nu am găsit-o acasă. Am rămas noaptea pe drumuri, așa că mă duc la gară să prind trenu'. Pleacă unu la ora patru, da' nu pot să merg atâta drum pe jos, că sunt bolnavă, că abia m-am operat acum o lună de cancer de col la uter, și mi-au scos doftorii toate alea din mine, de nu mai pot să fac nici copii. De aia am și burta așa de mare, de la boală și dacă merg pe jos mi-e frică să nu mă omoare cineva pe stradă, că oamenii s-au înrăit de tot, e noapte, sunt departe de casă și nu știi peste cine dai..
Începusem să o cred și chiar să o compătimesc, iar un sentiment de într-ajutorare omenească se trezise în sufletul meu dincolo de orice ziduri rasiste ori interetnice, ca un instinct de supraviețuire până atunci adormit, cu toate că subconștientul încerca încă să mă protejeze împotriva pericolului ce putea răsări din senin oricând, lăsându-mă acolo pe aleile copilăriei uitate, în răcoarea unui nou început de iarnă, mai sărac, mai singur și mai trist decât am fost vreodată. Mă luptam interior mai mult cu temerea proprie de amăgiri mult experimentate în trecut, decât cu frica de pericolul concret pe care ni-l pune mereu în față viața cu labirinturile ei pline de neprevăzut.
Mi-am amintit că de câte ori am pus suflet în încercările mele trecute, am fost crunt lovit de cine nu mă așteptam, rude ori prieteni, iar acum când eram pregătit și călit în așteptarea loviturii fatale, aceasta întârzia cu încăpătânare să apară.
Își trecu mâna în jurul gâtului aranjându-și cozile subțiri de păr negru, ușor grizonat și povesti mai departe...
- Am stat la spital două săptămâni să am grije de nepotu' bolnav tot de cancer, am rămas fără bani și trebe să mă duc acasă. Sunt din neamu' Căldărarilor, noi facem oale, ibrice și alambicuri din aramă pentru tării, cu asta ne ocupăm, îmi spuse privindu-mă cu ochii ei adânci și întunecați, de parcă în mine un român necunoscut își pusese toate speranțele ei de supraviețuire pe lumea asta, care nu vrea sau nu are timp să o înțeleagă.
-Ziceai că îți este foame, uite am niște pâine și niște salată de vinete. Scot din sacoșă pâinea, o rup pe jumătate, cum făcea Ticu Mare când mânca la coasă în timpul mesei câmpenești, și torn din cutia de plastic pe bucata despicată în două sub ochii ei sticloși de vulpe flămândă, salata cu miros îmbietor de ulei și ceapă . Îi întind apoi pâinea și realizez că în viața mea am văzut puțini oameni la fel de înfometați. A început imediat să halească pantagruelic porția concepută ad-hoc, ca și cum nu ar mai fi văzut mâncare de două săptămâni. Atunci am înțeles că nu se joacă defel cu vorbele și că este la fel ca mulți alții, un om simplu și necăjit care încearcă să supraviețuiască într-o lume ingrată, nedreaptă și ostilă. Atunci m-am hotărât să o ajut cu bani, ca să ajungă cu bine măcar până la gară.
- Hai cu mine, îi zic, trebuie să găsim o soluție, doar nu o să te las în frig bolnavă și speriată. Bani nu am la mine, îți trebuie aproape zece lei ca să poți plăti taxiul și o să fac rost de ei, hai cu mine.
Trebuia să mă întorc la casa părintească, la mama de unde tocmai plecasem, pentru a-i cere împrumut cei zece lei.
Auzindu-mi vorbele, în ochi îi străluci pentru o clipă lumina speranței, cu toate că o urmă de neîncredere în bunele mele intenții începu să încolțească în mintea ei, neînțelegând probabil de unde atâta bunăvointă și răbdare neinteresată din partea mea, a unui român dușmănos care, poate că era de acord cu acțiunile mareșalului Antonescu, sau cu politicile naziste de exterminare în masă, iar o luptă surdă între speranță și neîncredere se ducea în mintea ei răvășită de atâta istorie distructivă. Nu părea deloc obișnuită cu asemenea atitudine tolerantă din partea străinilor și odată ce goni foamea cu pâinea proaspăt stropită de vinetele savuroase, începu ușor să se teamă de mine.
-Păi cum vrei să te ia în taxi dacă te îmbraci așa, de ce nu pui pe tine niște haine normale ca tot omul, și atunci o să vezi că n-o să mai ai probleme.
- Da cum domnu să mă îmbrac, nu se poate altfel că asta e haina noastră a țiganilor, ăsta este portul nostru din bătrâni, așa s-a îmbrăcat mama și bunica și așa mă îmbrac și eu, că așa spune legile noastre țigănești.
-Auzi da ce tot zici țigani, că voi sunteți rromi.
-Nu știu domne ce zici mata cu mârâitura asta rrrom, noi suntem țigani și gata, eu așa știu din neamu' meu.
Încântat și uimit de respectul, tenacitatea, și de dragostea ei pentru etnia strămoșească, tocmai treceam împreună, ca la promenadă pe lângă un grup gălăgios de tineri petrecăreți care ne aruncară priviri disprețuitoare.
-Dar legea voastră vă lasă să vă măritați cu români?
-Nu ne lasă pentru că e mare păcat, i-a gândiți-vă cum mi-ar sta mie să mă mărit cu dumneata, cum am arăta unul lângă altul? Ar râde și curcile de noi, mata alb, eu neagră , mata român în costum și eu țigancă în fuste colorate, mata cu școală iar eu fără. Acu’ am patruzeci și șapte de ani, da’ cu bolile astea nu știu cât o mai duc. Vine iarna, avem casele în câmp și e tare greu, că și la noi ca și la români, unii au mult și alții de nici unele, iar ăia care au, nu au interes de cei care nu au, și sunt numai pentru ei, că lumea zice că țiganii se ajută între ei da’, nu-i așa. Se folosește între ei dacă e interes, dacă nu, nu. Bogații noștri vor totu’ numai pentru ei, la fel ca rumânii voștri.
Tot vorbind și mergând pe bulevard ajungem la aleea întunecată, care duce spre blocul maică-mii.
- Hai pe aici îi spun, dar observându-i teama instinctivă de a urma prin întuneric, un necunoscut ciudat care vrea să ajute o țigancă, mă opresc lângă un copac și îi spun să mă aștepte că mă întorc repede. Suflecându-și fusta tradițională, se așeză acolo pe iarba uscată din preajma copacului, ca lângă jarul de la șatra pe care se primenesc mieii puși pe proțap în zilele de sărbătoare.
- Da să veniți, că vă aștept.
În vocea ei am simțit atunci clar că nu știa ce să mai creadă, dar nu cred că mai spera să mă întorc. Am ajuns la mama, am împrumutat banii cu explicații sumare și m-am întors la copacul unde țiganca mă aștepta cu nerăbdare.
- Uite, ține banii ăștia, oprește un taxi și du-te la gară cu Dumnezeu. Drum bun și sănătate! îi zic eu fericit că am scăpat de o nedorită grijă, ce tindea să devină stres în miez de noapte,...un fel de cine naiba m-a pus, sau bună seara ți-am dat, belea am căpătat...
-Domnu te rog hai cu mine, ia banii, că nu mă ia nimeni pe mine dacă nu vorbești matale.
-Cum să nu te ia? Ai bani, ești curată, nu ești beată sau drogată, ce dacă ești țigancă, suntem în Europa și sunt obligați de legi să te ia.
-Nu mă ia domnu nimeni, ține banii și ajută-mă, că nu respectă nimeni legea în țara asta.
Avea dreptate, așa că m-am lăsat convins din nou, cu greutate și neîncredere în faptul că o voi putea ajuta. Am plecat împreună spre o stație de taxi din fața unui mall bucureștean, și pentru că în perioada aceea se efectua prin țară acțiunea de numărare a poporului, o întreb curios dacă a făcut recensământul populației și al locuințelor...
- Ce e ăla regenzămând, că n-am furat nimica și nu știu să fac. Nu am luat nici boletinu cu mine, să nu mi-l fure cineva.
- Da bilet de tren ai?
-Nu am da văd eu acolo, numa’ la gară să ajung.
În stație așteptau trei taxiuri la coada pentru clienți. Atunci îmi fac o strategie simplă de abordare a șoferului și deschid portiera ultimului taxi din coada de mașini. Þiganca mă aștepta pitită la distanță, în spatele unui copac.
- Vă salut cu respect, am o problemă, trebuie să ajut pe cineva să ajungă la gară, uitați banii plătesc eu înainte, vă rog să mă ajutați, că este o femeie bolnavă și necăjită, chiar dacă este țigancă.
Șoferul îmi spune că nu este nici o problemă, ia banii și o invită să urce, pentru a o duce la gară. Rămas uimit de “normalitatea” situației și promtitudinea răspunsului afirmativ, îi deschid fericit ușa femeii, care se urcă privindu-mă cu ochiii negri, pătrunzători, lăcrimând de mulțumire și recunoștință.
De copil am tot avut necazuri cu țiganii , dar abia acum realizez că le-am avut cu aceia dintre ei, care își pierduseră tradițiile și credința, dezumanizându-se astfel complet, ceea ce nu se întâmplase și cu această femeie nomadă.
Știu că mare lucru, nu am făcut pentru ea, dar privirea-i recunoscătoare mă va face fericit pentru multă vreme, fiindcă am simțit vraja gândului bun ce îl va avea pentru mine mereu.
De multe ori este atât de ușor să fii fericit.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Mă abătusem destul de mult de la drumul meu iar ora era târzie, umblam pe străzi obosit, flămând și fără bani, iar ultimul tramvai se retrăsese de mult în depou. Mergeam spre casă pe aceleași drumuri întortocheate ale cartierului meu de baștină, care se intersectau cu drumurile propriei mele vieți și amintirile mă năpădiră. Treceam aproape fără să realizez pe lângă blocul unde locuise iubita mea în urmă cu zeci de ani și întunericul prinse viață deodată, ca într-o sală de cinema. Filmul este proiectat holografic, având ca decor fațada unei centrale termice, ciuperca de gunoi din preajma blocului cu patru etaje, iarba și colb amestecate în lumina felinarelor și același cer prăfuit și înstelat.. Eu, mai tânăr cu treizeci de ani mă plimbam cu iubita mea ținîndu-ne de mână, sub privirile și chicotelile unui grup de petrecăreți puși pe harță. Din ciupercă iese încheindu-se cu mâna dreaptă la șliț, un tip brunet de statură medie, îmbrăcat cu haine de cocalar, care încurajat de îndemnurile găștii la care se întorcea cu bășica ușurată și cu rânjetul pe fața-i schimonosită de plăcere, se opri în dreptul nostru întrebându-ne de sănătate, scărpinându-se cu cealaltă mână în nas.
- Unde stați frumoșilor, unde ați fost .....
Încerc să îi explic că nu îl privește și că încalcă orice lege, fie ea chiar golănească, abordând o pereche în felul acesta mitocănesc, dar nu apuc să-mi termin bine fraza, că primesc fulgerător și neașteptat un upercut de dreapta în bărbie, care m-a făcut să gust praful nisipos de pe asfalt. Individul nu avea nici o lege. Mă dezmeticesc repede, și amețit îmi caut cu privirea agresorul care intrase adânc în colonul găștii, printre țigani romanizați și alți câțiva derbedei români, care dansau beți, în jurul sticlelor de vin ieftin, goale, hăhăind zgomotos, acompaniați fiind de un casetofon imens pe baterii, ce urla grobian muzică orientală.
Acum, după treizeci de ani, scutur din cap proiectând amintirea înapoi, în colbul vremilor de unde venise, și trec grăbit pe lângă geamul de la etajul unu, spre care trimiteam sms-uri cu pietricele, sau cu bulgări de zăpadă. Geamul este același, îl recunosc după o mică gaură ca de glonț, pe care am făcut-o cu o piatră ce am aruncat-o mai tare, nerăbdător de a mă face mai iute auzit prin draperia roz, care era permanent trasă. Acum proprietarul și draperia sunt altele.
Pe măsură ce merg spre casă, mă întorc plutind și mai mult cu gândul în trecut. Ajung în preajma complexului de unde, în copilărie cumpăram pâine, sifoane înghețată și prăjituri. O altă hologramă se aprinde în întunericul minții mele, ca într-un aparat de filmat și se proiectează automat pe zidul de mozaic verde al frizeriei, care încă mai funcționează ca prin minune chiar și acum după patruzeci de ani. Pe drumul în pantă, plin de praful încins al verii, se zăreau smocuri de iarbă îngălbenită și mușuroaie de furnici tremurânde ca ochiurile vulcanilor noroioși. Eram un pitic, cam de un metru, agățat de mâna tatii. Lacrimile săpaseră pe fața mea un canal, prin praful gros, depus sub gene și pe obraji. Cu puțin timp înainte, mă tăvălise acolo un golan negricios, unul Duță, mult mai mare ca vârstă și gabarit decât mine, pentru că nu mă lăsasem buzunărit de banii de pâine și înghețată primiți de acasă. Îl căutam cu privirea pentru a-l arăta tatii, singurul în stare să mă apere și să facă dreptate. Puștiul stătea cu spatele spre noi, ca un păianjen după un copac, așteptând probabil alt fraier care să îi cadă în plasă. Avea urechile mici, rotunde și aduse spre tâmple, ca o pâlnie sau ca o gură deschisă de pește răpitor. Un țigan îl recunoști și după urechi, iar tata, care crescuse în Rahova, a înțeles repede cu cine are de-a face și l-a ridicat cu mâna dreaptă de urechea lui stângă, întrebându-l : - Unde stai măgarule? Hai la tactu, să-i spun eu ce face tâlharul lui prin cartier.
L-a dus așa, cu fața schimonosită, agățat de o ureche, cum se prinde peștele în cârligul undiței, până la ușa apartamentului, în spatele căreia se ascundea un terchea-berchea beat mort, tac’su, cu care nu se putea discuta și în brațele căruia, tata i-a aruncat cu reproș odrasla, grăbindu-se apoi să plece din scara blocului în care comunismul infiltrase țigani printre români, bulversându-i deopotrivă, schimbându-le obiceiurile și comportamentul ambelor nații.
Holograma s-a stins apoi încet, ca o eclipsă de lună, timp în care treceam singur, în beznă, pe lângă blocul experiment, acum fără tata care dispăruse mai demult în tumultul cerurilor, tumult al necuprinsului mister hermeneutic.
Tot comunismul a fost un experiment apărut în lupta seculară dintre catolicism și ortodoxie, vorbeam eu de unul singur, mulțumit că ortodoxia a supraviețuit, chiar și acelui experiment nereușit din punct de vedere social, dar reușit ca șarpe al luptei din sânul creștinității, obosit, înfometat, greu de amintiri și sărac mă grăbeam prin noapte în interminabilul meu drum spre casă. Deși încă nu a răsărit soarele, sar neatent în drum, ca șopârla, direct în fața unui taxi care oprește cu șuier de frâne la un metru de mine. Din el coboară parcă direct din poemele vedice, un bărbat brunet cu fața măslinie de indian, care mă dojenește cu blândețe: - Ce faci domnu, de ce nu te uiți pe unde mergi, dacă te făceam pilaf ?..Hai, urcă să te duc acasă, că ești obosit. Stai departe?
- Cam la zece minute de aici, dar nu am parale..îi răspund eu somnoros, frecându-mi degetele a pagubă. Mulțumesc că m-ai ferit, îi mai arunc eu câteva cuvinte, recunoscător și speriat de ceea ce era să pățesc.
- Hai urcă domnu, te duc gratis, azi face cinste firma, îmi spuse în glumă, dar aparatu’ îl pun ca să nu primesc vreo reclamație, că la ora asta avem control de trafic pe traseu și dacă mă oprește careva dau de dracu, rămân fără covrig, spuse mângâind tacticos, volanul mașinii galbene.
Mă urc cu neîncredere, lăsându-mă în grija omului apărut ca din piatră seacă, de niciunde și de nicăieri. Irizat de luminile farurilor care intrau prin parbriz, un dinte îi sclipea metalic în timp ce vorbea, sporind contrastul dintre alb și negru, ca o ultimă dovadă materială a lumii din care coborâse. Datorită oboselii îmi mijeam ochii, chinuindu-mă să nu adorm, dar până la urmă am ațipit.
Mașina, dotată cu gps, știa mai bine ca mine drumul spre casă. După o vreme oprește, lăsându-mă chiar în fața porții. Aparatul de taxat arăta zece lei, adică fix banii pe care îi plătisem taxiului spre gară. Am coborât dezorientat în crepusculul tainic dintre zi și noapte, dintre lumină și întuneric, mulțumindu-i și privindu-l cu recunoștință în ochii negri, pătrunzători care mă priveau cu bunătate, anticipând probabil vraja gândului cel bun pe care îl voi avea pentru el mereu.
E atât de ușor să faci pe cineva fericit!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!