poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2200 .



Lăcrimarul cu fustă (9)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Oana Engard ]

2005-03-26  |     | 



Atunci văzuse în oglindă primele forme în negru, primii frecăței depuși în dreptul axilei, primele idei de realizare în stampă a porilor, un fel de piercing în culoarea prafului de cartier și a pielii. Atunci își vizualiză autoportretul. Un Van Gogh reprodus și cu toate simțurile la locul lor. Luă pămătuful și-l ținu drept model în locul pensulei. Își examină degetele strânse și încheietura mâinii lăsată să cadă ca după o lucrare grea, inspirată de mestecenii din dreptul blocului în care locuia. Și totuși pămătuful era prea scurt, nu se vedea prea bine în tabloul din oglindă. Îl lăsă să iasă din umbră, aranjându-l meticulos în lumina dintre arătător și mijlociu. Un alt fel de pensulă și un alt fel de ciuciu al copilăriei. Prima dorință de a realiza un tablou’ viu din prima lui încercare de a-și imita tatăl la bărbierit. Succesul reproducerii imaginii din calendarul mătușii de la Minister. Cea care îl sfătui ca de fiecare dată când îl întreabă cineva ce vrea să se facă atunci când va fi mare, să nu mai spună ca toți puradeii de la bloc – „aviator!”, ci, să îndrepte spatele și să spună răspicat, cu accent ascuțit pe „c” – „pictor!”.
Iar eu mă întrebam în paralel dacă. În paralel cu. Dacă. Această viziune morbidă asupra vietii vine din faptul că nu am avut în mână și la timp povestea Frumoasa și Bestia pentru a vedea urâtul zemuind constant a gândire pozitivă și a idealuri cu colții scoși. Apoi, mai era și conceperea mea influențată de Distonocalmele involuntare ale mamei prea vulnerabilă în fața prietenelor ei de laborator pentru a realiza că încă nu apucasem să păcătuiesc pentru a fi deja avortată. Dar cum aș putea să o învinovățesc? Tata era plecat printre arabi, fierbea ouă în nisip, cumpăra pături din păr de cămilă și carpete cu Răpirea din Serai, aducea casetofoane și biluțe de gumă. Fusese singura lui șansă de a ieși din țară și a dovedi că sistemul comunist a născut cei mai buni proiectanți în construcții. În scrisori era gelos amenințând că va ieși totul la suprafață sau că propietarul unei mine de aur îmbrobodit în cearceafuri albe l-ar convinge să o vândă pe mama unui harem din Homs. Dar n-o dădea el pe Cocuța a lui așa cu una cu două, care probabil, la rândul ei, în disperarea de „din nou mamă” spera ca ginecologul Schtappler să nu pronunțe că o să aibă o fetiță sănătoasă, bine poziționată așa cum o lăsase tata, în seara în care a venit de la aeroport în jeanși albi, evazați, a băut un pahar de Puterea Ursului și a mâncat slănină cu ceapă.
Lucrurile s-au fixat apoi. În al cincelea an de Libia, tata venea săptămânal la mama. Iar noi ne trezeam mereu cu ciocolată din shop sub pernă, cu truse geometrice, penare și carioci. Toblerone ne-a stricat dinții, dar ne-a suplimentat porția de lecitină pe care o rumegam cartelat din singurul și același salam de soia. Cariocile nu prea le-am încercat fiindcă mama le-a pus repede la păstrare. Adică la uscare. Pe mine mă fascina un penar albastru, pătrat, cu o riglă albă în interior. Nu ni l-a dat niciodată la școală. M-a lăsat să merg doar cu ăla siclam, încârlionțat de buclele Sandibellei, un fel de Păpușă Barbie la acea vreme. Purtam însă în fiecare primăvară blugi nou-nouți, cusuți cu ață galbenă. Visam cum tata ne va aduce și nouă un Artex original, cu care să ieșim în fața blocului și să ne dăm mari. Totul a fost însă relativ. Un vecin și-a imaginat că bagajele săptămânale, cu înflorituri arăbești erau pline cu valută, dinari și aur și nicidecum cu mărunțișuri și curierate intime pentru familiile colegilor lui. Tata nu ar fi făcut nimic ca să supere regimul din țară. Și asta doar pentru că avea copii de crescut. Doar sonorul mutilat al frecvenței bârâite în secret de Europa Liberă, îl făcea de multe ori să dea foc foițelor de la Drum Nou, pe marginile căruia îi scria mamei de câte ori venea acasă că a auzit el că arabii vor să-l omoare pe Ceaușescu și că nu va mai dura mult până când. Erai urmărit dacă ieșeai să lucrezi în afara granițelor. Asta era clar. Erai susceptibil de a fi „șpion”. Cu tot cu „relațiile de pace și pretenie” dintre Africa, să zicem, și Republica Socialistă România. Erai urmărit, dar nu cotrobăit. Asta până să nu răsufle din vecinătatea imediată diabolica minte a unui turnător frustrat. Vaaarrrrggga – vecin care stătea mereu la pândă, căci fiecare bloc avea cloțcăria lui. Domnul maior Varga, corcitură – cu copii depravați – cu Loți, golan care se umfla în pene sub aripa securistă a tatălui și cu Ildy, o curvă a blocului de nefamiliști de vis-à-vis, care a fugit de acasă timp de 9 luni, în speranța că își va putea rezolva un chiuretaj pe cont propriu, scăpând de bastonul cauciucat și usturător din dotarea tatălui. Dar nu s-a putut. Decât apariția pe aceeași scară de bloc a unui pui de bastard numit Marceluș, o sămânță bipedă a arborelui genealogic vărgos și malefic. Fiu al lui, mai nou repatriata în sânul familiei, Ildy, mândru nepot de securist. Nepot, cu care aveam să mă îmbrâncesc pe treptele scărilor, ori de câte ori, bunică-su’ ne arunca în cap apă cu găleata, nouă, fetelor care jucam elastic.
Poate și din cauza palmelor pe care i le dădeam peste ceafă lu’ Marceluș, maiorul Varga a pus și mai tare vizorul lui cu ocelari de cal pe familia noastră. Așa că a înaintat o constatare de supraveghere pe undeva pe mai sus. Nu la ultimul etaj, unde stăteau ai lu’ Ciuraru, ci către acoliții lui de securiști, care au început prin a desface scrisorile pe care le primea mama din Libia. Pe plicurile lunguiețe, desfăcute se vedea ștampilat ceva ce nu o să uit niciodată. Ced că a fost prima combinație mai lungă de cuvinte pe care am memorat-o vizual, instantaneu și afectiv, în copilărie: Al Mamlaka al Libiyya. Și apoi acel albastru dreptunghiular pe care scria par avion, și care mă făcea să îmi imaginez că la tata pot ajunge doar dacă zbor cu plicul transformat în avion în jurul mesei repetând zilnic: „Avion cu motor/ Ia-mă și pe mine-n zbor”. Doar că tata, gelos – asta din spusele mamei, repeta în fiecare scrisoare: ba că „Lucrurile vor ieși la suprafață”, ba că „Adevărul va ieși la iveală”. Abia acum înțeleg de ce Varga a supurat de bucurie pe casa scărilor când trei parpalace solide, fără nume, au dat buzna în apartamentul nostru și au scos cu un fel de daltă parchetul, bucată cu bucată, strigând la mama. Unul dintre ei, era un malac de om, cu buze groase pe care și le tot umezea cu o limbă albă, crăpată. Avea o voce dureroasă, de zmeu flegmatic:
- Nu mai tremurați așa că vă scapă odraselele în pantaloni!!! (și apoi către un alt parpalac, rânjind) Femeile astea fără bărbat, niște căcăcioase...Ar trebui altoite un pic! Rețineți! E un ordin! Noi scoatem adevărul la suprafață, nu soțul dumneavoastră! Avem informații că ascundeți ceva, aici în casă ... în vreo adâncitură. Începem așadar cu veificarea parchetului. Apoi mai vedem noi ce adâncituri ... prezentați la control. Până una alta, luați copiii și lăsați-i la maiorul Varga, vecinul dumneavoastră. Omul nostru de încredere...
E clar că mama amuțise. Ne luă de mână și ne îmbrânci către ușa lu’ tanti Elis. Ar fi vrut să ne lase la ea, ne-ar fi știut mai în siguranță, dar nu deschise. Probabil de frică, fiindcă Elis era cea mai bună prietenă a mamei. Se rezolvau între ele. Când aveau treabă, făceau, pe rând, corp comun, cu noi copii. Un fel de rocadă plină, ca de la ușă în ușă. Dar de data asta, nu a sărit nimeni în nici un fel de ajutor. Și, de fapt, nimeni de pe scară nu a scos vreun sunet. Atâta liniște nu fusese niciodată. Nici un copil. Nimic. Nici Marceluș nu mai zbiera. Era un bloc mort, nefolositor. Cred că pentru prima oară, am înțeles că instinctul de conservare e mai real decât orice principiu de viață comună, că haita e mai puternică decât turma.
Am început să plângem, speriați. Știam că o să fim duși la Varga în casă și strângeam cu putere de capotul mamei. Dar ea îi șopti lui frate-miu să fugă în blocul celălalt la domnul Neagoe, un ofițer cumsecade de la Miliție, și să îi spună ce se întâmplă. Oare știe frate-miu ce să îi spună? Oare poate el, un pișăcios care vede muci în loc de albuș, să fie bărbat? Oare Neagoe deschide ușa? Oare și Grig a avut probleme cu informatorii incubați în arta personală de a respira normal, antisacadat?


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!