poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5622 .



Umbră
proză [ ]
O parabolă

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Edgar_Allan_Poe ]

2010-01-11  |     |  Înscris în bibliotecă de Necula Florin Danut



„Chiar de-aș umbla pe valea Umbrei ...”
Psalmii lui David

Voi, cei care azi citiți, mai sunteți încă printre cei vii; dar eu, cel care scriu, voi fi fost de mult plecat în țara umbrelor. Într-adevăr, ciudate lucruri se vor întîmpla și multe lucruri tainice vor fi dezvăluite, și veacuri întregi vor trece mai nainte ca oamenii să vadă aceste însemnări. Și cînd le vor fi văzut, vor fi unii care nu le vor da crezare și alții care le vor pune la îndoială, și prea puțini vor fi cei ce vor găsi cu cale să cadă pe gînduri în fața slovelor săpate aici cu un stylus de fier.
Anul acela fusese un an de groază, străbătut de fiorul unor simțiri mai puternice decît groaza și care n-au încă nume pe pămînt. Că multe minuni s-au întîmplat, și s-au arătat semne, iar peste mări și țări, în lung și în lat, s-au desfăcut larg negrele aripi ale Ciumei. Cei învățați să citească în stele știau totuși că fața cerurilor prevestea nenorocire; iar printre alții era vădit și pentru mine, Oinos Grecul, că venise vremea cînd în acest an, al șapte sute nouăzeci și patrulea, la intrarea în zodia Berbecului, planeta Jupiter avea să se afle în conjuncție cu inelul roșu al cumplitului Saturn. Socot, dacă nu mă înșel întru totul, că duhul cerurilor însuși își făcea simțită ființa, nu numai pe chiar globul pămîntului, dar și în suflete, în închipuirea și în cugetele seminției omenești.
Într-o noapte, în jurul cîtorva sticle de vin roșu de Chios, ne strînsesem, șapte la număr, între zidurile unei săli mărețe, într-o cetate întunecată care se numea Ptolemais. Și nu era în încăperea noastră o altă intrare decît o poartă înaltă de aramă; iar poarta fusese durată de către meșterul Corinnos și era o lucrare de o rară măiestrie, și se zăvora pe dinăuntru. Tot astfel, în sumbrul sălii cuprins, draperii negre ascundeau vederilor noastre luna, stelele funebre, ulițele pustii, dar, cu toate acestea, presimțirile și amintirea Năpastei nu puteau fi înlăturate. Pe lîngă noi și în jurul nostru simțeam existența unor lucruri despre care nu pot face o dare de seamă deslușită, lucruri materiale și sufletești, o apăsare grea în văzduh, o senzație de sufocare, o neliniște plină de spaimă și, mai presus de toate, acea stare îngrozitoare în care trăiesc oamenii nervoși cînd simțurile sunt dureros de treze și ascuțite, iar puterile minții zac în adormire. Eram copleșiți de o povară de moarte. Se lăsa pe mădularele noastre, pe mobilierul locuinței, în cupele din care beam. Și toate, toate lucrurile păreau abătute și covîrșite, toate lucrurile, afară numai de flăcările celor șapte lămpi care luminau petrecerea noastră. Alungîndu-se în întinse și subțiratice fîșii de lumină, ele rămîneau arzînd așa, palide și nemișcate, iar în oglinda ce se alcătuia din răsfrîngerea lor pe masa rotundă de abanos, la care ședeam cu toții, fiecare se uita la paloarea propiului său chip și la raza de neliniște din ochii posomorîți ai soților săi. Noi totuși hohoteam de rîs și ne veseleam în felul nostru – un fel bolnăvicios; și cîntam cîntecele lui Anacreon, care sunt numai nebunie; și beam fără de măsură, cu toate că purpura vinului ne amintea de purpura sîngelui. Într-adevăr, se mai afla cu noi în cameră încă un oaspete, în făptura tînărului Zoil. Mort, el zăcea, cît era de lung, sub giulgiu; el, duhul și demonul acestei scene. Vai! El nu putea să ia parte la bucuria noastră. Numai chipul său schimonosit de ciumă și ochii săi, în care moartea nu stinsese decît pe jumătate focul molimii, păreau că urmăresc desfătarea noastră cu aceeași luare-aminte cu care un mort ar urmări bucuriile celor ce vor fi să moară în curînd.. Dar cu toate că eu, Oinas, simțeam ochii răposatului ațintiți asupră-mi, mă sileam totuși să nu iau seama la amărăciunea privirii lui și, uitîndu-mă cu hotărîre la adîncul oglinzii de abanos, cîntam cu o voce plină și sonoră cîntările fiului din Teios. Treptat, însă, cîntările mele încetară, și ecourile lor, tălăzuindu-se pînă departe printre negrele perdele ale camerei, se auziră tot mai slab și mai nelămurit, pînă ce pieiră cu totul. Și iată! Dintre negrele draperii în care se stingeau sunetele cîntării se desprinse o întunecată și nelămurită arătare, asemenea umbrei pe care luna, cînd se află jos pe streașina cerului, o croiește după un trup omenesc. Dar nu era nici umbra unui om, nici a unui zeu, nici a unui lucru cunoscut. Și tremurînd o clipă printre perdelele sălii, în cele din urmă rămase locului, în văzul tuturor, pe fața porții de aramă. Dar umbra era nedeslușită, fără înfățișare și fără contururi, și nu era nici umbră de om, nici de zeu – nici a vreunui zeu al Greciei, nici al Chaldeei și nici a vreunui zeu din Egipt. Și umbra se odihnea pe poarta de aramă, sub bolta acesteia, și nu se mișca și nici un singur cuvînt nu rostea, ci rămase locului în nemișcare deplină. Și poarta pe care umbra se odihnea era, dacă țin bine minte, chiar lîngă picioarele tînărului Zoil, înfășurate în giulgiu.
Noi, însă, cei șapte adunați acolo, de îndată ce văzurăm umbra ivindu-se printre perdele, n-am îndrăznit să ne uităm de-a dreptul la ea, ci, cu ochii în pămînt, priveam fără încetare în adîncurile oglinzii de abanos. Și în cele din urmă eu, Oinos, rostind cîteva cuvinte cu glas încet, pusei întrebare umbrei unde oare i se afla locuința și cum sună numele ei. Și umbra răspunse:
– Sunt UMBRÃ, iar locuința mea se găsește în apropierea catacombelor din Ptolemais, chiar lîngă întunecatele cîmpii ce mărginesc apele necurate ale lui Caron!
Și atunci, cuprinși de groază, noi, cei șapte, am sărit deodată în picioare de pe jilțurile noastre și am rămas așa tremurînd, străbătuți de fiori și pradă spaimei. Căci sunetul glasului umbrei nu era sunetul unei singure ființe, ci al unei mulțimi de ființe, și schimbîndu-și cadențele din silabă în silabă, ne umplea nelămurit auzul cu glasurile cunoscute, și de care ne aminteam atît de bine, a mii și mii de prieteni dispăruți.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!