poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1601 .



Episoade de viață (capitolul 3)
proză [ ]
Imposibila întoarcere

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [war4peace ]

2005-06-03  |     | 



...Bezna totală ce mă înconjoară e curios de liniștitoare și-mi pare că absența absolută a oricărei lumini îmi induce un efect hipnotic, calmant, ce mă face să mă simt în deplină siguranță. Mă simt ciudat de relaxat și am strania convingere că sunt, în sfîrșit, liber... Știu, cumva, că orice constrângere spirituală sau trupească a dispărut, deși nimeni (și nimic) nu m-a făcut să cred asta. O altă senzație neașteptată care mă face să tresar (sau să execut doar echivalentul mental al unei tresăriri) este această căldură stranie, aproape afectivă, greu de definit, care mă învăluie cu o blândețe maternă ce mă surprinde și pe care, totuși, undeva, în subconștient, o accept și o înțeleg. Aceasta ar trebui să fie senzația pe care o are fătul în lichidul amniotic...
...Sunetele aproape inumane pe care le percep sunt înfundate, suprapuse și distorsionate, de parcă ar fi fost emise de la mari depărtări și ar fi călătorit un timp extrem de lung, prin locuri ciudate ce și-au pus amprenta asupra lor, împrumutându-le mister și magie. Cu greu deosebesc aceste fantome de coruri și de voci, dar îmi par a fi, fără a le înțelege, chemări subtile către un loc mai plăcut (sau poate nu?) în care îmi voi întâlni Destinul... Aș dori să vorbesc cu acest Destin, să port cu el o discuție așa de lungă încât să iasă în afara timpului, penetrând dincolo de eternitate, într-un spațiu temporal a priori fermecat, aș vrea să-i comunic întreaga mea esență, să-l întreb despre adevăratul scop al vieții, despre enigmele care preocupă de atâta vreme omenirea, aș vrea să-i vorbesc despre mine, despre ceea ce sunt și ceea ce voi fi, și poate că mi-ar răspunde, și poate că mi-ar oferi, în sfârlit, adevărul, și de data asta nu ca o iluzie, ci ca pe o realitate palpabilă, căci morții nu pot vorbi celor vii, și cum eu sunt fără doar și poate într-o stare pe care am considerat-o întotdeauna ca fiind inerentă celor trecuți în lumea umbrelor, acest Destin al meu (și poate și al celorlalți) nu mai poate avea secrete față de mine. La urma urmei, moartea nu poate fi chiar atât de rea, și mă întreb de ce oare consideră oamenii sfârșitul ca fiind ceva atât de îngrozitor, acum când și eu știu că nu este decât o continuare a unei căi mai vaste decât însăși noțiunea de „a fi”...
...Simt cum o schimbare subtilă se petrece în Universul ce mă înconjoară; percep o mișcare ce denotă fluiditatea, însă este atât de înceată și de lină încât mă întreb dacă nu cumva simțurile mele, alterate de o realitate ce nu o înțeleg, se înșeală, mai ales că nu am nici un punct de referință din mediul înconjurător la care să mă raportez pentru a-mi transforma nesiguranța în certitudine; poate că sesizez undeva în subconștient anumite variații minuscule de presiune și temperatură care îmi dau senzația de mișcare... Această dependență a simțurilor umane de anumite informații (probabil false) venite din exterior mă face, mai mult ca oricând, să-mi dau seama de nimicnicia omului în fața naturii, și acest lucru îmi oferă o nouă viziune asupra vieții. Păcat că nu există nimeni pe aici cu care să-mi împărtășesc gândurile...
...Încerc să vorbesc, să strig, să spun ceva, însă realizez cu stupoare că nu-mi pot auzi vocea... De fapt, în jurul meu nu pot percepe existența unei atmosfere, și mă simt de parcă aș fi fost exilat într-un spațiu ireal, într-un alt Cosmos în care toate stelele au murit sau nu s-au născut încă... Sunt oare sortit să rămân pentru eternitate prins în această plasă de... Neant?...
...Dat fiind că nu am nici un instrument prin care să pot măsura scurgerea timpului, nu pot ști dacă a trecut o secundă sau o veșnicie... Poate că în acest loc necunoscut în care legile naturale ale Universului pe care l-am cunoscut par a nu mai acționa, timpul și-a pierdut valoarea, recăpătându-și astfel condiția inițială de punct pierdut într-un alt punct, sau poate că și-a oprit curgerea, încremenind în propria capcană datorită unui fenomen inexlicabil, sau poate că a dispărut în el însuși și tot ce i se supunea se mișcă acum într-un cerc nedefinit, tot mai repede și mai repede, condamnat să împietrească cu o viteză ce trece dincolo de infinit... Această situație cu totul specială în care mă aflu îmi pare a fi asemenea existenței unei marionete al cărei deestin e construit cu nepăsare de niște judecători implacabili, lipsiți de sentimente și de trăsături psihice omenești... Sunt în mâinile neîndurătoare ale unei entități invizibile, intangibile, practic atotputernice, care mă manevrează printr-un flux de materie obscură, cu o intenție obscură, pe un drum obscur, către o destinație obscură și cu atât mai înspăimântătoare...
...Scufundat într-o eternitate sufocantă și imaterială, precum un exponat într-un borcan cu formol (dar eu par a fi încă viu), am trecut de nenumărate ori prin întreaga gamă a sentimentelor omenești (căci doar acestea, în afară de amintiri, mă mai leagă de acea lume pe care am părăsit-o acum un miliard de ani sau poate doar o secundă)... De la panică la cel mai nebun curaj, de la totala nepăsare la suprema emotivitate, de la nelimitata suferință la absoluta fericire, de la suferința fără sfârșit la furia totală, aceste manifestări psihice niciodată concretizate în acțiuni materiale m-au plictisit până la urmă și mâau făcut să le doresc dispariția, căci nici măcar ele nu-mi pot oferi ajutor în încercarea mea de a modifica, măcar în parte, caracteristicile acestui spațiu fără conținut și fără timp în care m-am pierdut, fără a-mi putea aminti când și cum... Nici amintirile pe care le mai pot avea nu rezolvă nimic; am ajuns până în situația în care pot să accesez cu promptitudine fiecare moment pe care l-am trăit vreodată (dacă sunt, într-adevăr, evenimente care îmi aparțin și nu cumva memorii ale altei persoane, vărsate din greșeală în conștiința mea neputincioasă), împreună cu toate implicațiile sale. Filmul amintirilor devine, totuți, confuz către sfârșit, asemenea unei melodii invadate de paraziți. Din loc în loc mai pot desluși momente clare, ca niște fotografii precise, însă înecate într-o lipsă totală de coerență care mă determină rapid să renunț la a mai înțelege ceva...
...Nu pot renunța, însă, la viziunea extrem de precisă a unei minunate ființe (umane, fără îndoială), pe care știu că o cunosc prea bine și a cărei imagine îmi trezește de fiecare dată o senzație intensă, linițtitoare, diferită de orice altceva. Simt, cumva, în subconțtient, că această fată cu chip de înger ce apare obsedant printre imaginile reziduale pe care încă le mai port în conștiință are un destin aparte ce-mi pare a fi strâns legat de al meu. Păcat, însă, că nu-mi pot reaminti numele ei... și sunt absolut sigur că acest simplu nume este mult mai important decât ar putea părea... Cred că aceasta este cheia care ar putea sfărâma porțile încătușate ale acestui straniu univers în acre am fost închis de o forță necunoscută...
...Păstrez însă niște imagini stranii în minte, imagini clare ce apar instantaneu, mereu în aceeași ordine, de fiecare dată când mă gândesc la numele Ei. E ca și cum mi sâar oferi niște indicii obscure pentru rezolvarea acestei probleme, fără ca însă să mi se dea și o cale de a afla răspunsul: un puzzle cu elemente de dimensiuni și forme egale...
...Încerc să mă concentrez asupra acestui mister aparent de nerezolvat: prima imagine coerentă ce se formează în întunericul absolut ce mă înconjoară reprezintă fără îndoială cornul Lunii la sfârșitul ultimului pătrat... Luna... Litera „L”? În limba latină însă ar însemna „S”, iar în engleză litera „M”, sau ar putea să nu fie nici măcar vorba de o literă, ci poate că este doar un simbol aparte, înecat în mister...
Cea de a doua imagine care se naște din beznă reprezintă clar o literă sau un simbol, dar e o literă nemaivăzută, aparținând unui alfabet necunoscut... Îmi pare a fi o uniune de două litere cunoscute, tăiate pe jumătate, din care partea de sus este a literei „K” iar partea de jos a literei „B”... Și poate că aceste imagini din ce în ce mai misterioase nu sunt decât niște întâmplătoare tulburări în ordinea ideilor, lipsite de coerență și de sens...
In cea de-a treia imagine recunosc cu precizie un semn de exclamare. Indubitabil. Dar ceea ce mă face să nu mai înțeleg nimic din această înșiruire de simboluri stranii este prezența absurdă a acestui semn de exclamare în mijlocul unui nume, semn care pare că își bate joc de încercările mele disperate de a da un sens acestei înșiruiri de necunoscute...
Imaginile se succed cu mare repeziciune și nu pot decât să le disting sensul imediat... A patra imagine descrie înfîțișarea schematizată a unui șarpe ce, ridicat pe coadă, privește furios spre stânga, căutând, parcă, să deslușească prezența unei ipotetice prăși... Cea de a cincea este un semn matematic pe care l-am învățat demult, pe când eram încă la școală și Ea era aproape: perpendicularitate. Și urmează încă un semn de exclamare, bine deslușit, identic cu simbolul din cea de a treia imagine, care (din nou!) vrea să își bată joc de neputința mea de a înțelege. Iată, în continuare, și o literă ce aparține cu siguranță alfabetului rusesc, e un „I” mare de tipar, care seamănă cu un „N” european, cu singura deosebire că liniuța oblică din mijloc taie diagonala înspre dreapta de jos în sus. Ultima literă, a opta, îmi dă din nou de gândit, aruncându-mă în nesiguranță, căci deși ar putea fi un „V”, cele două aripi ale literei sunt legate la jumătate de o liniuță orizontală ce le împiedică, parcă, să-și ia zborul... Totul își pierde sensul în acest Univers inversat... INVERSAT!!!
Fulgerător, adevărul iese la iveală: cele opt imagini, perfect aliniate, se răsucesc grandios în jurul unei axe orizontale ce le străpunge imaginar și numele de acum cunoscut, CRISTINA, strălucește orbitor precum un minunat șirag de diamante salvatoare... Salvatoare, căci țesătura apăsătoare de neant ce mă înfășura complet începe să-și piardă din putere... Întunericul nu mai este atât de profund, ba chiar e străpuns, din loc în loc, de ochiuri de lumină orbitoare, precum o țesătură sfâșiată de niște forțe neștiute, mai puternice decât Spațiul și Timpul, ce s-au trezit dintr-un somn veșnic și acționează într-o explozie de energie... Senzația de mișcare capătă certitudine, căci acum pot vedea, cu adevărat, că zbor cu o viteză fantastică printr-un tunel penetrat de spoturi luminoase care, printr-o iluzie optică, se transformă în benzi scurte și apoi în linii continue de un alb strălucitor ce se împletesc și se îngroașă, unindu-se pentru a releva capătul acestui monstruos șarpe care mă scuipă accelerat într-o imensitate de...
...Întuneric... Beznă nesfârșită... Aici, însă, în acest nou Univers, pot percepe mai multe diferențe notabile, dintre care una ar fi faptul că simțul tactil mi-a revenit. Totul este clar și realizez că am poziția mortului, adică stau întins pe spate, cu mâinile pe piept, cu degetele încrucișate, într-o cutie strâmtă ai cărei pereți mă apasă, și nările îmi sunt invadate de mirosul pământului reavăn... E liniște, însă în momentul în care tușesc pentru a-mi testa simțul auzului, îmi recunosc glasul și știu că sunt (sau pot fi) din nou... eu. Sunt chiar eu, neîndoielnic, și m-am întors din morți pentru a face... ce?
...Brusc mă cuprinde panica, deoarece aerul închis mă înăbușă și realizez că nu pot ieși din această temniță sufocantă; mă zbat, convins totuși de inutilitatea gestului și... mă pomenesc întins pe o grămadă de pământ proaspăt, învăluit de lumina spectrală a unei Luni fantomatice, înecate în fuioare alburii de ceață, printre crucile strâmbe și pe jumătate putrede ale unui cimitir neștiut... Accept această neobișnuită situație aproape fără efort, căci știu că nu poate fi decât zadarnic să încerc măcar să pătrund în tainele ce învăluie Universul. Important este numai faptul că trăiesc, deși această stare în care mă aflu nu poate fi numită viață decât printr-o imensă extindere a definiției, și trebuie să recunosc că orice fel de existență este mai bună și mai dezirabilă decât totala incapacitate de a influența mediul înconjurător, decât acea stare de stază în care am fost prins și obligat să rămân o perioadă încă nedeterminată de timp...
...Mă ridic încet și pornesc în căutarea ieșirii care duce înafara acestui cimitir labirintic, și o găsesc într-un sfârșit... Înconjurat de cruci pe care Iisus Christos veghează chinuit somnul de veci al celor printre care m-am numărat și eu, îmi vine să cred că am fost transpus într-o altă dimensiune, o dimensiune în care spiritul este cu totul și cu totul eliberat de obsedantele restricții ale unui trup muritor, și cum toate acestea trebuie să aibă un sens (dacă nu cumva mă aflu doar într-un Univers dominat de haos și dezordine), mă întreb dacă aș putea să O regăsesc, undeva, la capătul unui drum întortocheat, căci simt că sunt acum, aici, astfel, doar pentru Ea...
...Orașul binecunoscut se întinde precum un șarpe adormit de-a lungul celuilalt mal al unui râu mort, ale cărui ape uleioase se scurg încet de la stânga la dreapta, așteptându-și, parcă, mântuirea... Traversez acest râu urât mirositor, îmbinat de poluare, pe un pod cufundat în întuneric, tăcut precum întunericul străpuns de luminile plăpânde ale unor stele pe moarte... Traversând niște spații verzi bine delimitate, rămășițe ale unei păduri din care majoritatea copacilor au dispărut, uscați sau tăiați de oamenii indiferenți pentru a lăsa loc civilizației, ajung în sfârșit pe strada principală care, precum un râu cu valuri împietrite, îmi poartă destinul către un ocean de enigme... Miroase a târziu și cei câțiva oameni care mai rătăcesc prin orașul somnolent precum niște noctambuli mă ignoră cu desăvârșire, părând a nu fi conștienți de existența mea. Poate că eu nici măcar nu exist pentru ei, și poate că în fapt nu aparținem aceleiași forme de existență a materiei, așa că nu sunt surprins peste măsură. Acest aspect, deși este relativ interesant, îmi pare a fi oarecum lipsit de importanță, ba chiar ă bucură, într-un fel, căci pot acționa nestingherit, fără să fiu nevoit să mă ascund de priviri curioase...
...Ajung după un timp în care pașii m-au purtat mecanic pe străzi și prin intersecții cufundate în tăcere, supuse și indiferente într-un loc cunoscut, pe care mi-l amintesc extrem de bine, căci am mai fost aici și în noaptea morții mele... Totul este atât de liniștit, încât mă întreb dacă aici mi-am găsit, într-adevăr, sfârșitul, însă faptul că uitarea se așterne repede peste amintirile oamenilor și ale lucrurilor îmi curmă îndoielile...
(schimbă melodia aia de ce nu-mi place hasta la vista baby o parte dintr-o amintire revelion 1997-1998 o noapte complet sucită plină de ciudățenii îmi amintesc de mircea care îmi oferea o portocală ce băiat finuț aș vreea să nu mă mai gândesc la nenorocitul ăla de)
...Urc scările reci, pierdute în întunericul pustiit, prieten al celor ce se ascund, deși aș fi putut la fel de bine să ajung la etajul trei cățărându-mă pe peretele neted, precum un monstruos păianjen al unor coșmaruri de nebun... Ceea ce m-a determinat să aleg o cale „umană” de a urca cele trei etaje a fost reminiscența civilizației pe care societatea mi-a impus-o de-a lungul întregii mele vieți... Am ajuns în fața unei uși cu nimic deosebită în aparență de celelalte... Ușa e încuiată, însă nu îmi poate pune probleme. Acum, a rămas și ea în urmă, neclintită, de parcă nimeni n-ar fi deschis-o sau... n-ar fi trecut prin ea...
(oricum el e mort de ia sa vedem da fix optzeci și opt de zile da într-adevăr de pe doisprezece iunie și îmi aduc aminte că l-am visat chiar în noaptea următoare de parcă n-ar fi vrut să părăsească această lume straniu un vis atât de apropiat de realitate încât nu era practic nici o deosebire și acum mă gândesc din nou la el după atâtea zile liniștite și doar începusem să sper că am scăpat pentru totdeauna de obsedantele sale apariții dar oricum știu că uitarea va veni cu timpul nu trebuie decât să am răbdare și doar știu de acum că el e mort e mort e mort e)
...În fața ușii închise a camerei mă trece un fior înghețat de vinovăție: mă simt ca și cum aș viola intimitatea unei persoane pe care sufletul meu o ridică la rang de zeitate, înălțându-i rugăciuni și aducându-i sacrificii; ceea ce urmează să fac îmi pare a fi aidoma profanării unui templu, însă îmi pot da seama că nu mai există cale de întoarcere, căci sunt, parcă, împins din spate de o forță ce-mi sufocă judecata... Ultimul obstacol e depășit...
(cu siguranță că visez această umbră pe care mai degrabă o ghicesc printre pleoapele întredeschise trecând prin ușa care nu s-a clintit nici un milimetru nu poate fi reală totuși nu mă pot împiedica să constat că totul pare din nou izbitor de adevărat palpabil precum cea mai banală realitate trebuie să mă conving asupra adevărului să-l descopăr o dată pentru totdeauna deschid larg pleoapele pentru a cuprinde întreaga priveliște dintr-o privire)
...Ea este acolo... Doarme liniștită, precum un înger pe norișorul său, fericită întru eternitate, necunoscându-mi prezența... O privesc, aproape temător, preț de o clipă și șocul pe care îl simt când realizez că ochii Ei sunt acum DESCHIȘI și mă fixează cu intensitate are puterea unui uragan dezlănțuit... Secundele mor și momentul înfiorat se dilată până la explozie...
(este ACOLO privindu-mă cu ochi de gheață fierbinte împietrit și înspăimântător prin apariția sa imaterială, misterios precum un idol străvechi din Insula Paștelui secundele mor și momentul înfiorat se dilată până la explozie)
...Camera micuță se iluminează dintr-o dată de focul alb-albastru-căprui al privirilor noastre încrucișate, precum un soare aprins în miez de noapte de revelarea misterelor fără înțeles ale naturii. Încerc cu disperare să dispar într-o dimensiune atemporală dar sunt blocat de nebunia clipei și vocea îmi răsună, străvezie, de nerecunoscut, împotrivindu-se voinței mele neputincioase:
„...Cristina... nu ar fi trebuit... să mă vezi... aici... acum... astfel... nu am dorit... decât... să rămân pierdut... din viața ta... pentru totdeauna... însă iubirea... e mai presus... de... noi... și de mine...”
„...”
„...voi fi... poate... alături de tine... un timp... sau... poate că voi muri... curând... de tot... și doar atunci... vei putea fi... singură...”
„...ce...”
„...acum trebuie... să plec... mă cheamă... ceva... nu știu ce... mă cheamă... să fiu departe... să mă întorc... în... necunoscut...”
„...Eduard?...”
(șoapte-mi răsună șovăitoare un izvor firav de gânduri nenăscute încă strecurându-se curgând prin colțurile din nou întunecate ale acestei camere care îmi inspiră o groază nedefinită nu mai primesc nici un răspuns această aparență de pustietate ce mă înconjoară nu pare a fi credibilă simt cumva prezența ui aici nu știu dacă acest coșmar va lua vreodată sfârșit acum a dispărut și liniștea deplină coboară asupra mea mă prăbușesc epuizată în brațele ocrotitoare ale somnului ce mă cuprinde blând)
...Cobor pe treptele nevăzute ale văzduhului, spre pământul ce mă așteaptă temător, și mă îndrept spre șoseaua pustie, ce îmi inspiră o groază nedefinită... orașul întunecat rămâne în urmă... acum e bine și liniștea coboară în mine... mă înalț epuizat, îmbrățișat de razele ocrotitoare ale astrului nopții, ce mă cuprinde blând...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!