poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 811 .



Sub axa lui Lykaon
proză [ ]
fragment din romanul "Nunta șacalilor"

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dafinul ]

2012-12-12  |     | 



E agitație mare în cetate, azi noapte au atacat iarăși barbarii. Au fost sparte mai multe depozite și prăvălii, iar la poarta dinspre nord toate străjile au fost găsite înjunghiate. Noroc cu patrula, că s-a dat alarma la timp. A început să se lumineze de ziuă și, deopotrivă curioși și revoltați, tomitanii se îndreaptă, dinspre toate colțurile cetății, către piața centrală unde urmează să fie executați prinșii. Afară viscolul te ia pe sus, chiar și marea e înghețată la țărm, dar în prăvălia grecului Iakopulus e cald și bine. Toată noaptea aici s-a pregătit fiertură pentru cei de pe metereze și au fost oblojiți răniții.
Acum încăperea e pustie, doar într-un ungher la o masă izolată meditează, în fața unei carafe cu vin, poetul Ovidiu, cel surghiunit de Impărat pentru îndrăzneala de a fi ridicat ochii asupra nepoatei sale Iulia. Pe chipul său se citește o amestecătură de tristețe cu spaimă. De când Tiberius a îmbrăcat purpura roșie nu mai are nicio nădejde să scape din acest loc sălbatic unde, în loc de cărți, peste tot șuieră săgeți; nicăieri nu poți fi sigur, nici pe corabie nici pe uscat. Fiu vitreg al lui Augustus Octavianus, noul împărat se plânsese părintelui său că poetul frecventează un grup ce complotează pentru desemnarea ca urmaș la tron a lui Agrippa Postumus, nepotul imperatorului.
În oraș, după ce romanii nu au mai fost în stare să facă față nesfârșitelor asedii și și-au retras garnizoana, stăpânul incontestabil și protectorul recunoscut este Cotys, căpetenia locală a geților. Cu cușma trasă pe o sprânceană, cu arcul după gât, tolba cu săgeți în spinare și pumnalul ascuns sub brâul lat din piele acesta tocmai își face apariția, însoțit de o ceată de bărboși cu uitătură cruntă și figuri posomorâte, îmbrăcați de sus până jos numai în piei, probabil garda personală sau căpetenii vasale. Abia după ce se înghesuie în jurul marii mese așezate în mijlocul localului și își dau jos căciulile și glugile li se văd pletele lungi de un blond roșcat, pielea deschisă a feței și ochii cu sclipiri în nuanța albastrului marin. Cel mai înalt și robust dintre ei face un semn cu mâna și imediat se apropie trei tinere frumoase, zvelte, cu priviri severe și părul pieptănat cărare strâns în coc, abia cărând câte o uriașă tavă cu băuturile dinainte pregătite.
În tăcere, ca la o nevăzută comandă urmând un ritual de multă vreme împământenit, se ridică cu toții în picioare; fiecare înalță ulceaua către cer, însoțind-o cu privirea ca și cum ar face cuiva un semn, varsă apoi un strop de vin pe jos, se întoarce salutându-i pe ceilalți și pe nerăsuflate dă peste cap licoarea. Își șterge cu dosul mâinii barba și apucă altă cană, ritualul repetându-se identic de trei ori, după care se așează. Ca niște feline ce așteptau la pândă hangițele se reped să debaraseze masa în timp ce în spatele lor așteaptă încolonate alte cinci surate, toate parcă trase la indigo, cu tăvi pline cu alt rând de băutură și încărcate cu felurite bucate.
Festinul este însă întrerupt de o larmă surdă, înfundată ce vine de afară, ușile se deschid violent izbite de perete și în încăpere pătrunde, odată cu viscolul și gerul, o ceată gălăgioasă de oameni mânioși ce își flutură amenințător săbiile scurte și înconvoiate. Târăsc după ei un bărbat, a cărui vârstă nu poate fi definită, plin de sânge despre care nu se știe dacă mai respiră, înfășurat într-o mantie lungă, neagră. Se opresc în dreptul mesei și unul dintrei ei agită, înfuriat, lancea stindardului cu dragonul sfâșiat de la cap până la coadă de tăietura unui pumnal. Apoi se aruncă în genunchi și rostește îndurerat.
- Mărite zeu, iartă-ne nevolnicia că l-am lăsat să-ți tulbure liniștea! Vă cerem dreaptă judecată căpetenii; moarte ticălosului care l-a înfruntat și pângărit pe marele Zalmoxe!
- La moarte... moarte, rostiră ceilalți în cor.
Fără să scoată o vorbă, cel care părea amfitrionul între bărbații de la masă se apropie de muribund, smulge o sabie și cu o singură lovitură desprinde capul nefericitului de trup. Așa cu sângele gâlgâind îl apucă de păr și îl înfige, ca într-o țepușe, în lancea ascuțită a drapelului în timp ce trupul decapitat se zbate pe podea în spasmele morții. Nu tocmai impresionați, e în fond ceva cu care s-au obișnuit, cetașii îngenunchează ca în fața unui altar și rostesc repetând cuvintele știute ale celui care ține stindardul:
- Þi s-a făcut dreptate mărite zeu! Dreptate... dreptate...
Se ridicară apoi, apucară leșul și porniră către ieșire să le arate capul camarazilor de afară, ale căror strigăte mânioase acopereau vuietul mării. În urma lor, ca și cum ar fi strâns niște apă de pe jos, cineva se grăbi să șteargă sângele îmbibat în podea.
Totul s-a petrecut atât de repede că nimeni nu l-a băgat de seamă pe ilustrul menestrel. Se apropiase, încercând poate să facă ceva pentru cel trimis morții și acum, clătinându-se pe picioare ca și cum ar fi fost beat, bolborosește în neștire tremurând tot, livid de stupoare și de greață, niște cuvinte ce abia îndrăznesc să-i iasă pe gură.
- Iertare viteazule Cotyso, iertare... Ai milă, nu era decât un biet nenorocit! Toată lumea îl știa pe Acronycos... era nebunul cetății. Câtu-i ziulica de lungă ședea retras în marele turn și se certa în gura mare cu zeii.
- Adevărat iubite prieten... dar numai firea ta sensibilă de poet te face să te rogi pentru el și să fii așa mărinimos. Îl știm de multă vreme și prea multe i-am iertat. Dar a adunat împotriva noastră tot veninul de la șerpii cu care se hrănea de când s-a retras aici. Nu era niciun fel de magie sau vrajă în scălâmbăielile lui, decât o ură oarbă împotriva noastră a geților. Adepții lui sunt cei care ne-au ucis azinoapte străjile și ne așteaptă acum cuminți în piață să-i înălțăm și pe ei în suliți.
- Sărmanul de el... avea mințile tulburate. Se lăuda pe la cine îl asculta că ar fi fost mare preot în templul de la Delphi.
- Chiar așa e... și a fost alungat de ai lui pentru practici oculte împotriva zeului căruia ei îi spun Apollo, iar noi îi zicem Lyke, fața nevăzută a marelui Zalmoxe.
- Da... da îmi amintesc... Mă înnebunise și pe mine cu acest Lyke, tot timpul numai despre el vorbea. Nu am priceput mare lucru... zicea ceva despre un lup alb.
- Șezi aci aproape, între noi, prietene dacă vrei să afli mai multe! Ura lui se ridică împotriva adevărului. Și adevărul e stindardul nostru sub care, într-o zi, vom stinge toate pricinile dintre noi și, prin vrerea marelui zeu, ne vom aduna cu toții să i ne închinăm și să-l cinstim cum se cuvine. Sabazios, ce tot fac fetele astea ale tale că mi se face sete!
- Hei frumoaselor, iar ni s-a făcut dor de voi. Mai aduceți un rând să cinstim cu oaspetele nostru că tare nefericit mai e bietul de el pe aici prin sălbăticia asta de pe aici. Și apoi... numai în vin e adevărul!
- O mică precizare cer îngăduința să fac. Urăsc locul, dar am ajuns să vă iubesc pe voi!
- Da, da... și grecii și voi romanii ne iubiți de nu mai puteți. V-ați înhăitat cu toții împotriva fraților noștrii traci și hălpăniți din toate direcțiile din teritoriile lăsate de la strămoși. Uite Macedonia, centrul celui mai mare imperiu văzut vreodată, geme de un secol și jumătate sub pintenii voștri fuduli. Dar o să vi se aplece cândva și, chiar dacă astăzi suntem mai slabi, vă ținem totuși minte pentru când ne-o veni și nouă vremea. Nenorocitul ăsta care tocmai ne-a batjocorit zeul și stindardul nu era deloc nebun pe cât vroia să pară. Făcea parte din aceeași sectă cu Medios, fi-i-ar țărâna grea povară, tesalianul ăla de se da mare prieten al lui Alexandru. Ultimul chef l-a el acasă la făcut împăratul și poate i-a povestit ultimele gânduri și intenții ale sale... Dar a doua zi, tocmai când avea lumea la picioare, nu s-a mai putut ridicat din pat.
- Off! Aduserăți vorba despre compatrioții mei romani... Uite beau, beau pentru ei că m-au uitat aici! Dar vreau să vă spun că simțirea mea este inversă decât cea față de voi. Așa nefericit cum sunt îmi iubesc patria cum îmi iubesc viața, dar îi detest pe cei care o conduc. Și... și nu pricep cum de puteți spune că sunteți slabi. Voi parte ai marelui imperiu lăsat de Burebista care ați pus pe jar și Roma.
- Așa e, marele nostru rege a împlinit mai departe dorința Macedonului și a realizat, de o parte și de alta a Istrului, cel mai întins și mai puternic imperiu geto-trac de până acum. Spre miazăzi l-a desființat pe Critasiros cu boii și cu tauriscii lui, că mai avea un pic și ajungea până la ocean. Spre sud i-a liniștit pe scordisci, o vreme prietenii lui, dar care se dădeau cei mai tari în peninsulă și i-a adus din nou acasă pe macedoneni. Aici la Pont și-a băgat în buzunar, ca pe niște mărgele, una după alta toate orașele-cetăți grecești și le-a arătat că noi... numai noi stăpânim între fluviu și mare. Hotarului dinspre miazănoapte, brăzdat de atâtea ape, nici nu i se mai știe marginile. Dacă oastea trimisă de el ajungea la timp atunci la Pharsalos poate nici nu s-ar mai fi auzit de Iulius Caesar și nu ajungeați voi până aici decât morți ori sclavi. Grecii se laudă cu democrația Atenei, voi vă mândriți cu strălucirea Romei dar, în mintea vostră noi nici nu existăm. Sau, poate, doar ne visați noaptea ca pe un coșmar.
- Menestrelule, amintind de Burebista ne-ai înfipt un pumnal și ne-ai zgândărit durerile... Când ne simțeam și noi iarăși stăpânii lumii, nu pentru că am avea alt chip decât al oricărui om ci pentru că suntem aleși de zeu, Impăratul ne-a fost ucis. La fel cum fusese și inamicul său, Caesar. Unii, poate chiar cei care au comandat și pus la cale crima, s-au grăbit să facă legătura între prietenia lui Brutus cu Acornyon. Plauzibil, dar neadevărat... criminalul dă întotdeauna vina pe altul! Și de obicei se întoarce la locul crimei. Hai să presupunem că, și în cazul lui Burebista, a fost un complot al nobililor. Dar oare marele Deceneu, care chipurile ar fi fost creierul conspirației, una dintre cele mai luminate minți cunoscute vreodată nu intuia el ce va urma? El care fusese creatorul din umbră al imperiului ar fi acceptat să-și distrugă opera?
- Nu știam amănuntele astea... Mă uimești! Și atunci...
- Atunci probabil că e vorba de aceeași sectă, care nici măcar nu are un nume. Sau are...
- Iertați-mă că intervin! Înainte de a porni în marea sa expediție Alexandru și-a dăruit toată averea. Întrebat de un apropiat el cu ce se mai alege, i-a răspuns că lui îi rămâne speranța. Din păcate cineva, încă nu-l știm cu exactitate cine, ne lucrează pe dedesupt și ne ucide un pic câte un pic speranța, dar și identitatea. Aici între Istru și Pont unii ne zic geți, alții scyți. Jigodiile astea spun celor care nu ne cunosc că suntem două neamuri diferite. Fac asta de câteva sute de ani și lumea a ajuns să-i creadă. Cumplit este că am început să nu mai știm nici noi, de pildă, că mai suntem frați cu frigienii ori cu carpii, odrisii, dardanii, agatârșii...
- Le resimțim dușmănia și geniul malefic prin toți porii, dar vizibili nu s-au făcut decât prin marile lor operațiuni care au poate nume de cod “Alexandru”... „Caesar”... „Burebista”... și ce va mai urma. Mai mereu ne lovim și aflăm despre ei fară a-i putea descoperi, ca persoane, numai când e mult prea târziu.
- Exact așa e... Și nenorocitul ăsta, pe care nici zeul nu o să-l vrea, e un pion în Marele Plan de îngrădire și poate exterminare a noastră. Probabil pe aici pe undeva, între Olbia și Apollonia, mai benchetuiesc încă cei care au pus la cale mârșava crimă. Cine știe ce ni se mai pregătește, dar câtă vreme îl avem pe Zalmoxe printre noi rămânem nemuritori!
- Nu cred că o să pot înțelege vreodată credința asta a voastră în nemurire. Plecați la zeu, râzând ca și cum doar v-ați muta într-o casă nouă.
- Ai dreptate... secretul rămâne ascuns în stindardul nostru, el păstrează și exprimă esența credinței în care trăim. Aici pe pământ cu toții venim și ne petrecem sub axa lui Likayos. El este capul fioros al Marelui Lup alb. Și privește-ne! Toți avem tenul alb, suntem blonzi cu ochi albaștri. Adică suntem luminoși... după chipul și asemănarea zeului. Poate nu știi, dar străinii ne mai numesc și lupii albi. Nimeni nu ne vede, dar cutreierăm pretutindeni! Suntem buni la suflet, l-am alăptat pe Cyrus persanul, la fel ca și pe Romulus și Remus abandonați de Anculus, unchiul lor. Am făcut-o poate și pentru că erau de-ai noștri. Rea Silvia, născătoarea gemenilor, a ucenicit ca preoteasă la templul zeiței Hestia de la Sarmisegetusa Regia. Cei din nordul inzilor se închină la noi și ne numesc Bihma. Dar țara natală ne e doar Getica Hiperboreea. Știm să râdem și să bem cu prietenii dar, precum ai văzut, ne transformăm în fiare cu neprietenii.
- Despre asta mai aflasem câte ceva... Dar șarpele... de unde pornește ura asta a celor ce nu sunt de-un neam cu voi împotriva șarpelui?
- Oofff... iar ne calci pe bătătura! Nici nu știu dacă am voie să vorbesc despre asta. Spune tu Silenus am voie? Tainele noastre se transmit numai între noi... numai și doar prin viu grai. Nicăieri nu o să afli scris ceeace am să-ți spun acum. Și dacă am să o fac înseamnă că am încuvințare de la zeu. Probabil ești și tu unul rătăcit dintre noi și nu întâmplător soarta te-a aruncat tocmai aici.
- Uauuu... la asta chiar nu m-am gândit! Uite un subiect de meditație în singurătate pentru iarna asta lungă și rece.
- Există un lanț muntos ce pleacă de aici, ca un uriaș dragon, dinspre sud-est incluzând Haemus și se continuă către nord-vest cu Carpații până la izvoarele Istrului. Aici îi este coada, acolo capul. Din capul dragonului izvorăște fluviul care șerpuiește până când obosit odihnește cu capul în mare. Doi uriași șerpi încolăciți, dar orientați invers. Primul este Marele Dragon Alb sau altfel spus, pe limba noastră neaoșe Zamolxe. Despre celălalt aproape că am vorbit. Noi îi spunem Istru de la zeița noastră Histia, cel în care oglindește Lykeos - Marele Lup Alb, reflectare a strălucitorului Apollo.
- Uauuu... doi dragoni, doi zei!
- Exact... unul este pământul, celălalt cerul. Împreună însă o singură ființă – trupul și spiritul! Noi numim această ființă trinitară Zalmoxe. Întâmplător sau nu este numele celui mai mare preot, filosof, legiuitor și împărat de pe pământ. A primit de la Hestia Codul Belaginelor și, devenind regele nostru, ne-a învățat cum să trăim frumos ca să fim nemuritori. Pe bună dreptate se povestește despre noi că avem puteri lycantropice. Putem să fim deopotrivă și lupi și șerpi, singurul popor care poate naște zei. Poate nu știi că de la dragon ni se mai spune și drago... draco sau daci.
- Pe toți zeii... în sfârșit am aflat de ce am ajuns aici. Ca să primesc această inițiere! Deci stindardul vostru...
- Ehee... chiar începi să te luminezi. Șarpele este inițiatorul, adică cel care transmite lumina; a se înțelege înțelepciunea, de la cap – Lykaios (vezi cum curge Istru – Spiritul) sau mai corect spus din cer (Apollo – Soarele) la noi muritorii pe pământ. Cei care am înțeles învățăturile lui Zalmoxe și suntem în stare să-i urmăm calea nu vom muri, nici noi nici urmașii, ci vom merge într-un loc anume unde vom trăi de-a pururi și vom avea parte de toate bunătățurile lumii.
- Formidabil! Și sulița... sulița cu lancea ascuțită în vârf?
- Despre asta, fiindcă ești cel mai priceput între noi și ca să nu începi să caști, te las pe tine Zoltes să povestești!
- Cu multă plăcere! Deloc întâmplător deasupra noastră strălucește pe bolta cerului Constelația Dragonului. De la cea mai strălucitoare stea a sa lumina coboară perpendicular pe muntele Kogaion. Exact acolo se află reședința pământeană a zeului nostru. Tot spațiul ce formează regatul lui Burebista, numit Polul Getic, se află în directă comuniune cu constelația unde zeul își are sălașul ceresc. Între Polul Ceresc și Polul Getic, Lykeos formează o axă. Aceasta este Axa Lumii, a luminii și înțelepciunii spirituale! Pe ea, noi geții, primim prin intermediul șarpelui, lumina lui Zalmoxe. Sulița simbolizează acest axis mundi ce face legătura spirituală între Marele Lup Alb, capul zeului și noi. De aceea credem că reprezentăm din punct de vedere spiritual Centrul Pământului și al Lumii.
- Și poate tocmai pentru asta se înghesuie toți să ajungă până aici și să ne stăpânească.
- Eii... dar n-ai spus tot! Mai e ceva... noi bărbații moștenim câte o bucățică mai mare sau mai mică din acest ax al lumii. Femeile moștenesc gura de lup cu care mușcă din axul nostru. Și așa se nasc oamenii. Viața asta pământeană apare dintr-un ritual al împreunării celor două principii zeiești. Până în momentul împerecherii axul e un șape ce doarme între picioarele bărbatului. Când simte că gura lupului începe să se deschidă între picioarele femeii șarpele se preface în suliță. Pătrunde în gura de lup și o hrănește cu lumina condensată a lui Lyke care e sămânța divină. Din această nuntire apare viața.
- Formidabilă explicație! Deci și la voi nunta e un ritual al împerecherii divine.
- Ai înțeles bine. Asta este și esența misterului dyonisiac. Nu știu în ce măsură ești inițiat în tainele și practicile lui... Ca să simplific povestea, toată ceremonia se desfășoară în jurul unui falus uriaș ce sugerează puterea de creație a zeului. Desfătați cu aroma vinului participanții cântă și dansează în jurul lui până se îmbată bine. Apoi se lasă pradă beatitudinii orgisiace, împreunându-se la întâmplare în cadrul grupului; prin plăcerea sexuală ating starea de extaz. Practicarea acestor ritualuri ajunsese așa de frecventă și de răspândită că, la sugestia preotului Deceneu, regele Burebista și-a călcat pe inimă și a interzis cultul, ba chiar a dispus și tăierea viilor.
- Ohoo, ce vremuri! Mărturisesc că în tinerețe, în grupul meu de prieteni, am exersat oarecum și eu aceste plăceri. Numai că era ceva hierogamic venit pe filieră grecească ori egipteană. Dyonisos se împreuna cu Ariadna într-o comuniune ce semnifica un soi de nuntă mistică.
- Off... grecii, grecii și iar grecii. Peste tot numai ei! La curtea lui Alexandru țeseau ițele politicii, lui Darius îi șopteau la ureche tot felul de prostii despre noi, iar acum s-au mutat cu toții la Roma și cine știe ce mai uneltesc. Aproape tot ce au este preluat de la noi și păgânizat. Și cam la fel stau lucrurile și cu egiptenii. Ai auzit de Osiris, cel tăiat în bucăti și împrăștiat pe malurile Nilului de către Seth, fratele său. Isis, soție și soră bună, reușește să-i adune resturile la un loc și să-l învie printr-o vrajă, dar nu îi mai găsește penisul. Și atunci îi meșteșugește un falus de aur, fragment din același axis mundi, cu care îl zămislește pe fiul lor Horus.
- Da e cam același ritual dus de Macedon... probabil tot de inspirație dyonisiacă.
Imposibil, la egipteni, este mult mai vechi. Când o să avem mai mult timp poate o să vorbim despre agatârși și ai să înțelegi mai multe.
- Sunt nerăbdător să ascult, doar că, cel puțin în cazul grecilor, mi se pare totuși o exagerare. Păi filosofia, arta, mitologia și cultura elene...
- Vezi, nici tu nu te poți elibera de această imensă minciună răspândită, sub diverse forme și modalități, atâta amar de vreme. Păi dacă aici la noi se află Centrul Spiritual al Pământului, totul a început și a pornit de aici. La origini noi eram niște ființe luminoase. Niște draconi mai mici care străluceam ca licuricii. Toată ziua ne jucam și ne hrăneam cu lumina de la zeu. Din jocul nostru au apărut toate câte sunt astăzi pe pământ. Accidental sau nu se știe din care altă pricină, cu timpul, ne-au plăcut atât de mult și ne-am legat de jucăriile noastre încât am început să degustăm din ele.
Fără să băgăm de seamă, nemaihrănindu-ne cu suficientă lumină, a început să ni se umbrească neprihănirea; să ne întunecăm și să întunecăm în jur până ne-am pierdut complet lumina exterioară. Așa am devenit niște trupuri muritoare ce mai păstrează doar în interior strălucirea zeiască, adică oameni. De la rază de lumină cum eram, poate și datorită nenorocitului ăsta de vin care ne place așa de mult, am ajuns să trăim prin sângele ăsta roșu al nostru.
- Ohoo, dragoni... draconi... daci... traci... Asta e filiera celorlalte nume ale voastre?
- Întocmai! Ca draconi eram niște ființe inocente, blânde și fericite ce răspândeam în jur lumină; ca oameni, datorită sângelui, am devenit ființe rele, pătimașe ce iubesc mai puțin lumina și mai mult obiectele din jur care au existență nereală, iluzorie, fiind produse ale jocului nostru. Ne-a apucat o nestăpânită lăcomie încît, seduși de această cumplită plăcere, ne-am îndepărtat în fiecare zi de acest axis mundii, răspândindu-ne peste tot. Bucuria luminii am înlocuit-o cu plăcerea desfătării, în cadrul ei cea sexuală ocupând un loc important. Noi fii luminii am ajuns să populăm pământul cu umbre, cu aceste ființe întunecate care suntem oamenii.
- Și zeul de ce v-a lăsat, de ce nu a intervenit?
- Ba a intervenit, dar lasă-mă să fac legătura cu ce s-a întâmplat mai adineauri. Putem redeveni din nou buni numai varsând răul din noi, sângele în care s-a adunat toată murdăria, adică murind. Murirea este eliberarea de rău și redevenirea acelei ființe luminoase. Murim ca să redevenim draconi, asemeni zeului puri și nemuritori. De aia râdem când murim... redevenim zei!
- Ahaa... și atunci tăierea capului nefericitului ăla...
- I-am făcut un mare bine, l-am ajutat, dacă mai are ceva bun în el, să devină dintr-un om rău dracon și să ajungă astfel la zeu. Dar să-ți răspund la întrebarea de mai ‘nainte... Văzând cât de rău am ajuns, numai datorită lăcomiei noastre, lui Zalmoxe i s-a făcut milă și a coborât printre noi ca preot, legislator și rege. Ne-a învățat că fiecare purtăm în noi înțelepciunea șarpelui, dar și tăria colților de lup. Ca preot ne-a dăruit credința zalmoxiană și ne-a îndemnat la înfrânare și ascultare. Ca legislator ne-a stabilit reguli de conviețuire, să nu ne mai mușcăm noi între noi. Ca rege ne-a învățat să ne folosim colții pentru a ne apăra de cei mai răi decât noi. Pe căpeteniile noastre le-a adunat în casa lui și le-a învățat secretul prin care putem redeveni nemuritori. Nenorocitul ăla nu va ajunge poate niciodată la zeu pentru că, necunoscând calea dreaptă, se va pierde și va rătăci în hățișul necunoașterii până își va consuma definitiv lumina.
- Atunci înseamnă că numai voi geții puteți fi nemuritori, pentru că doar voi cunoașteți secretul nemuririi?
- Nu tocmai... Pe cei mai buni dintre noi Zalmoxe i-a instruit special la școala esseniană, unde au primit cunoștințe, dar și puteri sporite. Pe ei i-a trimis în lume să îi recupereze pe cei plecați. Așa au apărut marile culte, marile temple și marile școli de filosofie în cadrul cărora înțelepții transmit învățăturile lui Zalmoxe. Acestea s-au diversificat, s-a uitat de unde mai vin și cei mai mulți au ajuns să creadă că este creație a lor.
Cu timpul unii s-au abătut de la sacra și dreapta învățătură. Nu numai că au încetat să mai lumineze, dar mai mult întunecă mințile oamenilor. La sfatul lor unii regi și căpetenii, în loc să fie preocupați de a merge pe calea luminii, mânați de lăcomia trupească au ajuns să-și ucidă frații pentru a le lua bogățiile și țările. Sunt așa de posedați de nevoia de a aduna cât mai mult și a se înfrupta din toate încît în ei abia mai licăre lumina. Aceștia sunt irecuperabili, vor rătăci o vreme pe calea neștiutului și se vor stinge. Cei însă dornici să se salveze vor primii de la adevărații preoți zalmoxieni cele trebuincioase regăsirii căii adevărate. Există alții care și-au pierdut complet lumina și, orbind, au ajuns atât de răi încât propovăduiesc și ispitesc oamenii pe calea neștiutului și a întunericului veșnic. Acronycos era unul dintre ei și în acest caz trebuia să fim necruțători, să sfâșiem ca lupul.
- Și a pregătit Zalmoxe atâția preoți...
- Da, există mai multe temple. Cel mai mare și mai respectat de pe pământ e templul essenian de la Sarmisegetusa. Aici trăiesc numai preoții care umblă prin nori. Ei primesc de la zeu, prin solii de pe Kogaion, învățăturile și poruncile, le descifrează și le rânduiesc în așa fel încât să poată fi rostite și înțelese de către ceilalți. Numai aici sunt formați marii preoți și conducători, oamenii simplii nu au acces. Pentru că numai aici se dezvăluie misterele. Cei aleși parcurg etapa inițierii, apoi suportă sacrificiul dedicării până ajung să atingă nivelul revelării.
În fiecare mare așezare există câte un templu unde sălășluiesc întemeietorii de orașe. Ei propovăduiesc învățăturile și vindecă toate bolile, tratând sufletul celui suferind. În cetăți există preoții întemeietori de neamuri. Ei rânduiesc și conduc cetatea după legea și credința zalmoxiană și o apără de dușmani. Mai este o categorie a preoților luptători care ne instruiesc să folosim arcul și sulița, dar mai ales ne întăresc voința și credința în victorie.
- Și care ar fi esența credinței transmise prin preoții voștri nouă, muritorilor.
- Foarte simplificat... viața noastră pământeană este un popas temporar unde suntem supuși la tot felul de ispite și încercări. Cei care ne păstrăm credința în zeu, îi ascultăm învățăturile și ne înfrânăm pornirile spre destrăbălare reușim să ne salvăm acea parte din noi care ne va ajuta să descoperim adevărata cale a luminii și să redevenim nemuritori. Ca oameni, dependenți de plăcerile întunecate, ne mai putem recupera nemurirea numai în două moduri. În primul rând să ne transmitem mereu sămânța luminii, prin cunoscutul ritual al nuntirii, născându-ne mereu din ea sub alte chipuri. Apoi, să ne păstrăm suficientă lumină interioară încât să ne regăsim și recunoaștem calea reîntoarcerii la lumina zeiască.
- Dacă așa stau lucrurile atunci de ce vă mai scăldați și beți apă din Istru înaintea fiecărei lupte, așa cum se povestește?
- Ne-am cam luat cu una și cu alta și ca să nu se rupă firul, cred că e bine să recapitulăm un pic lucrurile. Aici pe pământ există Împărăția Marelui Dragon care e Zamolxe. Dacă deschizi, numai un pic, ușa de la intrare aproape că nu poți ieși afară fiindcă te izbește în față și riști să te ia pe sus Boreas; de la numele lui ținuturilor noastre li s-a zis Hiperboreea, locul unde au coborât draconii – ființele luminii. Pe acest Axis Mundi, se ajunge în Împărăția Cerului, unde domnește marele Zalmoxe - zeul. Legătura între cele două împărății o face Lykaon sau Marele Lup Alb. Deci, zeul nostru e întruchiparea într-o singură unitate a trei dimensiuni.
Înaintea fiecărei lupte, știind că e posibil ca zeul să ne cheme la el, ne scăldăm și bem din apa Istrului în care, așa cum spuneam, se reflectă însuși Lykaon. Draconi întunecați ce suntem, ne curățim astfel de slăbiciunile și greșelile noastre de muritori, dar mai ales, ne încărcăm cu lumina necesară pentru a străbate drumul la cer. Totodată, prin intermediul respectivului ritual, primim puteri sporite de la Marele Lup pentru a ne învinge dușmanul. Această îmbăiere o facem însă, nu numai în Istru ci, în oricare dintre apele noastre curgătoare.
- Ar mai fi o cale de a ajunge la Zalmoxe, sinuciderea. O practicați?
- Exclus, sinucigașii la fel ca și criminalii sunt mâncători de lumină – vârcolaci; cutreieră lumea, în haite, sunt lupi care au degenerat și au ajuns șacali. A ucide ori sinucide e sacrilegiu, înseamnă a atenta la lumina sacră, a te înfrupta din zeu. Cei care au îndrăznit această supremă erezie sunt pârjoliți de lumina sacră și transformați în cenușă; nu mai apucă să ajungă nici în lumină, nici în întuneric. Pur și simplu își pierd existența, se neantizează!
- Atunci cu cel sacrificat, parcă o dată la patru ani, pentru a-l trimite ofrandă la zeu cum e?
- În primul rând, sacrificiul ritualic în templu nu este o ofrandă așa cum se crede, un dar oferit zeului pentru a-i obține iertarea sau bunăvoința. Alesul e cel mai bun dintre noi și îl trimitem periodic în cer pentru a afla cât de curați și puri mai suntem. Dacă este primit înseamnă că mai păstrăm în noi destulă lumină zeiască care să ne călăuzească pe calea dreaptă.
- Deci e un fel de test periodic al purității voastre.
- Se poate spune și așa... Dar e și un examen al gradului nostru de a ne autoaprecia corect. Pentru cel primit e cea mai mare fericire deoarece a ajuns la Zalmoxe pe drumul cel mai scurt, nu a mai orbecăit căutându-și calea. Dacă nu e primit e o cumplită umilință pentru el că nu a fost suficient de curat dar, mai ales, e un mare blam pentru noi care l-am selectat.
Dar ne-am cam luat cu vorba și s-o fi adunat lumea în piață. Să mergem la nefericiții ăia care ne-au murdărit lumina și să-i trimitem în întuneric unde le e locul.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!