la umbră de streașină
sunt seri când focul
arde între noi,
atunci respir calm
în arcul viu
ce ne leagă una cu valea,
larma orașului se curmă
cerbul bodogăne la uși
și piere de parcă
nu ar fi existat vreodată
fire de păr și de teamă
devin una cu dorurile tale
și mâinile mi se fac rugă
în fața altarului de frunze
azi și mâine și în toate nopțile.