Ursul frustrat

Apoi, am zburat într-o pasăre, m-am îmbarcat pe o balenă, pe pământ am alergat într-un tigru, m-am târât sub pământ cu o râmă.......................................................... Acum, toate substantivele animale, au motor, cip și integrate !.( Gabi.C) Povestesc de parcă aș fi eu, dar la fel de bine pot scrie și la persoana a doua pentru că nu mai sunt eu, trăiesc o existență paralelă, fiind doar o unealtă folosită și aruncată la fier vechi, o carte veche, necitită și dată la topit, un bidiviu ce a pierdut mai multe curse și care trebuie sacrificat pentru că nu își mai justifică existența după ce a fost călărit ani în șir, care a câștigat multe bătălii, dar nu pentru el ci pentru alții. Nu mă mai recunosc, am devenit sclavul unei societăți formale, plină de oportuniști sau conformiști, care cred că Platon cu ale lui teorii despre unicitate, ca parte componentă a unui întreg universal, este doar un platou cu gogoși, și că cea mai citită carte este “ghidul șomerului”. Am fost aruncat într-un labirint existențial fără ieșire, de unde caut totuși zadarnic să ies mergând haotic, în zig-zag printre ciocli, precum un bezmetic amețit cu poșirci făcute la pufoaică. Am plecat afară, gonit fiind de sărăcia care naște monștri din țara mea, după ce încercasem multiple variante oneste de a-mi câștiga stabilitatea financiară, fără compromisuri și fără să-mi vând sufletul, umilit într-o lume a formelor fără fond în care doar capitalul și spectacolele grotești mai contează, unde marea masă rămâne ignorantă, feroce, mărginită și egoistă. Am plecat înfrânt, dintr-o țară în care poți să ai șapte facultăți, că fără pile ajungi tot paznic sau boschetar, am fugit dintr-o lume de gardieni, cărora mai nou li se spune fără noimă bodyguarzi, un fel de semihomleși prost plătiți și fără dinți, amăgiți la infinit cu o leafă mizeră, care nu au în cuier decât uniformele de pe ei inscripționate cu denumirea firmei, unde fără să aibă de ales consideră că lucrează, păzind ce au furat alții, stăpânii lor corupți. Mă simțeam străin în propria-mi țară, unde americanii ne vor aurul, rușii petrolul, iar europenii ne sug sângele și ne dărâmă fabricile. Îmi doream să fug undeva în munți, unde să fiu singur cu grijile mele, dar nu eram încă pregătit pentru astfel de aventură. Singurul act pe care-l mai aveam era buletinul, iar singurele drepturi: libertatea de a pleca afară și cel garantat de lege la o cruce și la un loc de veci. Inginer rămas fără industrie, încercasem căile nebuloase ale afacerilor fără capital, care nu aveau nimic în comun cu frumusețea plină de culoare și de mister al nebuloaselor cosmice din care se nasc stelele. Era doar o muncă surdă, din care trăiai isteric de azi pe mâine, care putea fi dusă doar până la un nivel care să-ți asigure nesiguranța unei subzistențe până aproape de limita supraviețuirii, fiind permanent sub amenințarea sistemului corupt, cu organele lui de control. Singurele afaceri care mergeau erau afacerile la negru făcute de șmenari. Dacă prin absurd ridici capul și devii independent de politici și de investitori strategici sistemul te jupoaie de viu, ești halit de monopolurile străine ori ești sabotat de gașca securiștilor de ieri, care deveniseră între timp afaceriștii de mâine. Cu cine să te pui, cu multinaționalele care cu banii lor mulți ucid din fașă orice afacere care tinde să devină prosperă, acaparând totul cu frica lor patologică orientată împotriva oricărui fel de concurență apărută peste noapte? Dacă vrei să fii onest în afaceri, nu poți, și dacă nu ai spatele asigurat ești terminat, iar legea există doar ca să fie încălcată. Oricât de bună ar fi ideea ta, fără forță financiară, aceasta îți va fi preluată abuziv, iar tu te vei zbate impotent, mai rău ca peștele pe uscat. Aproape toate meseriile autohtone pentru a căror practică și școală se cheltuiseră în trecut bani grei de către stat erau supuse pierzaniei iar profesioniștii lor aveau aceeași soartă, fără să intereseze pe nimeni de destinele acestor oameni „pierduți în spațiu”. Þara arată ca după bombardament, iar de toată munca, experiența, școala și sacrificiile acestui popor mult prea liniștit s-a ales praful, oamenii de bună credință sunt mințiți, furați și batjocoriți în numele unei noi orânduiri economice mondiale care acaparează tot. Am devenit talpa lumii întregi, tocmai bună de călcat în picioare, o vacă bună de muls în beneficiul străinătății, iar la aceste realități s-a ajuns datorită suspușilor naționali care acceptă de ani de zile condiții imposibile pentru țară, dar bune propriilor interese. Dar “o țară majoritară de oi, merită, un guvern majoritar de lupi!”, cum spunea cineva. În numele democrației și al libertății am importat șomaj, prostituție, armament, droguri și exportăm sau dărâmăm fără discernământ tot ce este mai valoros. Ca să construiești ceva durabil nu trebuie neapărat să dărâmi tot. Vedeam un popor cucerit fără război, ca urmare a unor uneltiri istorice tacite despre care poate vom afla adevărul peste o sută de ani, din rândul căruia răsăriseră aleșii noștrii ca niște buruieni cocârjate, niște vasali la poarta capitalurilor străine, impuși ca în evul mediu la conducerea noii colonii. Mă săturasem să văd toată ziua indivizi ciudați, care fac pentru bani din viața lor un reality show, o făcătură de spectacol de proastă calitate. Peste tot mă intersectam cu oameni de proastă calitate prosperi, în mașini de bună calitate, și cu oameni de bună calitate, resemnați, învinși, în mașini de proastă calitate, umblând toți laolaltă ca niște fantome vii în vehicule moarte. Dacă nu ai case, mașini, tablete, și mergi pe jos, ori cu bicicleta, ești considerat în afara sistemului, un paria bun de desfundat canale sau nici atât. Dar buni ori răi, majoritatea muncesc inconștienți doar ca să plătească benzina, piesele, taxele și creditul pentru mașina cu care se duc doar ca să muncească ori să fure, sau să se prostitueze. Aerul devenise irespirabil în acest „regat” populat cu morți inofensivi. În spitalele pline de bolnavi, românii mor cu zile, firmele de pompe funebre prosperă, iar viața pentru cei mai mulți tinde să devină o continuă înmormântare. Atunci, sătul până peste cap de mizeriile și frânele sistemului, am vândut toate utilajele, rodul muncii mele neîmplinite vreme de 18 ani. Cu banii obținuți, plângând după fiarele de care mă atașasem ca de niște ființe apropiate, mi-am achitat datoriile de onoare, mi-am luat la revedere de la nevastă și copil, de la părinți, prieteni, de la credinciosul câine, chiar și de la țară, și am plecat în lumea largă, în „vestul sălbatec“ european, noul El Dorado, plin de speranțe orizontale. Plecarea mea din țară a fost o hotărâre grea, una dintre acele decizii pe care nu ai vrea să le iei vreodată. Probabil că cel mai greu moment a fost când m-am trezit singur în aeroport așteptându-mi avionul spre nu știu unde. A fost secunda aceea când dacă nu aș fi scrâșnit din dinți cu putere, poate că m-aș fi răzgândit. M-au expatriat, și nu numai pe mine. Am devenit un popor migrator, niște sărmani nomazi. Prin minte îmi trec gânduri confuze iar de acasă îmi vin vești neliniștitoare. Mamei îi ies prost analizele de sânge și nu mai vede, nevastă-mea stă în frig și pe întuneric pentru ca i s-a tăiat curentul, fiica mea așteaptă să nască, câinele meu s-a îmbolnăvit, pentru că după ce am plecat eu nu a mai vrut să mai mănânce și să mai bea apă. Mormântul lui tata s-a prăbușit și i-a dispărut crucea din cimitir. Mintea și sentimentele-mi sunt vraiște, sunt dezorientat și nu mai știu încotro să o apuc. Pe voi, prietenii mei vă simt triști. Sper că nu plecarea mea este cauza acestei senzații. Aici în vest, este totul pe invers; obiceiurile, oamenii, mâncarea...La vârsta mea nici nu mai am vreme și nici nu vreau să mă acomodez, totul este amestecat încât nu știi cine pe cine tolerează și de ce trebuie să tolereze. Ieri, într-un bar aparent normal, o lesbiană a vrut să îmi facă lipeala cu un homosexual. Ar trebui să învăț să înlocuiesc normalul cu anormalitatea, adică cu tot ceea ce este opus legilor firii, lucru ce este și sper că va rămâne inacceptabil pentru mine și pentru alții ca mine. Ajuns printre străini, primul lucru făcut a fost să-mi găsesc o cameră simplă și mobilată doar cu o masă, un pat și o toaletă, pentru care am plătit chiria în avans, anticipat, pentru juma de an. Am luat-o, pentru a nu știu câta oara din nou de la început, începutul unei noi vieți. Am cumpărat o lingură, cuțit, furculiță și linguriță. Mi-am mai procurat farfurii, pahare, halba pe care mi-am dorit-o mereu, un ibric și niște crătiți. Locuiam pe singura stradă cu copaci din orasul acela adormit de istorie, unde mame abia trezite din beție sau buimăcite de ierburi își plimbă bastarzii în cărucioare ornate cu oase și capete de mort, plozi degenerați și procreați doar pentru obținerea avantajelor materiale din partea statului. După aceea, în căutările mele febrile, fără alte variante, m-am angajat cu ziua la una dintre marile grădini zoologice ale continentului meu adoptiv, unde trebuia să curăț dejecțiile cu sârguință și la ore precise, pentru că altfel riscam să îmi pierd prețiosul serviciu după care alergasem multă vreme. Pe aici, ciudații ăștia fac bani și din rahat, nimic nu este irosit sau lăsat la voia întâmplării. În incintă girafele mă priveau de sus disprețuitor, iar maimuțele resemnate se distrau copios arătând vizitatorilor părțile componente, interzise și moi, ale trupurilor lor expuse și plictisite. La locul de muncă și în cuști, standardele europene sunt respectate până în cele mai mici amănunte, habitatul este strict natural conform normelor UE. Regulile sunt stricte ca la pușcărie. Mi-au luat amprentele, și la intrarea sau la ieșirea din schimb mă scanează de fiecare dată. Ursus arctos -așa scria pe o tablă cu poza animalului prinsă pe gratiile cuștii- adică ursul brun carpatin, care cu toate că scăpase de foamea și de braconierii din munții noștri, și că avea condiții de locuit și de trai europene, căuta disperat și fără hodină o ieșire.. M-a deocheat telepatic, comunicându-mi rezonant, că nu îi este respectată intimitatea, dreptul la vânat fiindu-i furat de gorile și cameleoni, iar el se simte ca la “Big Brother ‘, în emisiunea aceea stupidă, care a prins un întreg univers, o întreagă civilizație. Ochii lui hipnotici, mari, frumoși, triști, căutau libertatea munților împăduriți, a pajiștilor înflorite , a zăpezilor veșnice. Degeaba are condiții, dacă nu poate vâna sau alerga în voie, dacă nu își poate face o familie pe seama lui, cu ursoaicele lui, ascuns în bârlogul ales de el din spatele stâncilor..Căuta câmpul cu iepuri, unde orice fotograf sau vânător rătăcit poate deveni oricând un prânz copios sau o alternativă la cină. Mi-a mai comunicat că nu îi plac oamenii, iar eu l-am înțeles, și nu l-am înțeles, dar am încercat să îi explic că nu sunt toți periculoși și profitori așa cum crede el, că doar unii îl văd ca pe un dușman sau ca pe o blană tăbăcită, și că aceștia dacă ar putea, de frică, ori pentru profit ar distruge tot universul, pentru că este incontrolabil, periculos și de neînțeles, plin de comete, meteoriți, nebuloase și găuri negre. Privindu-l prin gard, precum un vizitator apropiat, căruia îi este limitat dreptul la comunicarea cu un condamnat nevinovat, i-am pozat urmele-i săpate prin pământ și prin betoane spre ceea ce el aspiră neîncetat într-o deplasare continuă și sacadată. L-am urmărit ore întregi în truda lui de a găsi o scăpare, nu stătea o secundă locului și cred că nu a stat o viață. De la trezirea primelor instincte face cu evanescență, aceeași și aceeași depatrulare, căutând mereu o ieșire, visând perpetuu evadarea dintr-un paradis artificial creat de alții pentru el. Nu mi-am închipuit vreodată, că paradisul se poate transforma într-o banală și stupidă pușcărie. Fără vină, orice izolare devine automat absurdă, chinuitoare ; era închis pe vecie, iar gardurile lui erau și ale mele.. Răbdător și tenace așteapta să apară undeva o gaură în gard, o lumină dinspre gura peșterii, fie doar pentru o clipă. Doar o secundă de libertate, ar echivala cu o viață de fericire, dar între el și dreptate este un ocean de dușmani necunoscuți, lacomi, profitori și egoiști. Mi-a amintit de povestea lui Wojtek, ursul erou de la Monte Cassino, pe care îl știam din poze, și care în al doilea război mondial a luptat împotriva naziștilor alături de armatele aliate ca soldat artilerist, cărând proiectile grele de tun, și bând bere sau fumând cot la cot cu soldații polonezi, care după ce a fost decorat pentru fapte de eroism, drept recunoștință a sfârșit trist și părăsit, tot într-o grădină zoologică. Adio obiceiuri, ritualuri, prieteni și dușmani, adio libertate,… în viitor, doar zăplazuri, zeghe și zăbrelele. Eroul devenise doar un simplu animal de colecție, pus în cușcă pentru a fi protejat împotriva bestiilor umane și pentru a fi arătat cu degetul unor mucoși. Undeva prin grădina aceea imensă și plină de spectatori, leul și tigrul, alți regi care au abdicat și au fost luați prizonieri, răgeau sfâșietor, iar un îngrijitor, pulveriza în urmă-mi spray cu miros de libertate, bun și împotriva țânțarilor. Mă amăgesc cu gândul că fiind afară, dincolo de gardul “închisorii’ sunt liber, sufăr însă, că de cealaltă parte ursul măsoară, cu tainici pași egali timpul și spațiul captivității, considerându-mă poate vinovat și pe mine de amputarea vieții lui. Ochii-i bruni ca pământul, în ale cărui izvoare sclipește eternitatea, mă obsedează. L-am privit hipnotizat multă vreme, iar frustrările lui au devenit coșmarurile mele, intrase complet în mintea mea ca ultima-i șansă de a se elibera, și atunci sufletele ni s-au contopit, și am realizat că în mine nu intrase doar el fiara înlănțuită, ci intraseră toți urșii care l-au procreat, mierea pe care a lins-o, pajiștea cu flori din care s-au ospătat cu nectar albinele, murele și zmeura care l-au săturat, pământul ca glie a ierbii, islaz și ocină, soarele care a dat lumină pământului, toate ursidele înrudite cu el, lupii și peștii, marea și muntele, berile pe care le-a băut cu soldații, pădurea și peșterile pe unde a vânat și pe unde s-a tolănit, apa care i-a potolit setea și care l-a răcorit. .................................................................................................................................................. Ce s-a mai întâmplat ulterior nu mai știam, dar gardianul care mă păzește, un român plecat de douăj’ de ani din țară, îmi spune în rom-engleză, de parcă ar povesti un film prost polițist, privindu-mă cu entuziasm și cu admirație ca pe cel mai bun prieten, cum am sărit eu the gard cu un ham roșu and cu o lesă de aceeași colour într-o mână și cu o foarfecă mare for cutting sârmă în cealaltă, cum arătam ca un gladiator în arenă, pregătit să înceapă one unequal fight, fără șanse de supraviețuire, și că odată intrat în the bear cage i le-am pus acestuia cu greu, fără frică, after care ca în transă, am cut lacătul gardului de sârmă ce împrejmuia habitatul și i run în galop împreună cu ursul, leaving amândoi the incinta marii grădini zoologice sub privirile holbate ale vizitatorilor. Nu mai vedeam și nu mai auzeam, trecusem pe pilot automat.. Cică că, mai ‘nainte, premeditat, cardisem o dubă care ne aștepta la ieșire de multă vreme cu cheile în contact, și cum, cu police după noi am fugit spre cel mai apropiat forest, după care, dezorientat în țară străină alergam haotic with the bear, pe care l-am eliberat mai apoi din lesă, redându-i pentru câteva momente libertatea în marele lor parc public, după o urmărire like in movies, pe șosea și pe trotuare ; și că încolțiți fiind de forțele de ordine care ne vânau înspăimântate, am fost în cele din urmă shot down amândoi, man & bear. Mai zice că îmi pierdusem conștiința for the second time, atunci când animalul, lovit și el, îmi lingea rănile. Eu cred că mi-o pierdusem “for ever” , uitasem ce nationalitate am ; rus, elefant, grec, room sau italian, român, urs, lup, olandez, englez, belgian, leu, indian...siberian, caucazian, tigru, argentinian, irlandez, cal….? Mai spune că the bear has died după ce m-a apărat cu recunoștință and after ce a sfâșiat mâna acelui policeman or polițiste who mă împușcase. Urs și om, devenisem prin amestec de sânge, aceeași ființă, un centaur care a ales mai bine să piară, decât să se compromită ca să trăiască, la fel cum procedase cu aproape două mii de ani în urmă, marele Decebal, regele dacilor și al Carpaților.. Gardianul fusese în țară “head’ manglitor, iar aici mă păzea, pe mine, ăla, care îmi plătisem datoriile de când mă știu. De atunci, rămas singur în spatele gratiilor, am început să măsor tainic, cu pași egali, timpul și spațiul veșniciei, realizând pentru totdeauna că ursul eram inclusiv eu, împreună cu cerbii și cu iarba, cu munții și cu mările, jungla și deșerturile, felinele și canidele, peștii și nisipurile... Aici, în pușcărie am toate libertățile, pot să mă uit oricând la „Big Brother”, emisiunea care a posedat tot mapamondul, pot să stau tolănit în pat și pot chiar să procreez sub supraveghere video ori să văd programe xxx. Și aici, ca și oriunde, cu bani aș putea cumpăra orice și pe oricine, doar libertatea nu. Sufăr mocnit, pentru că atunci când am pofte, tare aș mai vrea să fug la vânat de țapi și râsoaice prin plaiuri mioritice, că viața mea plină de obiceiuri și tradiții, în numele libertății are gard de sârmă ghimpată și că toată ziua trebuie să mă dau, ca să miros frumos, cu spray de libertate, bun și împotriva țânțarilor, că nu am cu cine să mai încing, acilea în hârdăul european, o horă românească. Aș mai vrea să îmi înfig colții și ghearele în bandiții care se propășesc prin țara mea, în timp ce urșii împovărați de mulțimea contradicțiilor și abuzurilor, sufocați de hățișul procedurilor și ale veșnicelor camarile, sucombă și dispar. Dar ce mai contează? ... sunt urs ,… doar atât, „fiara” înlănțuită din spatele fiarelor. .................................................................................................................................................... Acum sunt singur, dar liber. Am reușit să scap din hârdăul străin. În ultima vreme mă scoteau să le mătur străzile ca răsplată pentru buna mea purtare, dar eu devenisem inert, indiferent. Consideram că sunt nevinovat și că nu meritam să suport o astfel de înjosire. Dacă tot eram obligat să mătur străzi, atunci eram pregătit să o fac acasă, așa că am fugit fără să mai privesc îndărăt. Am prins momentul favorabil să scap de sub urmărirea polițiștilor, care fie vorba, cred că se cam săturaseră și ei de mine, așa cum te saturi de un serviciu prost plătit, mi-am recuperat actele și banii care zăceau ascunși în cămăruța pentru care, înainte de incident plătisem chirie anticipat pentru șase luni. Am găsit camera liberă și neatinsă de luni de zile, gazda fusese corectă și cinstită. Actele și banii erau la locul lor, în ascunzișul ales de mine din spatele oglinzii de la baie. Cu bani și acte în buzunar m-am mișcat rapid, și nu am avut probleme să ajung cu bine acasă, de unde am luat un autobuz și am plecat cu el spre inima țării. Încă dinainte de a pleca în străinătate mă urmărea insistent gândul de a pleca în munți, iar acum odată reîntors la vatră, puteam să pun acest gând în aplicare, ba chiar eram silit să o fac, deoarece eram mai mult ca sigur pus sub urmărire. Așa că am luat calea munților, la fel ca alți oropsiți ai sorții din istoria acestui popor milenar. Pentru câtă vreme, încă nu am idee, însă bănuiesc că va mai curge multă apă pe Valea Sâmbetei până mă voi întoarce la așa-zisa civilizație, și asta dacă o voi mai putea face vreodată, pentru că deocamdată nu o caut și nu o doresc. Sus, în munți, încă e liniște și pace. În drumurile mele după hrană și adăpost întâlnesc mereu, mai în vale, case părăsite sau aproape părăsite, sate abandonate. Mai întâlnesc câte o bătrână sau vreun moș uitați de timp, care stau cu ochi pierduți în prag, fără lumină în cocioabele lor dărăpănate, cu burțile aproape goale și cu picioarele slăbite. Încovoiați de vreme, ei privesc în zare cu speranța că li se vor întoarce copiii ori nepoții rătăciți prin lumea largă. Sufăr privindu-i, dar sunt un fugar urmărit de gratiile unei societăți “libere” de care am scăpat în sfârșit și asta mă mai calmează. Cât oare mă va mai putea ascunde codrul încă nedefrișat complet și muntele cu peșterile lui ferite și neumblate? Oare voi supraviețui? Oare voi reuși să uit de metehnele căpătate la oraș, nu voi tânji oare după binefacerile societății de consum din ghiarele căreia abia că am scăpat. Cel mai greu suport lipsa țigărilor, dar mestec tot timpul ca porcul paie și bag în mine mere, prune, zmeură, mure și miez de nucă. Din când în când îmi fac un trabuc din frunze uscate de tei, ori de castan, dar după ce fumez mă ustură gâtul și pieptul. Foame mi se face rar în condițiile acestea, dar atunci când stomacul începe să mârâie amenințător mă duc să prind pește în pârâul pe care l-am descoperit în apropierea pădurii de foioase. Acolo îi aștept o zi întreagă să sară din apă, și atunci îi lovesc cu o bâtă, ca la țurca, dar foarte greu prind câte unul. Am prins pești, doar cu mâna, după ce i-am pândit ore întregi prin ochiurile de apă stătătoare care se formează pe malurile pârâului. Dacă am noroc de vreun pește îl mănânc grabnic de foame, de obicei crud, dar cu siguranță e mai bun fript. Focul îl aprind cu economie de la una dintre brichetele pe care le port cu mine tot timpul într-o pungă mică de plastic ca să nu se ude. Aici timpul are alte îndeletniciri și zboară mai plăcut dar și mult mai iute, la fel cum tot ce e basm trece ca prin farmec, ca prin vis. Mă priveam în luciul apelor și nu mă recunoșteam, observam că pe zi ce trece încep să semăn cu un animal. Barba mi-o tăiam cam o dată pe lună folosindu-mă de o foarfecă pe care am împrumutat-o de la bătrâna singură, care are casa mai devale și pe care am ajutat-o să spargă lemne pentru foc. Tot prin casa bătrânei am găsit și o praștie pe care nu o foloseam decât pentru distracție, jucându-mă mereu cu ea de-a trasul la țintă și visând că voi ajunge cândva campion mondial la tir cu praștia. Căutam pietre rotunde și potrivite ca mărime, atâta cât să intre în aruncătorul simplu făcut din piele, fără să găsesc una care să semene cu alta ca formă, mărime ori culoare. Venise iarna și cu hrana mă descurcam mai greu, dar încă mai găseam fructe înghețate prin pădure, ori în livezile părăsite și rămase neculese de oameni, păsări, ori de alte sălbăticiuni. Mai puneam câte un laț în care se agăța vremelnic câte un iepure ghinionist, care probabil că mă va mânca și el pe mine pe lumea cealaltă, sau îmi va fi unul dintre judecători la proxima și inerenta mea judecată de apoi. Găuream câte un bob de porumb primit tot de la bătrână, prin care treceam firul de gută subțire ce îl luasem de la moșul pe care l-am ajutat să își repare o moara veche, manuală, folosită în familia lui de secole pentru tocat cerealele. Moșul mi-a mai dat un ac și un cuțit de vânătoare, și m-a învățat cum să pun prinzători pentru iepuri, pești ori păsări, dar doar atunci când n-oi mai putea răbda să sufăr de foame. Cuțitul îl păstra neatins pentru nepotul lui, care ar avea vreo 15 ani de când se născuse, dar pe care nu îl văzuse niciodată. Munceam și alergam mult, eram obligat de goana supraviețuirii. Îmi făcusem un vin negru din mure, ca sângele strămoșilor și un vin de zmeură gustos ca seva pământului. Ambele vinuri sunt vesele și hrănitoare și, datorită lor, suportam mult mai ușor gerul care a începuse să se facă simțit în ultima vreme. Auzisem că vinul nu îngheață, așa că după regula de trei simplă, probabil că nu o să îngheț nici eu. Mai îmi fac ceai de brad seara înainte de culcare, consecvent aceleași idei că bradul, la fel ca vinul, nu îngheață. – Abia aici am înțeles că ceaiurile nu te omoară niciodată, te țin doar în viață, te vindecă, și că drogurile, ori medicamentele, te pot ucide. Cei doi, moșul și baba sunt singurii supraviețuitori ai satului cel mai apropiat de poalele munților............................................................................................................................................................................................ Bătrânii din munte sunt uitați de vremuri și feriți de tarele civilizației înnebunite de goana permanentă după profit. Aici, la sat, adică acolo unde s-ar fi născut veșnicia, și comuniștii, dar și ăștia noi, au lovit cel mai tare. Un istoric considerat antinaționalist de către antinaționaliști afirma că: “Nu putem spune că l-am avut cu adevărat pe român decât atunci când, într-un sat sau într-un târg, gospodarul sau gospodina, ieșind pe prispă în ogradă, unde ciuguleau cocoșul, gâsca și rața, au mers ori la muncă cu plugul pe ogoare, ori cu cireada în suhat pe islazul obștesc sau prin zăvoiul de lângă izvor”. Într-un sat, adică în locul ales de eternitate, nu se poate muri niciodată de foame pentru că aici depinzi doar de munca ta și de darurile mamei-natură. Sunt ca păsările cerului care nu ară, nu seamănă dar găsesc mereu de mâncare. Aici, aerul îți umflă plămânii și te hrănește ca o mamă bună. Soarele râde limpede iar luna alunecă calmă printre ramurile copacilor seculari. Mă aflu în pântecele țării așteptând să renasc. Trebuie ca în sfârșit să reușesc. Mintea mi-e limpede ca izvoarele deși stomacul își cere mereu drepturile . Aerul curat îmi umflă plămânii ca pe ai unui armăsar nărăvaș scăpat din funia stăpânului și gata să dea iama printre iepele sălbatice încă neînrobite. Noaptea cerul este perlat de stele, iar luna mă urmărește peste tot cu ochiul ei magic,… Chiciura grea rupe ramurile groase ale brazilor, iar muntele acoperit de păduri până spre vârfurile pleșuve respiră sănătos, suflând viață pretutindeni în jur. Natura își urmează neîncetat căile ei curate, continuînd neabătut legile primordiale ale nesfârșitului și neînțelesului cer. Mi-era frig și mă gândeam cu regret la mormanele de lână aruncată de ciobani peste tot pe dealuri, dar singur nu eram capabil să-mi fac un cojoc așa că va trebui să învăț în curând și meseria de blănar. Opinci, am învățat să confecționez de la bătrâna din vale, dar încă nu îmi făcusem. Mă rătăcisem, iar drumul către cei doi bătrâni îl vedeam ca pe un labirint greu de străbătut. O vedeam pe mama care mă așteaptă în prag, îmi vedeam ca prin ceață soția și copilul pentru care devenisem un dispărut, aș fi vrut să am cu mine câinele lup pe care-l crescusem de la trei săptămâni și de care eram atașat la fel ca de un prieten bun. Fugisem de sclavie și de străinii care ne-au năpădit țara precum ciupercile otrăvite după ploaie; ploaia de gloanțe din 1989 când scăpasem de rafalele securiștilor dar încă nu aflasem că dintr-un cadavru pot ieși atâția viermi, lipitori care s-au transferat dintr-un sistem mort într-unul rapace. În lumea de care am fugit priveam neputincios la distrugerea sistematică a țării mele în folosul marilor forțe economice mondiale. Aveam gânduri ciudate, mă simțeam un trădător care din naivitate și prostie pusese umărul la căderea vechiului regim și că meritam atunci, în ‘89 să fiu împușcat ori condamnat, decât să văd cum se năruie totul în jur vreme de 24 de ani. Scăpasem de exodul forțat provocat de sărăcie care cuprinsese un popor întreg ca o molimă fără scăpare, de suferința psihică de a mai vedea animale bătute, ucise, ori închise în spatele gratiilor. Mă săturasem de intruziunea curioasă și nesimțită a semenilor mei în cele mai bine ascunse obiceiuri ale viețuitoarelor și m-am săturat să văd cum specii întregi, ori rase dispar în numele lui Harpagon, omul, nesătulul și veșnic nemulțumitul, aflat permanent în căutarea unui progres ce ne va distruge în cele din urmă pe toți, oameni, plante și animale. Vedeam și începusem să înțeleg că cea mai mare pacoste a omenirii este omul, iar acolo unde el lipsește natura renaște în toată splendoarea ei, restabilindu-se astfel echilibrul primordial. Lumea mea a cam început să plece definitiv, închide încet ochii, plătește impozitele prin ger și prin cozi, ca să nu rămână cu datorii la stat, se închide bodega, se bate capacul în cuie și se face saltul final spre o utopică planetă verde. Am realizat că încă pot să alerg mult și bine seara prin zăpada proaspătă, prin noaptea înstelată și prin gerul napraznic. Am înțeles că fiecare fulg este ca un diamant efemer, este clipa ce trece sclipind unic. Am început să visez cu ochii deschiși de grija pentru adevăratele minuni ale lumii în care trăiesc fugind. De obicei mă culc devreme, nu cu mult timp după apusul soarelui și după apariția lunii, și mă scol tot devreme, cu puțin timp înainte ca luna să plece la culcare după ce a lucrat pe post de astru în schimbul trei, doișpe cu doișpe, iar soarele să răsară cu toată măreția și dărnicia lui imemorială. Până acum am dormit în aer liber pe un pat făcut din lemne, acoperit cu paiele al căror miros parfumat și proaspăt mă calmează producându-mi un somn liniștitor, profund. Într-o noapte am visat că am murit, eram un mort de treabă, schiop, surd și chior , și că îngerii m-au îngropat undeva, într-o lume cu flori și plante miraculoase, cu ape, cu păsări, cu lupi, cai, urși, copaci, munți și cu mulți semeni amabili. Se făcea că totul era interconectat în sprijinul planetei și al fiecărei componente ce conține viață până la ultimul atom, iar eu mă găseam în mijlocul aventurii de a învăța cum să trăiesc simplu și colorat, bazându-mă pe tot ce mișcă și crește în jur, la fel ca în fantasticul film “Avatar”. Trezit fiind în noaptea aceea de urletul lupilor, am înțeles atunci, că minunile naturii ne vor salva sau ne pot ucide, și asta nu depinde doar de noi. Noi trebuie în goana noastră nebună doar să ne păstram echilibrul, pulsând pe ritmul aproape imperceptibil al planetei. Cam de o săptămână, sunt trezit noaptea de urletul haitelor de lupi, care pe zi ce trece se aude din ce în ce mai tare și mai aproape. Ieri am văzut doi cotârlăi, care rupeau iepurele, ce ar fi trebuit să fie prânzul meu, și care nefericitul se prinsese într-un laț. Pe mine nu m-au simțit; iepurele era foarte gustos, ori foamea lor atât de mare, încât m-au ignorat total, la fel cum ignoram eu de Crăciun orice alte bunătăți dacă aveam în față o farfurie plină de sarmale cu mămăligă făcute de mama, sau o porție de piftie de același autor. Nu mai rămăsese în final de la urecheat decât coada și mustățile...Oare în stilul ăsta voi sfârși și eu?... Cred că nu m-ar deranja prea tare, pentru că acum simt cu bucurie, în sfârșit, atâta viață în jur, încât o pot accepta fără remușcare chiar și în formele ei finale, supreme. Toată viața mi-am dorit o moarte demnă care să aducă foloase altora, iar dacă nu am acumulat averi, măcar trupul meu obosit, așa cum e, să folosească și el în sfârșit la ceva, și de ce nu, la hrana lupilor ori a urșilor. Las trupul meu ca moștenire sălbăticiunilor din Carpați. Sunt înghețat, aproape desculț și aproape gol, pentru că hainele de pe mine și ghetele s-au făcut ferfeniță. Mă ustură tot corpul și sângerez din cauza zgârieturilor pricinuite de țepii mărăcinilor și ai tufelor de măceș printre care mă ascunsesem de teama lupilor. O teamă bine controlată, o pândă, care nu are nimic în comun cu frica. Asta nu este frică, rănile mă dor și sângele îmi clocotește reamintindu-mi de senzația pe care am avut-o atunci când am fost împușcat împreună cu ursul meu, iar sângele ni s-a amestecat, devenind amândoi aceeași ființă, același centaur fioros, care a ales mai bine să piară, decât să se compromită ca să trăiască. Nu mai am frică de nimic, sau aproape de nimic, nu am frică nici de Dumnezeu, pentru că eu îl iubesc pe Creator și nu pot să mă tem de ceea ce eu iubesc, și care sigur că mă iubește la rândul lui necondiționat ca un tată și ca o mamă, pentru că altfel nu m-ar fi creat..Aici cred că este și diferența, Creatorul nu iubește numai ca un tată, sau doar ca o mamă, ci iubește ca amândoi la un loc, El este și mamă, și tată. Fără mamă, ori fără tată ești ca un pisoi stingher în calea tancurilor. Mă agăț cât pot de viață, și fug prin zăpada înghețată ca un copil care abia a învățat să meargă pe nisipul fierbinte, iar pașii mi se afundă necontrolat prin crusta de ghiață, formată de gerul nopții deasupra stratului gros de nea. Îmi este frig, îngrozitor de frig. Vântul suflă cu putere spulberând zăpada care cade din copaci. A început să ningă viscolit și valuri de fulgi aleargă haotic căutând un loc unde să se așeze fără să mai aștepte aprobare de la primărie. Merg fără orizont și fără să mă scufund, ca pe o mare înspumată undeva deasupra norilor. Din loc în loc apar urme de lupi după care mă orientez ferindu-mă să nu mă afund adânc în vreo groapă, sau să cad în vreo prăpastie. Urmele lupilor desenau patru puncte și o linie ca rezultat al săriturilor ce gravaseră pe imensul ocean de zăpadă, din doi în doi metri labele strânse mănunchi la aterizare, și stampaseră în continuare cozile lor lungi și stufoase. Vântul îmi sfișcuia fața și ochii, iar picioarele și mâinile nu mi le mai simțeam. Cu trecerea timpului seva din noi este stoarsă până aproape de limită. Mintea e sătulă de non-sens-uri și de legile firii iar corpul nu mai vrea să asculte de comenzi. Absurdul ne este de cele mai multe ori fatal nouă și semenilor nostri. Ne pierdem pe noi, de noi; pe ai noștri de ai noștri și nu ne mai revenim nici atunci când suntem loviți de,…rătăciri, ori de noi înșine, sau poate de destin? Calc ca pe cioburi și simt că-mi apar tăieturi în talpă la fiecare pas. Am căzut și simt gerul că s-a aliat cu lupii hămesiți și că aleargă împreună pe urmele mele. Gerului sau lupilor, le voi fi eu oare judecător pe lumea cealaltă de va fi să pier datorită lor ?.. Asta este, până la urmă sunt și eu doar o bacteria, umană, iar bacteriile din fericire crapă și de la foc dar și de la ger. Ridic capul și în fața mea apare o gaură făcută cu migală în munte probabil de mama natură și prezentă acolo încă de la primele etape ale genezei, poate chiar din precambrian. Mă întreb ce poate fi, grotă, peșteră ori bârlogul vreunei alte sălbăticiuni? Sunt forțat de legile firii, să intru. Poate înlăuntru scap de ger și de lupi, așa că mă voi agăța de ața subțire a vieții cu ultimele picături de energie. La intrarea în grotă sunt urme de labe care au amestecat ghiață, cu zăpadă și cu pământ. La dreapta mea sunt trei baligi negre, proaspete și recunosc mirosul, devenit familiar încă de pe vremea când curățam cușca ursului, la grădina zoologică ce devenise parte componentă și punct de reper al vieții mele. Scot dintr-un buzunar rămas încă funcțional, un mic borcan în care mai aveam două linguri de miere, pe care o culesesem în primele zile de munte, dintr-un stup putred, abandonat și de oameni dar și de către albine. Mă ung cu greu pe corp cu miere, fără să pot ajunge și la rănile de la picioare; mierea este un foarte bun antibiotic. Sunt aproape înțepenit. Văd sângele care-mi picură printre degete înroșind covorul de nea. Zăpada este tabla pe care se scrie cu roșu, în amestec cu glodul frământat de animale de la intrarea în catacombe, probabil povestea ultimelor mele clipe. Mă târăsc fără teamă pe urma mirosului devenit atât de familiar în urmă cu aproape un an de zile, intru cu ultimele puteri vreo 20 de metri în pântecele pământului și începe să îmi fie din ce în ce mai cald, chiar foarte cald. Diferența bruscă de temperatură, efortul, lipsa hranei și sângele ce mi se scurge pe trup îmi dă o stare de leșin. Îmi pierd cunoștința pentru câteva clipe, după care îmi revin brusc, ca din pumn. Lângă mine e o harababură de nedescris. Prin întuneric zăresc mulți ochi care mă privesc curioși. Aud mormăituri agresive și simt o limbă lungă și caldă care mă linge pe față, pe gât, pe mâini. Altă limbă și mai mare, ieșită dintr-un cap imens, mai negru ca noaptea mă spală pe picioare de sânge. Două mogâldețe se culcă pe mine. Le simt căldura trupurilor și le simt respirația dulce și regulată. Mârâie și scâncesc și astfel pricep că am de a face cu niște pui. Le simțeam ghearele mici strângând ușor carnea defrișată a corpului meu aproape înghețat. Îmi afund degetele în blana lor pufoasă și îi scarmăn cu dragoste, cu speranță. La picioarele mele, o umbră imensă se ridică cu labele spre cer ca la circ, dar cu bucurie, de parcă regăsise un prieten vechi. În spate, deasupra capului meu văd o altă umbră mare, proprietară a doi ochi curioși. Animalul mă linge pe față după care mormăie satisfăcut. Nu mi-e frică, mi-e chiar bine și foarte bine. Aud clipocitul liniștitor al unui pârâu după care leșin din nou. Mă trezesc și mă întreb dacă sunt viu, treaz, ori visez? Îmi place acolo pentru că este cald, foarte cald. Ochii s-au obișnuit cu întunericul iar acum pot vedea deslușit tot ce mă înconjoară. În dreapta este o grămadă de fructe de pădure, stejărel, semințe, jir, ghindă, rădăcini, alune și nuci iar la picioare văd un pârâu limpede. Apa clipocește și mă ridic în capul oaselor însetat. Fac mâna căuș și beau două guri din apa rece și dulce. Dacă sunt în ceruri, înseamnă că am ajuns în rai. În brațe am doi pui de urs cu blana moale, brună și caldă. Ursoaica mă linge pe obraz iar ursul, impunător, mă spală temeinic cu limba încercând să oprească sângele ce-mi picură din tăieturile de pe tălpi și de pe degete. Din câte știam eu urșii nu stau împreună ca o familie deoarece ursoaica trebuie să-și apere puii chiar și de ursul tată care i-ar putea ucide. Dar aici lucrurile erau cu totul altfel, ursii trăiau împeună chiar și după nașterea puilor. Eram în grija unei familii de urși carpatini, în sfârșit ajunsesem acasă. Pot să hibernez liniștit aici până la primăvară. Limbile lor calde și blana moale îmi provocau senzații de arsură pe corpul meu aproape dezgolit și înghețat dar căldura lor mă ajuta să-mi vin încet, încet, în fire. Eu eram gata să le fac trupul meu cadou iar urșii, cu peștera lor mi-au salvat viața. Simțeam permanent că sunt ocrotit de sufletele strămoșilor ce sălășuiau în mine și pe lângă mine. Cineva spunea că omul este suma nenorocirilor sale și că îți porți simbolul neîmplinirii tale în eternitate. Îl transmiți urmașilor după ce probabil că l-ai preluat de la vreunul din străbuni. Dacă ăsta-i rostul meu, măcar să îl port cu bucurie. Atâta timp cât am trăit atât, numai de neîmplinire nu poate fi vorba, iar acum în brațele urșilor mă simt pentru prima dată în viață împlinit total. Aceeași senzație totală de fericire am mai avut-o doar atunci când am tăiat lacătul de la cușca ursului, atunci urcasem undeva foarte sus în sufletul meu, îmi amintesc că atunci nu mai mergeam, zburam. Dacă muream nu-mi părea rău, aveam conștiința împăcată că făcusem ceea ce trebuia pentru căutarea adevăratei libertăți. Chiar această căutare era până la urmă însăși libertatea după care tânjeam de ani buni ca un adolescent după prima lui dragoste. Cred că dacă nu îți este frică de moarte, te uită până la urmă și Dumnezeu pe pământ! Atunci nu mai regretam nimic din ceea ce făcusem în viață, bun sau rău, regretam doar ceea ce nu făcusem. Uitasem de conflictele de muncă și electorale, de minciuni, de amăgiri, de colegii și de prietenii cu două fețe, de lingăii inculți care-și dau aere de savanți, care te ling pe un obraz și te scuipă pe celălalt, nu mai trebuia să citesc degeaba ghidul șomerului și alte cărți care îți oferă salvarea imediată. Eram departe de iluziile propuse de fel de fel de escroci la orice pas, de vilele de lux promise în insule exotice, de medicamentele și esențele care vindecă cancerul și care fac să-ți crească părul și penisul pe bani grei, de muncile de acasă care te fac bogat peste noapte, de academiile particulare și de falșii academicienii. Uitasem de politicile mincinoase, mult trâmbițate în presa coruptă de toate culorile și de profitorii care vând țara și poporul la metru pătrat sau la kilogram, de mârlanii care caută paradisuri verzi pe care să le transforme în paradisuri moarte. Aici, în peșteră e mai valabil ca oriunde shakespearianul “a fi sau a nu fi”, adică: ori crăp , ori nu crăp. Se pare totuși că am fost acceptat. Nu știu încă ce poziție voi avea în cadrul noii mele familii dar e clar că nu voi fi un intrus ori vreun tolerat. Voi fi considerat ori puiul al treilea al ursoaicei, sau fratele ursului cel mare care este capul familiei. Aici ierarhiile sunt clare și respectate fără mormăituri, fără proptele și fără înjunghieri pe la spate. Aici nu este loc de amăgiri ci doar de certitudini, ori mori, ori trăiești și înveți să supraviețuiești după legea de mult scrisă, cum că: “a trăi înseamnă a supraviețui”. Peștera lor era de acum și peștera mea, mâncarea lor era și mâncarea mea iar grijile lor deveniseră și ale mele. Mi-am bandajat picioarele cu mânecile pulovărului meu de lână, după care am plecat din peșteră cu ursul-tată după mine. Deși am acasă un câine lup talie mare și deștept pe care îl cheamă tot Ursu, nu m-am simțit niciodată mai în siguranță ca acum, cu namila asta mare de urs cu pedigree pe urmele mele. Căutam bordeiul meu improvizat din pădure ca să recuperez vinul de mure și de zmeură. Ursul m-a urmat o perioadă după care s-a retras iar urmele ni s-au despărțit. Era cam somnoros, și probabil că s-a întors în peșteră ca să se culce. Atunci am înțeles că locul meu în familia de urși era imediat după ursul dominant, pentru că, altfel, m-ar fi însoțit în ieșirea mea ursoaica și puii. Aveam cu mine doar praștia, o brichetă și câteva pietricele. Cu noroc am găsit vechiul hogeac și am luat doar ultimele două sticle de plastic. Vinul pus în sticlă de sticlă înghețase de la ger și se transformase în cioburi. Teoria cu vinul bun nu îngheață căzuse...., la douăș’ de grade minus orice vin îngheață. Aud voci și mă ascund în spatele unei tufe acoperite de zăpadă. Un român pădurar, se chinuia să răspundă în engleză unui străin care vorbea cu un puternic accent italian. Erau mulțumiți de prada lor, pe care o purtau pe umeri. Amândoi duceau legate în șir ca pe guvizi, multe ciocârlii. Spuneau că limbile lor sunt o delicatesă și că în Italia costă o grămadă de bani o porție de limbi de ciocârlii, la restaurantele de lux. Mai spuneau că la el în țară ciocârliile au dispărut aproape total. Mai vorbeau ceva de cum să împartă banii și era vorba de mulți bani, dar mai intrau la socoteală și niște labe de urs. Pădurarul spunea că se rezolvă și că știe el o familie de urși în zonă, că nu are voie să îi vâneze, dar că pentru bani face orice, că are nevoie de parale ca să plătească creditul la bancă, luat ca să-și cumpere mașina de teren fără de care nu poate să ajungă cu clienții atât de departe în inima pădurii. Omorau ciocârliile doar pentru limbi, probabil că de aici vine și vorba aia că fiecare pasăre pe limba ei piere, îi durea în cur că nu au voie să omoare o legendă, un mit, o pasăre cântătoare, iar pe urși, simbolul absolut, stăpânul de drept al pădurilor noastre milenare, îi hăcuiau doar pentru o labă tristă, bună de pus coaptă pe o farfurie, din care să se înfrupte niște fandosiți neocanibali, futuți probabil doar pe jumătate de părinții lor la beție. .................................................................................................................................................. Mi-am amintit atunci fulgerător de o întâmplare care mă urmărește permanent ca o nălucă. O întâmplare pe care am aruncat-o într-un raft prăfuit cu amintiri neplăcute ale vieții mele, care revine atunci când cruzimea gratuită a omului împotriva animalelor îmi este înfățișată într-un fel sau altul. Pe la vreo doișpe ani, unul dintre unchii mei, care este vânător, m-a luat cu el la vânătoare. În pădure ne-am mai întâlnit cu vreo alți doisprezece vânători. Toți erau înarmați și însoțiți de copoii lor. Câinii se zbăteau nerăbdători și gălăgioși în lese făcând o hărmălaie de nedescris. Ca la un semn au fost eliberați toți în același timp foșnind în goană, haotic printre tufișuri și începând hăituiala prezumtivului vânat. Era vară iar umbra copacilor ne proteja pe gratis de razele încinse ale soarelui. Nu a trecut mult și din toate direcțiile câinii goneau sălbăticiunea găsită întâmplător, pe direcția stăpânilor. Nu mai aveam voie să mă mișc și să mai vorbesc, unchiul mi-a șuierat șoptit: „ursul și șșșșșșș, stai aici”. De unde știa că este un urs nici acum nu am aflat dar cred că știa după felul cum lătrau câinii. Să particip la vânătoarea unui urs era pentru mine o mare aventură și i-am executat cuminte ordinul, adică n-am făcut nimic doar am tăcut și n-am mișcat. Vânătorii s-au împrăștiat printre tufișuri fiecare alegându-și locul potrivit de parcă s-ar fi antrenat zilnic în aceeași componență a echipei. În bătaia puștilor, a intrat un urs mic furnicar, speriat ca un condamnat la moarte legat în fața plutonului de execuție..Toți au tras aproape sincron și am auzit o singură detunătură, ca dintr-un singur tun de calibru mare. Au tras în urs de parcă trăgeau în Ceaușescu, sau ca la execuția cu cruzime a Căpitanului, ori cu inconștiența legionarilor răzbunători care l-au mazilit pe Iorga. Fără șansă, ursul s-a prăbușit ciuruit de gloanțe pe iarbă, într-o baltă de sânge. Aș fi vrut să fiu atunci oriunde, numai acolo nu, și un gust amar de fiere agresată mi-a invadat cerul gurii. Până atunci, credeam că vânătoarea de urși, regi ai pădurilor noastre, este o aventură de neuitat. Însă pentru mine a fost doar o cruntă dezamăgire, un spectacol grotesc. Nici nu se răcise bine mortul, că au săpat o groapă și l-au îngropat în grabă sporind astel în mintea mea misterul motivației acestor fapte inutile. Orice crimă este inutilă. Nu i-au tăiat capul ca să se laude cu un trofeu, nu i-au întors blana și nu i-au tăiat nici măcar o labă. Doar l-au împușcat și l-au îngropat, nici măcar nu l-au dat la câini ca recompensă. Abia după mulți ani am aflat, că ei atunci aveau autorizație să vâneze mistreț și din întâmplare sau din amuzament au împușcat urs, ori această faptă era pasibilă de pedeapsă pentru braconaj, așa că au ascuns în grabă rezultatul crimei lor inutile, după care au tăcut chitic dintr-o solidaritate tâmpească,vânătorească. Am mai aflat că dacă aveau autorizație de vânat un urs, ar fi putut să împuște fără grijă și o sută, cu aceiași hârtie, că nu-i prindea nimeni, și că dacă s-ar fi prins pădurarul, ori vrun domn inspector, nici o problemă, că i-ar fi făcut și lui unul cadou ca să-l dea de mâncare la câinii lui, că-i și iel vânător și că are copoii mari, și să meargă pe blat. Această stratagemă este valabilă pentru orice fel de vânat, fie cerb, lup, mistreț, capră, iepure ori ciocârlie. N-am mai fost de atunci la nici o vânătoare și nici nu o să mă mai duc vreodată, decât de-o fi să mor de foame, dar în nici un caz la vânătoare de urși. .................................................................................................................................................. Am mers pe urmele lor și pe ale ursului până am ajuns la peștera care era acum bârlogul meu, bordeiul meu. Ursul și ursoaica ieșiseră mîrâind amenințător prin gaura preistorică săpată în stâncă, timp în care pădurarul, cu arma la ochi țintea ursul și trăgea piedica carabinei. Italianul o luase la fugă cu ciocârliile atârnate de gât, pe direcția urmelor de unde veniserăm. Eram în spatele unui carpen desfrunzit cu tulpina groasă și noduroasă iar mai în față zmeurișul des mă ascundea, așa că eram greu de zărit de către cei doi, mai ales că aceștia, erau concentrați către pericolul eminent ce îi pândea dinspre gura peșterii. În goana lui disperată străinul aproape că m-a atins, dar fără să mă simtă ori să mă vadă. Puteam să îi pun piedică cu piciorul, dar eram foarte atent la intenția clară a pădurarului de a trage spre ursul cel mare. În timp ce acesta ochea atent capul animalului furios, mi-am scos praștia din buzunar și am ales o piatră rotundă, ceva mai mare decât cele cu care exersasem în trecutul apropiat trasul cu praștia. El țintea ursul iar eu îl ținteam pe el spre zona pieptului, el apăsa fără să respire trăgaciul armei iar eu întindeam în liniște și cu putere cauciucul subțire și natural al praștiei. Am tras cu puțin înaintea lui și piatra plecată ca din pușcă l-a lovit în capul pieptului dezechilibrându-l. A urlat de durere și împușcătura și-a schimbat brusc direcția spre mine, glonțul oprindu-se în lemnul dur al carpenului care mă ocrotea. A căzut pe spate lovindu-se cu umărul de un fag. De jos, îngropat pe jumătate în zăpadă și zbierând de durere se pregătea să tragă al doilea cartuș spre ursul și ursoaica ce îl atacau în echipă, furioși. Am ajuns la timp între ei și l-am lovit cu piciorul peste mâini înainte să apese din nou trăgaciul, după care i-am smuls arma și l-am pocnit cu patul acesteia în bărbie. Era K.O. Urșii l-au adulmecat pe el, dar și pe ciocârliile îngropate în zăpadă. Văzându-l inofensiv, adormit, s-au calmat, după care au plecat satisfăcuți, in corpore, spre peșteră. Puteau să-l sfâșie într-o secundă dar l-au lăsat în plata Domnului. L-am vegheat apoi până și-a venit în fire și începuse buimac să-și caute cu disperare arma fără să știe că între timp i-o făcusem bucăți lovind-o cu furie de fagul din spatele lui, după care am aruncat-o cât am putut mai departe deasupra tufelor de zmeură, printre ale căror ramuri golașe se mai întrezăreau și acum răzleț, fructe roșiatice înțepenite de ger. Văzându-se dezarmat a luat-o la după colegul său de braconaj, fără să realizeze, cred, exact ce pățise. Eram mulțumit că nu au fost victime nici de o parte, nici de cealaltă, dar și îngrijorat la gândul că cei doi vor reveni cu forțe proaspete pentru a se răzbuna sau pentru a-și pune în aplicare mârșavul lor plan. Îmi pare totuși rău că nu l-am pocnit cumva și pe italian, că poate așa nu i-ar mai fi ars vreodată să se afunde prin codrul fantomatic și ocrotit de umbrele strămoșilor acestor meleaguri încărcate de istorie, care rătăcesc etern și care mi-au dat forța de a lupta pentru viață, plin de recunoștință, împreună cu minunatele creaturi care mă salvaseră de la îngheț. --------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- Venise primăvara, zăpada de la rădăcinile copacilor se topise sub formă de cerc de jur împrejurul tulpinilor, ca la baza unui butoi plin cu apă caldă, de parcă un grădinar harnic o îndepărtase cu o lopată. Pe cercurile reavăne și pline de frunze putrede apăruseră primii ghiocei printre primele fire de iarbă. Mugurii de pe crengi, ca niște pui care ies din găoace se dezbrăcau fără ifose, și aruncau lipsiți de pudoare cojile pe albul încă pur al covorului de nea, ca pe niște haine maronii vechi devenite inutile. Trăisem toată iarna cu urșii, ascuns în bârlogul lor. Ieșeam din peșteră pe gaura strâmtă doar ca să-mi fac nevoile, să mă spăl, și ca să prind pește la copcă. Când aveam noroc la pescuit aveam satisfacția unui tată care aduce acasă de mâncare la copiii lui. Doar niște lupi rătăciți mai treceau periodic amușinând după hrană, dar erau iute puși pe goană de mârâielile urșilor, care îi simțeau încă de departe. După reacțiile colocatarilor știam dacă pe la gura peșterii trece lup, câine, iepure sau pasăre. Și ei părăseau peștera doar pentru nevoi fiziologice, după care se întorceau repede pentru a nu li se răci culcușul moale și afânat. Mă săturasem de pește și de fructe de pădure dar mă simțeam sănătos și puternic ca un urs. Nu știu prea bine ce lună era, dar era clar că venise primăvara. Mă cam lenevisem de atâta hibernare și mă gândeam să mă duc în sat la bătrânii mei prieteni după ceva haine și după încălțări. Mă atașasem de noua mea familie și de liniștea pădurii, gândurile mi se ordonaseră în minte după atâta vreme și scăpasem de dezorientarea și de pericolele care mă aduseseră în peșteră. Afară, noaptea temperaturile coborau încă sub zero grade, dar pârâul se dezghețase, și începuse din nou să susure acompaniat de foșnetele și troznetele copacilor, care se legănau, dansând în bătaia vântului primăvăratec. Muzica naturii suna noaptea ca o sonată celebră. Trecuseră mai bine de doi ani de când nu mai știam nimic de familia mea și un dor chinuitor mă apăsa tulburător ca o doină de jale. Îmi revenise și grija față de patrupedele pe care le salvasem de curând din bătaia puștilor celor doi vânători iar gândul că cei doi ar putea reveni mă urmărea cu insistență. Mi-am amintit că bătrânul din sat mă avertizase că sunt urși prin pădure și că aceștia dacă sunt provocați pot ucide, pentru că în lupta lor pentru supraviețuire au început să vadă în om un călău. Legătura dintre mine și urși devenise cu atât mai mult o relație tainică, adâncă și de neînțeles. Voiam mai mult să ajung în sat cu speranța că voi afla câte ceva despre cei doi braconieri și despre intențiiile lor viitoare. Începusem să le port de grijă celor patru lighioane ca propriilor mele picioare. Puii crescuseră și dormeau aproape mai tot timpul sub burta ocrotitoare a mamei lor pe care o botezasem Diana. Ursului tată îi spuneam Ursus iar puilor, pe care încă nu îi deosebeam între ei le spuneam la amândoi Pufuleț. Când vorbeam cu ei mă priveau cu ochi inteligenți și jucăuși de parcă ar fi înțeles ce vreau să le comunic. Știam că va trebui să plec odată cu topirea zăpezii și cu începutul perioadei lor de împerechere, când a-și putea fi privit de către Ursus, ca pe un rival, dar voiam să întârzii cât mai mult o despărțire dureroasă. O căprioară privea sfioasă cu ochi mari, rugători, din spatele unui tufiș. Niște iepuri țopăiau fără teamă peste cărarea pe care o făcusem eu și cu urșii mei spre peșteră. În zare, printre copaci se vedeau câmpuri colorate in toate nuanțele de verde din codul pantone, ba chiar mai mult de atât, o multitudine de culori vii, de nereprodus tipografic sau artistic. Păsările ciripeau în cor, pregătind fondul muzical preferat pentru prima solistă, ciocârlia, care deja începuse să-și etaleze fermecătoarele triluri deși nu era ora ei favorită. Simțeam că pădurea toată mă acceptase în sfârșit. Mă simțeam ca în poveștile copilăriei, acolo unde animalele pădurii se aliau împotriva pericolelor de orice fel. Vroiam să îi sărut pe toți de rămas bun. Să-i pup cu foc pe cei doi pui pe ochișori și pe năsucurile umede, să-i mușc de urechi până-i aud scâncind de plăcere. Pe ursoaică vroiam să o strâng în brațe, așa cum am strâns-o pe mama atunci când am plecat de acasă. De ursul tată îmi era cel mai greu să mă despart pentru că eram aproape nedespărțiți, când nu venea el după mine, eram eu mereu pe urmele lui. Devenise fratele meu cel mare și gras sau cel mai bun prieten. Urșii, ca toate celelalte animale simt dinainte cînd se va întâmla ceva, ei simt boala și pericolul la distanță de timp, secunde, ore, zile și spațiu. Mă atașasem atât de mult de el poate și pentru că semăna leit la ochi, același brun castaniu, la bot dar și la culoarea blănii, cu Ursul meu, câinele meu credincios pe care îl părăsisem acasă și care de când plecasem intrase în greva foamei. Trebuia să plec iar ei cu instinctele lor neelucidate ghiciseră acest lucru. Atunci, fratele meu a venit spre mine ridicându-se pe labele din spate, ca un om, la fel ca în prima zi când ne-am cunoscut, obicei pe care îl practica destul de rar. Se ridica în două labe doar atunci când simțea vreun pericol sau când îi ardea de joacă. Mi-a pus labele pe umeri și m-am înmuiat de picioare. Atunci, acompaniați de simfonia pădurii, mi-am luat la revedere de la fratele, tatăl și prietenul meu printr-o horă nebună în doi care semăna mai mult cu o luptă, cu un brâu de doi, acel dans cu specific pur românesc pe care-l dansa bunică-miu, ticu mare, pe la nunțile din sat, din Urseiu. Pluteam în cel mai frumos vis printre cele mai curcubate sfere. Mă urmărea totuși regretul despărțirii apropiate. De ce trebuie mereu să ne luăm rămas bun? De ce nu putem opri timpul în loc? Ursul tropăia, eu la fel iar apele curgeau pe mine șiroaie. Ritmul devenise infernal, am obosit și deodată m-am prăbușit cu ursul peste mine, dar fără să îi simt greutatea-i imensă, simțeam doar regretul că va trebui să îi las singuri într-o lume plină de pericole în care ei cu toată puterea lor nu se mai pot descurca singuri ci trebuiesc ocrotiți. Câteva furnici înotau în apele de pe picioarele mele iar ursul, cu limba lui moale îmi făcea grijuliu și conștiincios toaleta, curățându-mă de transpirație și praf. În ziua aceea prinsesem doi păstrăvi mai mari și îi fripsesem pe jar. În rucsacul rătăcit prin peșteră am găsit o cutie de bere aflată încă în termenul de garanție pe care scria: „..probabil cea mai bună bere din lume.” Pentru mine, era atunci cu siguranță cea mai bună. Am împărțit peștii frățește și am mâncat cu ei probabil ultima mea masă la gura peșterii. Lăcrimam atunci când Ursus sorbea cu poftă ultimile picături de bere de pe fundul cutiei de aluminiu. Mi-am jurat că atunci când va veni vremea, îmi voi face o fermă în munți, unde îmi voi aduce toată familia, urși, cîini și rude apropiate, penru a-i proteja și pentru a-i avea mereu pe lângă mine, în siguranță și în mijlocul naturii eterne. .................................................................................................................................................. Ce va fi va fi, știi vorba cântecului “que sera, sera.. „. Sper să ne vedem cu bine pentru că în sfârșit sunt convins că având în spate aceste forțe nevăzute ce mă ocrotesc din umbră,...totul va fi bine și că într-un final fericit, totul se va rezolva și ne vom vedea cu bine. Cu prietenie perenă!