Lumea se lopățește

Lumea se lopățește Aseară ai fi vrut să te naști Fellini. Un timbru ireal: „De abia când îl vei iubi mai mult decât pe tine, vei fi fericită cu adevărat.”Acum ai o parcelă în fața ochilor. Un roz ars de soare. Un burlan nou, corect executat. Un nuc tânăr, ireal. Trei tomberoane. Un chenar cu bulbi și lalele. O cutie poștală. Cărămizi ordonate. Dar asta nu îți spune nimic. Doar vreascul de lemne și lopata din aluminiu, întinsă de-a lungul casei, ca o victimă cu șolduri mari. Abandonată să uite. Toate împreunate și amintirea unor așternuturi creponate. Vocea ta care îmi spune să omor din fașă orice bănuială în concubinaj cu vreo depresie matinală. Am o porțiune a creierului care scapă rime în colțul stâng al casei. Unde e și un geam viu. Pixelii care produc bani, indiferent de starea de hibernare a lopeții. Un cărtărescu cu litere mici. Apoi, aș mai vrea să adaug tot timpul câte ceva nou. O foaie. Alba-Neagra. Nu ai privit niciodată cum stau lucrurile. În lianele tale interioare, fără peliculă. Care-or fi. În concluzie, iată și-o perfuzie. Volum. Tu ai nevoie de un semn. Un hamac vesel care să-mi bătătorească bălăngănit principiile. Un târnăcop flexibil. Idei grădinărite de soare. Stropitoare artizanală. E nevoie de cineva care să și spună: „Le pot lua cu lopata”.